Azi am lucrat de dimineață. Foarte. Și mi-am început ziua cu următoarea interacțiune pe Insta, când îmi savuram liniștită cafeaua.

– Buna
– Bună, răspund eu după vreo jumătate de oră de când primisem mesajul.
– Cf, zice el aproape instant, semn că era cu telefonul în mână. Nici nu apuc să răspund.
– Esti ts?
Of, ffs, mă gândesc în sinea mea, dar încep să scriu:
– Totally Serious? Top Secret? Technical Specifications? Tough Shit?
Nu aștept să tasteze nimic, scriu repede și dau send:
– Îți răspund în ordine: nu, mai glumesc câteodată. Nu, din nou, sunt destul de out and proud. Undisclosed, nu întrebi o femei asta la prima discuție. Yes, definitely!
– E OK așa, spune el, iar eu, deși nu știu ce e OK, încep educația – pentru că-mi place să-mi pierd timpul pe lucruri care nu vor fi băgate în seamă, deci absolut inutile.
– Btw, TS de la transsexual e un termen un pic învechit care nu prea se mai utilizează, sau are utilizări foarte specifice. Forme mult mai OK sunt transgender, românescul transgen, sau, chiar cel mai simplu, trans. Și da, sunt o femeie trans.
Nu mă bagă în seamă. Ți-am zis deja că așa se va întâmpla. M-am obișnuit deja.
– Ai … știi tu in pantaloni
– Hm…? scriu eu, frumos, cu semne de punctuție deși el nu-mi oferă același lux. Știu, evident ce vrea să știe, dar am zis să mai joc un pic rolul de prostuță.
– Ca mine, continuă el, fără pic de self-awareness.
– Bruh, e atât de dimineață pentru întrebări d-astea.
Apoi îi dau reply la mesajul „Ca mine”:
– Probabil că nu. A mea e cu siguranță mult mai drăguță.

Și ideea e că ziua de ieri mi-am încheiat-o cu mesaje de la alt pețitor:

Mmm nice bebyy ❤️❤️🎁
Hii
We’re are you from
Bebyy
I love ❤️ trans

Okay, seria asta de mesaje n-a fost ieri seară, ci vineri. Dar „ieri seară/azi dimi” are mai mult impact emoțional decât „acum 5 seri/azi dimi”.

Îmi cer scuze pentru artificiul ăsta de story-telling.

Okay, da, am manipulat puțin emoțional narativul.

Ai dreptate, așa că voi fi mai atentă pe viitor.

Așa e. Nu e corect față de tine. Promit că nu se va mai repeta…

până când se va mai repeta, pentru că știi că urmărești un pseudo-personaj și dialogul ăsta între noi nu e real, corect?

Ideea e că, da, primesc astfel de DM-uri din când în când. Iar ăsta de azi dimineață a avut un efect ciudat asupra mea. Am pus telefonul deoparte și mi-am băut cafeaua fără social media, fără știri. Nu s-a întâmplat nimic. Viața merge înainte. În dimineața asta mi-am băut cafeaua și am început munca. Atât. Nimic altceva n-a existat.

Și acum urmează ce urmează după intro-ul care tocmai s-a întâmplat

Dacă la nivel de DMs viața mea arată ca un shitpost destul de prost, la nivel global lucrurile nu diferă prea mult. Politica, știrile, chiar și guvernarea par scrise de același „scenarist” care a inventat meme-ul Doge. Acest Shiba Inu este unul din meme-urile mele preferate, nu mă înțelege greșit. Fața lui tâmpă și font-ul Comic Sans, colorat în stilul „graphic design is my passion” sunt culmea umorului. Gen: such humor, much comedy, many laugh! Nici măcar nu glumesc.

Dar, chiar și așa, părerea mea e că meme-urile ar trebui să rămână atât: culmea umorului online. Meme-urile sunt funny. Dar când realitatea devine memă, îmi vine greu să o iau în serios. Și când mi-e greu să fac ceva, mi-e greu. (Uau, asta chiar e propoziție pe care o las în varianta finală?)

Când realitatea începe să se comporte ca o memă, reacția normală e să râzi. Sau să disociezi. Să privești cumva totul dinafară, de pe margini. Să nu fii foarte conectat cu „realitatea”.

Pentru că realitatea-memă e foarte obositoare, până la urmă, disocierea devine supraviețuire.

Și poate acum gândești că asta e o problemă specifică mie. Că sunt eu nebună. Că nu-și fac efectul pastilele.

Cine ți-a zis că iau pastile?!

Oricum, nu contează, că greșești. Și o să-ți arăt imediat de ce.

Pe 19 septembrie am intrat și eu pe BlueSky (pentru că mi-am șters complet contul de X Twitter – o fată poate suporta doar un număr limitat de naziști) și, scrollând distrată prin feed, văd moaca aurită a lui Trump, cu textul: o statuie de 3,6 metri a lui Donald Trump ținând un Bitcoin a fost inaugurată în fața Capitoliului SUA. Originalul era în engleză (iar metri erau în imperial) dar l-am tradus eu în română (și metric), pentru că, na, sunt o futută de profesionistă.

Prima mea reacție: „moamă, ăștia de la The Onion chiar știu Photoshop, fram.” Dar postarea nu era de la The Onion. Clar, e pamflet, mi-am zis. Și, după cum mi-au confirmat atât toți red-pilled bros, cât și toate comunistele trans, m-am dus să-mi verific sursele.

Și da, spre surprinderea mea, sursele mi-au confirmat: asta e realitatea. Până și site-uri românești preluaseră știrea, cu un aer serios, de parcă ar fi fost inaugurarea unei noi stații de metrou de către Metrorex. Topical? IDK 🤷‍♀️ Sunt brașoveancă.

Sigur, statuia a fost accesibilă publicului pentru o singură zi. Dar absurditatea frazei: „o statuie aurită de 3.6576 metri, arătându-l pe Donald Trump ținând un Bitcoin în mână, a fost dezvăuită în fața clădirii Capitoliului SUA” o să-mi rămână întipărită pe cortex pentru o perioadă foarte lungă.

Și nu sunt singura care a avut reacția asta, sau măcar una similară. Toți prietenii cărora le-am trimis screenshot, au crezut inițial că e o glumă. Pun pariu că unii, care poate nu și-au făcut datoria de investigatori, sau n-au avut timp de „prostiile” realității, încă mai cred că le-am trimis o memă. Un pamflet de la o publicație gen Onion.

Dar, nu. Era real. Nu satiră, nu deepfake, nu skit de la SNL. Real. Realitatea pură. Adică shitpost-ul suprem. Dacă ești unul din oamenii ăia… ERA REAL!

Imaginează-ți dacă ai fi fost unul dintre ei, ce impact ar fi avut secvența asta pe tine. 🤯

(E bine că scriu pentru gen 2 persoane. Profesio-futu-i-nistă)

Și ca să rămânem în aceeași zonă – între meme-ul meu preferat și crypto – hai să ne amintim că în guvernul SUA există, fără glumă, un Department of Government Efficiency. Prescurtat: DOGE. Da, chiar ca mema. Ca mema din care s-a născut mai apoi și Dogecoin.

Și, desigur, departamentul ăsta a apărut cu „ajutorul” meme-uitorului-șef*, câștigător oficial al titlului de cel mai prost tată al secolului și probabil cel mai slab player de Path of Exile II din istorie: Elon Musk, aka twitterer suprem.

*(Notă către Tina: vezi dacă poți să faci o glumă aici: ceva cu meme, meme-muitor, me-muitor, muitor la me, mui… oricum, am petrecut prea mult timp pe asta, workshop it further, când mai ai timp.)

Acum, sincer, dacă ești rațional și corect față de propria persoană și propria ta inteligență, când te uiți la DOGE nu poți să zici: „da asta e realitatea. Asta e absolut normal”.

Pentru că nu e. E mema care cumva s-a glitch-uit în instituție reală. E genul de chestie pe care aș scri-o eu într-un prim draft, ca să încerc să fiu amuzantă, să mă decid că ar trebui să o înlocuiesc cu ceva mai bun, iar mai apoi, din lene, sau disperare să o las așa.

La noi în România crește alarmant un sentiment anti-imigrare și anti-străini, ca și cum am fi uitat complet că noi suntem campionii emigratului. Părinții noștri (ai generației mileniale) au plecat în valuri (au plecat cu autocare de fapt, dar ăsta este un artificiu de scriitoare) în Italia, Spania, Portugalia. Ba mai mult, dintre colegii mei de liceu între 25 și 50% trăiesc acum în Spania, UK, SUA, Olanda sau Elveția. Suntem poporul care a făcut din Erasmus un mod de viață… dar care acum se uită la imigranți cu suspiciune și îi trimitem la ei acasă.

Pentru că clar, ne fură job-urile alea bune, de salahor, sau personal de curățenie prin mall-uri, sau Bolt-ist pe trotinetă. Job-uri pe care clar le-am fi ocupat noi dacă nu veneau ăștia peste noi. Job-uri cu salarii la care noi strâmbăm din nas. Bruh, nu srilankezul e problema ta. Capitalismul e.

A, sau tot conaționali de-ai mei care după asasinarea lui Charlie Kirk au scris elogii frumoase, nuvele întregi chiar, pe Facebook, numindu-l pe acesta trimisul lui Dumnezeu pe pământ și un om extraordinar, adevărată mană cerească. Și nu mă refer la politiceni, sau influenceri, ci foști colegi de muncă, care n-au nici în clin nici în mânecă cu politica, sau influențatul în masă. Ceea ce este… poftim?!

Din păcate o parte dintre ei au influență asupra plozilor lor și o lacrimă o consum pentru ei. Să ne fie foarte clar, Kirk a fost un rasist, misogin, ultra-naționalist, homo și trans-fob, care și-a folosit platforma pentru a promova excluziune și ură. Pentru el nu consum nicio lacrimă. Nici nu mă bucur, că-s din aia care crede că orice viață e importantă și merită dusă până la finalul ei „natural”, dar nici nu pot spune că am pierdut somn în urma celor întâmplate.

Și apropo de subiectul ăsta, dacă nu ai urmărit „investigația” FBI a acestui caz, s-ar putea să nu știi că prima oară, „surse” au declarat că pe gloanțele găsite s-ar fi aflat inscripționate mesaje cu și despre „ideologie de gen”, iar New York Times și alte publicații cu integritate jurnalistică maximă au luat această informație și au printat-o fără să verifice dacă e adevărată. Evident că gloanțele nu aveau „ideologie de gen” pe ele. Niciun „ideolog de gen” adevărat n-ar folosi vreodată „ideologie de gen”, pentru că „ideologia de gen” nu există, iar „ideologii” ei știu asta!

Dar, precum spunea singura instituție jurnalistică în care mai am încredere, The Onion: „scopul jurnaliștilor este să pună în pericol cât mai multe vieți trans”.

Și dacă credeai că statuia lui Trump aurită și DOGE-ul din guvern sunt maximele absurdului, stai să vezi cum arată realitatea la scară globală, dacă facem zoom out. Președintele Americii, da același cu statuia, e un excroc, infractor confirmat în curțile de justiție SUA și violator (așa zice the Washington Post) care abia știe să vorbească, iar Ministerul Sănătății de acolo e condus de un conspiraționist care se crede cercetător în „adevăruri ascunse”. Iar noi, românii, vrem să ne facem viața în Europa (89,7% dintre români cred că este în interesul național ca România să rămână în UE și NATO)… dar votăm în proporție mare candidați și partide euro-sceptice (41% AUR, 2% SOS și 2% POT) – și oricum aș încerca, nu-mi ies calculele la asta.

Drepturile minorităților sunt reduse pe bandă rulantă, legi care ar trebui să ne protejeze devin retrogradate, șterse, rescrise prin ordonanțe, iar fiecare zi aduce o nouă „normalitate” care pare desprinsă dintr-un episod (nu prea bun) de Black Mirror.

A, și unde adaugi că un popor care a supraviețuit Holocaustului se află acum în poziția de a comite atrocități împotriva altuia. Da, exact, perpetuarea genocidului. Doar că de data asta tu ești în rolul agresorului. Absurdul ăsta nu doare doar geopolitic, ci și la nivel de „cum poate mintea omului să suporte să fie martor și actor în același timp”. Și Bibi trimite drone pentru a ataca flotila umanitară. Sincer, asta chiar îți pare că e realitatea?

Totul e atât de ireal încât mintea ta începe să se protejeze singură. Reacția naturală nu mai e indignarea, ci devine disocierea. Pentru că nu poți procesa absurdul continuu fără să te rupi de el. Râzi, oftezi, te uiți în altă parte sau pur și simplu închizi ochii. Și da, ăsta e mecanismul prin care meme-urile realității devin suportabil de… suportabile. Trist de suportabile.

Și observ asta nu doar la mine, ci și la cei din jurul meu, la prieteni, colegi, cunoscuți, aproape toți par să trăiască în același fel de disociere subtilă. Unii râd nervos la știrile despre politicieni care fac declarații fără sens, alții scroll-ează feed-urile cu un aer de „e prea mult, nu mai pot”, în timp ce alții pur și simplu se opresc din a mai reacționa, ca și cum ar fi început să considere absurdul drept normal. Alții se opresc complet din a absorbi știri, întâmplări, realitatea. Disocierea devine un fel de armură colectivă: râdem, oftăm, facem glume, ne jucăm de-a „viața normală”. Dar în interior știm că totul e glitch, că realitatea a devenit memă și că doar ne prefacem că este serioasă.

Toată situația asta – cum o văd eu, cum o văd prietenii mei, cum reacționăm cu toții cu un fel de râs nervos și scrolling compulsiv – mi-a amintit de documentarul HyperNormalisation al lui Adam Curtis, pe care-l văzusem acum câțiva ani și de curând l-am urmărit din nou. A doua vizionare, aflându-mă în contextul curent, a fost mult mai de impact.

Partea în care vorbesc despre un documentar din 2016

Pe scurt, documentarul spune povestea modului în care, începând cu anii ’70, guvernele, corporațiile și liderii politici au început să construiască versiuni simplificate, false, ale realității, pentru că lumea devenise prea complexă și imprevizibilă ca să mai poată fi controlată. Așa că ne-au dat un soi de realitate-paravan, mai ușor de digerat și mai comod de administrat, în timp ce în spate lucrurile reale se desfășurau haotic.

Curtis pleacă de la exemple foarte concrete: New York-ul falimentar al anilor ’70 și alianța ciudată dintre bancheri și primărie, regimul lui Assad tatăl din Siria și cum a devenit „băiatul rău” de serviciu, la Gaddafi și politica externă americană, până la Wall Street, Silicon Valley și rețelele care creează azi realitatea digitală. Toate converg în ideea că liderii și sistemele de putere știu că realitatea e prea complicată pentru a o controla, dar continuă să ne servească povești simple și confortabile, ca să avem impresia că cineva deține controlul.

Și aici apare termenul care dă numele documentarului: „hipernormalizarea”. Termenul vine din URSS-ul târziu, unde oamenii știau că sistemul e un fals și că politicienii mint despre cât de „bine” și „normal” merge totul. Și totuși, continuau să trăiască în acel decor fals, pentru că nimeni nu putea imagina altă realitate. Era un consens tacit: toți știau că e o minciună, dar totul trebuia să pară normal. Pentru ca viața să poată continua.

Și asta e partea care mă lovește acum: senzația că realitatea e „glitch-uită” și că noi toți trăim într-o lume artificială, făcută să pară normală, dar care e, de fapt, complet absurdă. Scroll-ul zilnic prin feed e probabil ca plimbatul prin URSS-ul anilor ’80: vezi fațada „totul e bine”, dar printre crăpături curge haosul, curge absurdul. Diferența e că acum fațada e făcută din meme-uri, breaking news și postări sponsorizate, iar noi ne prefacem că n-o vedem pentru că e mai comod așa. Pentru ca viața să poată continua.

Ceea ce observăm acum, Trump aurit ținând un Bitcoin, DOGE-ul din guvernul SUA, campanii euro-sceptice în timp ce ne dorim să plecăm din România, e doar HyperNormalisation în versiunea 2.0, mai digitală și mai meme-ificată.

Ziceam că Adam Curtis povestea cum liderii și instituțiile creau realități simplificate, paravane de normalitate, ca să nu fim copleșiți de adevărul haotic. Ei bine, acum paravanele alea nu mai sunt doar povești, ci meme-uri, feed-uri de social media și știri care par mai degrabă sketch-uri satirice. Tot ce e absurd devine parte din „normalitate”, iar dacă încerci să explici cât de glitch-uit e totul, oamenii râd sau te privesc ciudat: „relaxează-te, e doar politica”. Viața trebuie să continue.

Practic, HyperNormalisation e acum live, e constant pompat în feed-ul nostru, și fiecare scroll e o experiență de disociere. Glitch-ul ăsta continuu ne forțează să râdem sau să ne detașăm, pentru că altfel am exploda încercând să procesăm absurditatea zilnică a lumii. Și viața trebuie să continue.

Nu urmează încheierea articolului

Da, nu știu cum să închei acest articol. Sincer… I am struggling. Nu doar cu articolul. Mi-e greu să procesez toate aceste lucruri pe care le consider absolut absurde, și să le integrez cu realitatea în care trăiesc. Așa că nu o să-l închei aici, ci voi continua cu ramblings aparent random. Realitatea e o memă oricum. Cât de hipernormalizată ți se pare ție viața ta de zi cu zi? Iar tu, ce altceva poți face cu timpul tău decât să-l petreci cu mine și cu gândurile mele? Gândurile unei persoane care în mod clar are o strânsoare din ce în ce mai moale, mai laxă asupra realității.

O serie de lucruri absurde (apropo, ce scurt a fost capitolul precedent, nu?)

Politicieni care mint fără consecințe zi de zi. Adică vezi declarații publice complet contradictorii, fake news mascate drept „statements oficiale”, imagini, declarații, videoclipuri generate cu AI, prezentate ca update-uri de la departamente guvernamentale. Și mai de speriat e modul în care publicul se obișnuiește cu asta.

Rețelele sociale devin practic „realitate paralelă”. Feed-ul tău e algoritmic construit să te facă să vezi ce te face furios sau trist, dar tu continui să crezi că feed-ul ăla reflectă lumea reală. Am scris extensiv despre asta în trecut și nu vreau să mă repet, dar trăim într-o perioadă în care meme-urile devin știri și știrile devin meme-uri.

Între timp, tehnologia – aia care trebuia să ne facă viața mai ușoară – s-a transformat în cel mai mare „socru” băgăcios digital din viața noastră. Telefoanele ne urmăresc pas cu pas, își notează cu cine ne vedem, cât stăm în pat și ce căutăm la 3 dimineața pe Google. Algoritmii ne învață obiceiurile și apoi ne împing mici „sugestii” care nu mai par de mult deloc întâmplătoare. Alexa și prietenii ei smart‑devices ne ascultă conversațiile intime, dar noi dăm din umeri: „meh, e ok, e super-util să pot aprinde becul cu vocea”. Și sincer, cam e.

Și da, am folosit „socru” ca să nu perpetuez stereotipul misogin despre „soacra intruzivă și mereu nemulțumită”. De parcă bărbați neplăcuți nu există în lumea asta. Nu, plm, e „soacra”, „mama vitregă”, „prietena controlatoare”, „soția sâcâitoare”, „vrăjitoarea cea rea”, „bărbatul din baie de la femei”. Și în timpul ăsta, de când am scris articolul precedent, în care ziceam că s-au înregistrat 34 de femicide și până acum, numărul a ajuns la 41. Dar da! Femeile și persoanele trans sunt periculoase. CSF

Revenind, însă, problema nu e doar că suntem supravegheați, ci că ni se modelează comportamentul: ce cumpărăm, ce gândim, ce votăm. Ne-am obișnuit atât de tare cu ideea încât pare mai ușor să ne imaginăm că „Big Brother” e pe cale să apară, decât să recunoaștem că-l avem deja în buzunar, cu baterie la 20%.

Dispariția granițelor dintre fake și real, cu ajutorul deepfake-urilor, AI-generated content-ului. Contentul devine din ce în ce mai greu de verificat. Iar mulți cred pur și simplu, fără să gândească critic dacă într-adevăr bucata aia de conținut zice ceva de valoare, sau ceva care e consistent cu logica lumii în care trăim.

Sistemul de justiție se mișcă absurd de încet. Vedem cazuri de corupție masivă sau ilegalități flagrante, și încă oamenii își continuă viața ca și cum: „e normal să existe corupție. Toți sunt corupți. Trebuie să accepți”. Există decizii CEDO din 2012 pe care România le ignoră ca și cum n-ar exista, deși plătim amenzi de mai bine de 13 ani încoace. Ne pasă? Uuu, stai că am o notificare de la Shein. Reduceri de 50%?! BRB.

Cultura cancel vs. performativitatea morală e mai vizibilă ca niciodată: vedem oameni „cenzurați” pentru gesturi minore, dar marile probleme sistemice continuă nestingherite. În România, de exemplu, marile corporații BPO se laudă că sunt inclusive și sprijină minoritățile, pun emoji-uri cu curcubeu pe LinkedIn și fac postări pompoase despre diversitate… dar când vine vorba să participe efectiv la evenimente reale sau să susțină ONG-uri care lucrează cu comunitatea trans nu apare nimeni. Zero. Nada. Și nu e doar România: la nivel global, odată cu schimbarea regimului la Casa Albă, companiile care până ieri erau extrem de pro-LGBTQ+ au început să-și rețină sprijinul, să fie mai „cuminți”, să nu deranjeze status quo-ul. Rainbow capitalism-ul ăsta e absurd: o ploaie de curcubee online, fără nicio substanță în offline. Pfft… Acum nici măcar online nu mai pune P&G curcubeu emoji.

Și apoi sunt oamenii ăia care sunt total împotriva DEI… și, surpriză, e absolut absurd. Tot ce trebuie să faci ca să-ți dai seama de cât de absurd ești, e să scoți acronimul fancy și să spui direct: „Sunt împotriva Diversității, a Echității și a Incluziunii”. Și, brusc, tot ce spui nu mai sună ca un argument sofisticat, ci ca un checklist al ignoranței și al lipsei de empatie.

Pentru cei care încă nu înțeleg de ce DEI contează: nu e despre postări cu curcubee sau despre campanii de PR, e despre oameni care au șanse reale să fie văzuți, auziți și să aibă acces la oportunități fără să fie sabotați de prejudecăți sistemice. Dacă nu pricepi asta, dacă ești atât de prins în propriile tale privilegii și atât de încuiat la minte încât să respingi pur și simplu ideea de a face lumea mai echitabilă, atunci sincer… îmi e milă de tine. Și nu în sensul amabil, ci în sensul „wow, ce pierdere de potențial uman”. Știi, cu silă.

Și apoi avem normele sociale care sunt… pur și simplu ilogice. Oamenii stau în trafic, claxonează, se înjură, se transformă în versiuni roșii ale lui Hulk, dar nimeni nu spune: „poate că sistemul de urbanism e broken, poate că nu ar trebui să ne strecurăm cu toții pe aceleași benzi ca niște viermi metalici”. În schimb, ne concentrăm pe furia personală și uităm că absurdul vine din structura orașului, nu din șoferul de lângă noi care a uitat și el să semnalizeze, pentru că face parte din același flux stricat ca și noi.

Sau alt exemplu: ore întregi de muncă, task-uri care nu aduc nimic real, totul pentru beneficii aproape inexistente, bonusuri simbolice sau aplauze pasive. Ne lăsăm prinși în roata asta de hamster corporate, zicem „e normal, așa facem cu toții”, dar de fapt ne adaptăm absurdului și îl legitimăm. L-am făcut realitate.

Practic, normele astea funcționează ca niște pseudo‑hipernormalizări: știm că sunt bizare, știm că nu au sens, dar continuăm să le respectăm pentru că așa „trebuie”. Și cu fiecare zi în care acceptăm asta, absurdul devine un pic mai normalizat în mintea noastră.

Și apoi avem programele guvernamentale și denumirile oficiale care te fac să te întrebi dacă cineva în Washington sau București mai știe ce înseamnă „realitate” (și nu mă refer la TV). RFK Jr. la Ministerul Sănătății. Da, exact, omul care a construit o carieră propagând conspirații antivaccin, acum „protejând” sănătatea publică. Sau podcast-eri transformați în directori FBI, ca și cum experiența de a vorbi la microfon despre conspirații și conspiraționiști te califică brusc să conduci una dintre cele mai serioase instituțiile de securitate din lume. Iar „vulpea știristă” continuă să ridice în slăvi pe omul portocaliu care nu știe să zică paracetamol (aici mă refer la TV).

Un meme și apoi vorbesc despre gen, pentru că site-ul e TransLucidă; chiar te așteptai la altceva? Credeai că o să vorbesc despre plexiglas, sau sticlă mată?

Bolo, Nicu, eu cred că aș face o treabă minunată la „Grupul pentru Analiza Largă a Algoritmilor și Xenotehnologiilor Yottabyte – Biroul pentru Rețele Avansate, Inteligență și Navigație”. Evident, zic eu. Acest grup guvernamental se va ocupa cu digitalizarea României și va avea următoarele atribuții:

1. site-ul biroului va funcționa doar între 09:00 și 17:00, cu pauză de masă de la 12:00 la 13:00,
2. toate formularele online se completează cu pix albastru,
3. cererile online se depun la etajul 5,
4. liftul este scos din funcțiune.

Dă-te Elon! DOGE n-are niciun avantaj față de G.A.L.A.X.Y. B.R.A.I.N.!

Daaar, Elon… Elo?! Ellie, El, E, dacă ești de acord, poți să mi te alături ca șef al „Hubul-ului pentru Evidență Algoritmică Digitală”, care-și va oferi serviciile direct mie. Gândește-te bine. Eu sunt mult mai puțin emoțională ca fostul tău șef, căruia practic i-ai oferit aceleași servicii și n-a ieșit așa bine. Plus eu nu mai am cont de twitter (nu, n-o să-i spun eX. Nu mă mai întrerupe, pula mea de transfob!) Fără contul ăsta nu ne putem certa așa public cum ai făcut cu fostul. Ce cringe, apropo! Oricum, gândește-te. Dacă e, îți downloadez și Diablo IV dacă vrei să te prefaci că ești bun la gaming când nu faci H.E.A.D.

(*ha! am făcut-o!)

Dar revenind la „realitate”: oficiali… hai să-i numesc diplomați (de asta mă citești constant, că-s așa quick la minte) continuă să folosească termeni și insulte, la televiziunea națională, care ar fi trebuit să rămână în trecut. Da, mă refer la tra**ny. Sau, un pic mai rău decât atât, dar doar un pic, existența a unor reprezentanți din Parlamentul SUA care cer instituționalizarea tuturor persoanelor trans.

Și ca să continuăm cu absurditățile din realitatea curentă: umblă zvonuri că persoanele trans ar putea fi catalogate ca un „grup extremist violent și periculos” în SUA. Da, ai citit bine. Într-o țară întreagă, aia a oamenilor liberi, oameni care doar vor să existe, să trăiască și să-și vadă de vieților lor fără hărțuire, ar putea fi considerați o amenințare națională.

Partea bună? Vivian Wilson – da, fiica lui Elon Musk, foarte în viață btw, orice ar zice ta-su’ – a avut un răspuns absolut perfect, râzând de absurditatea situației: „I am not going to kill anyone! I am a model!” Într-o singură frază, a arătat cât de ridicolă e toată ideea că identitatea sau existența ta ar putea fi considerată periculoasă. Și totuși, aici suntem: unii oameni iau în calcul să ne încadreze într-o categorie de „amenințare”, cu seriozitate.

Sincer, majoritatea fetelor trans pe care le cunosc sunt mai degrabă ocupate cu chestii normale – muncă, prieteni, seriale, jocuri video foarte grele, programare și anxietăți existențiale – și nu, nu plănuiesc să omoare pe nimeni. Iar eu? M-am lăsat de mult de hobby-ul ăsta.

Ultima mea tentativă de a fi „violentă” a fost când am spart un pahar de vin încercând să fac multitasking între crying-in-the-shower și verificat notificările pe insta. Și nici atunci n-am omorât pe nimeni, decât setul perfect de pahare de vin. Și două guri de pelin rosé. O tragedie, da, dar n-am dat cu plumb, gravat cu „ideologie de gen”, în nimeni.

Da, circulă meme-uri și sloganuri care vor să transforme persoanele trans în boogeyman-ul oficial al zilelor noastre. Dar în realitate, cifrele normal că zic altceva: cazurile în care atacatorii s-au identificat ca trans sunt extrem de rare, iar experții și verificatorii de fapte au desființat ideea unei „epidemii” de „trans-shooters” în repetate rânduri. Pe scurt: statistic vorbind, noi, persoanele trans nu suntem vreo cohortă de „mass-shooter”-i; suntem, în schimb, mult mai frecvent victime ale violenței. Asta nu sună la fel de bine într-un headline plin de ură, așa că se trece la story-telling, la ficțiune.

Partea cu MdCa5pcoUFN

Deci, hai să facem un pic de MdCa5pcoUFN (sau „matematică de clasa a cincea pe care o uită Fox News”). La naiba, o dată ce am tranziționat am crezut că nu mai trebuie să fac matematică, dar dacă bărbații din conducere aparent nu știu să o facă, pică pe mine. Sunt o eroină.

În SUA, dacă te uiți la The Violence Project (o bază de date serioasă, nu ce zice mătușa ta pe Facebook), între 1966 și azi au fost vreo 150 de cazuri de mass shootings după definiția FBI (adică 4+ persoane ucise într-un singur incident, excluzând autorul). Atacatori trans cunoscuți? Trei. Da, TREI. Adică, literalmente, numărabil pe degetele de la o mână, și încă îți rămân două degete libere să-ți faci unghii cu gel la reducere.

Acum, populația trans din SUA e estimată pe la 1% (adică vreo 3,3 milioane de oameni). Populația totală: ~330 milioane. Și aici vine partea care rupe orice logică a conspiraționiștilor: dacă trans people ar fi la fel de predispuși la mass shootings ca bărbații cis albi (care domină categoriile astea), atunci, statistic, ar fi trebuit să vedem mult mai multe cazuri. Dar guess what? Nu vedem. Pentru că oamenii trans sunt ocupați cu chestii absolut banale, după cum spuneam: muncă, prieteni, anxietăți existențiale și binge-uit seriale, nu cu „let’s go shoot up a mall”.

Și totuși, extremiștii dreptei urlă că „persoanele trans sunt o amenințare violentă”. Bro, ai 3 cazuri în jumătate de secol. Statistica asta e atât de mică încât nici Excelul nu te lasă să faci diagramă.

Dacă eu zic că toți bărbații cis albi sunt periculoși, pentru că, ce să vezi, ei fac peste 95% dintre mass shootings, Fox News nu preia asta, nu?

Oricum, chiar dacă ne uităm la definiții mai largi, gen, cum face Gun Violence Archive (care numără și când 4+ persoane sunt doar împușcate, nu neapărat ucise), atunci numărul de incidente ajunge la mii (aproape 6 mii) în ultimele decenii. Aici însă nu există date centralizate clare despre identitatea de gen a atacatorilor. Estimativ, cazurile cu atacatori trans sau non-binari rămân la nivel de sub 10.

Deci da, „3” e cifra care circulă pentru că e confirmată și verificabilă. Dar realitatea e: poate 3, poate 5, poate 7 cazuri în 59 de ani; oricum statistic irelevant la scară de zeci sau sute de cazuri pe an. Statistic irelevant, dar politic vitalizant.

Deci da: dacă faci calculele per-capita, adevărul e că trans people sunt de fapt mai puțin predispuși statistic să comită mass shootings decât grupul majoritar (adică bărbați albi cis – uau, sunt absolut șocată, cum se poate, nu cred – Fuck off!). Dar nah, asta nu atrage clickuri, nu vinde frică, nu alimentează „cultura panicii” care ține politicienii populiști în viață. Îmi vine să urlu.

Așa că respectivii politicieni continuă să atace această minoritate, să dea legi anti-trans (scuze, pro-femei 🙄), să ne îngrădească atât drepturile legale, cât și dreptul să ne pișăm, sau să ne căcăm ca tot omul într-o baie. Toate astea în timp ce se lăbesc la filme porno cu noi.

GEN-ocid

Dacă ți se pare prea dramatic, hai să luăm lucrurile la rece: mă întreb serios dacă ideea că „un genocid al persoanelor trans” e doar o fobie de fată trans panicoasă, sau e o traiectorie reală care poate accelera rapid.

În primul rând hai să definim genocid. Nu e doar un termen la modul „epic headline”; e un concept legal: uciderea sau distrugerea sistematică a unui grup definit, fizic sau mental. Termenul are implicații juridice și politice foarte precise; utilizarea lui cere prudență. Nu afirm că suntem în momentul aplicării unei asemenea definiții pentru persoane trans.

(Pentru Palestina e clar!)

Și da, nu suntem acolo încă. Dar dacă te uiți la tendințele globale, la legile care știrbesc drepturi, la politicienii care fac campanii anti-trans ca și cum ar fi un sport național, la hărțuirea constantă și violența în creștere… apare un deja-vu teribil.

Sincer, suntem în acel punct în care genocidul nu e o predicție SF, ci o realitate potențială, doar că încă în faza de „warm-up”: legislație care anulează protecții, instituții care ignoră crimele sau le minimalizează, propaganda care te face să crezi că oamenii ca tine sunt problema, și întreaga societate care pare că se uită în altă parte. Dacă nu începem să reacționăm, ceea ce pare absurd astăzi, precum interdicții de drepturi, atacuri mediatice, hărțuire legalizată, devine un cadru normalizat în care genocidul poate fi aplicat. Ceea ce astăzi pare imposibil ar putea deveni, pas cu pas, parte din lege.

Final, gen (this is fine. everything’s fine)

Și da, e înfricoșător. Dar partea cea mai teribilă e că pentru mulți, asta deja pare „normalitate”. Noi râdem, scroll-ăm, facem glume nervoase, ne disociem. Pentru că, dacă nu te protejezi mental, altfel explodezi. Și tocmai aici e paradoxul: tocmai pentru că facem haz de necaz, riscul crește, pentru că absurdul devine banal și nimeni nu mai ridică un semn de întrebare.

Și uite-mă pe mine, fată trans, făcând pe analista politică în loc să fiu ocupată cu ce spune stereotipul: să mă dau cu ruj roșu, să-mi pun un choker și să mă joc Silksong, ca să pot să mă prefac că realitatea nu există.

Între timp însă, probabil o să mai elucidez niște bărbați curioși despre ce am eu în pantaloni. Sincer, nu multe, pentru că pantalonii de femei, de obicei nu au buzunare.

Oricum, mersi că ai citit. Sper că ți-a plăcut, sau ai găsit valoare în el. Sau ceva.

Despre ce vorbeam? Nu contează. Ai văzut că i s-au oprit scările rulante? LOL