Tineretul sfânt, dar cu glonțul pregătit: ce ne învață legionarismul despre democrație și moarte (și despre băieții cu crucea mare, dar empatia mică).

Istoria e uneori cosplay, dress-up… dar luat prea în serios și cu prea mult sânge. Mai ales când băieți cu flacăra națională arzând în ochi, cămăși verzi și cruci imense vin să-ți spună că vor să-ți salveze sufletul – și eventual să-ți ardă biblioteca și apartamentul doar pentru că te cheamă Grunberg, nu Popescu. Când băieți tineri se îmbracă în costume și merg la ComicCon e fun, dar când costumele nu mai sunt costume, ci ideologie, nu mai e atât de fun.

Dacă dai unui „arhanghel” un revolver, nu se transformă în supererou. Se transformă în gardian la poarta unui lagăr.

Sincer, din orele de istorie din liceu îmi aminteam Mișcarea Legionară ca un moment evident trist, dar interesant din istoria României. Însă citind în ultimele 2 luni despre Legiunea Arhanghelului Mihail, în detaliu, mi-am dat seama că nu a fost un simplu moment „trist și interesant” din anii ’30, ci a fost un adevărat show horror. A fost o explozie de fascism autohton cu iconografie ortodoxă, un cult violent care a vrut să purifice națiunea cu pistolul în mână și icoana pe piept. Și care a avut mare priză la tineretul educat, patriot și dornic de sens.

Și azi, când auzi că „prea multă democrație/drepturi strică” sau că „avem nevoie de ordine morală” sau că „valorile tradiționale sunt atacate de neomarxismul woke trans globalist”, e bine să ne uităm înapoi. Nu ca să stăm în trecut, ci ca să nu-l trăim din nou – de data asta în HD, cu algoritmi, TikTok și playlist Spotify care să acompanieze Revoluția Național-Morală™.

Legionarismul, pe scurt
(sau: când emo-naționalismul dă în febră mistică)

Ce este un legionar? Nu este un om care face legi, cum am auzit răspunsuri la această întrebare după turul I anulat de anul trecut. Un legionar este membru (sau adept) al mășcării leagionare, un partid politic înființat în perioada interbelică și scos în afara legii în 1941, unde îl găsim și în ziua de azi. A fost o organizație paramilitară, naționalist-fascistă și teroristă.

Corneliu Zelea Codreanu – poreclit Căpitanul – a fondat în 1927 o mișcare care promitea să salveze România de tot ce „o corupea”: evrei, comuniști, democrația liberală, Occidentul decadent, femeile emancipate și capitalismul „cosmopolit”. Rețeta era simplă: misticism ortodox, antisemitism religios și rasial (mai târziu influențat și de nazism), cultul morții și o viziune romantică despre națiune ca trup divin care trebuie curățat.

Poate ai mai auzit și de Garda de Fier, așa că merită să fac o scurtă clarificare:

• Numele oficial al mișcării, la început era „Legiunea Arhanghelului Mihail”.
• „Garda de Fier” a fost inițial ramura paramilitară a Legiunii, înființată în 1930.
• Cu timpul, denumirea „Garda de Fier” a ajuns să fie folosită popular și internațional pentru a desemna întreaga mișcare legionară, mai ales datorită acțiunilor violente, asasinatelor și uniformelor lor paramilitare.
• „Totul pentru Țară” a fost numele sub care Legiunea a intrat la alegeri în 1935, după legalizare. Ulterior, termenul Mișcarea Legionară a fost folosit atât intern cât și în exil ca denumire umbrelă.

În final, este vorba de aceeași structură, aceiași oameni, aceleași idei.

Legiunea Arhanghelului Mihail a devenit rapid un fenomen de masă în rândul tinerilor – nu doar pentru ideologie, ci și pentru estetică. Era un soi de fraternitate semi-mistică cu ritualuri, jurăminte de sânge, cântece sacre și o atmosferă intens emoțională, aproape religioasă. Uniformele verzi, crucea pe piept, marșurile nocturne și simbolismul creștin transformat în mitologie naționalistă construiau o imagine puternică: eroismul, purificarea prin moarte, sacrificiul tineresc pentru o Românie idealizată. Pe scurt, era o mișcare emo. Emo în sensul ăla întunecat, romanticizat, cu mult sânge, suferință sublimată și moarte idealizată.

Nu spun că să fii emo e rău. Ascult MCR și în ziua de azi și mă topesc pe unele piese. Dar ceea ce era „emo” în cazul Legiunii nu era doar o estetică – era o stare de spirit periculoasă, în care acei băieți, conduși de emoții intense și neliniște lăuntrică, credeau că ce făceau ei era ghidat de un țel mistic, divin. În loc să se elibereze de durere, ei o venerau și o glorificau. Credeau că doar prin suferință și sacrificiu vor ajunge la un ideal suprem. În viziunea lor, moartea nu era un sfârșit, ci o formă de purificare, de împlinire spirituală. Această idealizare a suferinței și a morții, transformată în motivație politică, făcea din legionari o mișcare mult mai periculoasă decât orice subcultură adolescentină. Nu este genul de paradă neagră la care doresc să mă alătur.

Codreanu era văzut ca un Mesia – frumi, sobru, pur și gata de martiriu. Cei care-l urmau nu doar credeau în el, ci îl venerau cu o intensitate aproape amoroasă. Și orice deviere de la linia trasată de Căpitan era nu doar greșeală politică, ci trădare de credință. Și, evident, trădarea se pedepsea cu moartea. Cum altcumva? Empatia e slăbiciune.

Acesta era obsedat de ideea purificării morale și fizice – genul de tip care s-ar fi uitat urât la tine dacă ți-ai fi turnat un pahar de rosé și-ai fi făcut o glumă proastă. (Uff, n-aș fi avut nicio șansă.) Mișcarea avea un „cod legionar” care interzicea alcoolul, fumatul, sexul în afara căsătoriei și, aparent, chiar și râsul „fără rost”. (Pentru cine se întreabă: da, se pare că râsul venea cu instrucțiuni de utilizare: „cu rost” probabil era rezervat pentru când te bucurai că a mai murit cineva „necurat” într-un asasinat politic orchestrat de mișcarea ta.) Totul era parte dintr-o cultură a autodisciplinei aproape monahale – o estetică rigidă, cu iz de post negru și autoflagelare morală – care putea părea cool, mai ales pentru tinerii care se simțeau pierduți și voiau să se simtă „curați” într-o lume „murdară”. Sau, mă rog, o lume cu evrei, femei și jazz, ceea ce pentru ei cam tot aia era.

Oricum, a fost ucis pe 30 noiembrie 1938, într-un episod celebru din horror-ul interbelic românesc. El și alți 13 legionari au fost strangulați de jandarmi în drum spre Jilava, apoi aruncați într-o groapă comună și acoperiți cu var – totul servit sub pretextul unei evadări imaginare.

Uciderea sa a radicalizat și mai mult Legiunea (ca să vezi, șoc și groază, uau, cine-ar fi crezut că violența generează… mai multă violență?), care ulterior a recurs la și mai multă violență și la mai multe asasinate și evident – la mai multă glorie martirică. Inclusiv asasinarea lui Armand Călinescu, prim-ministrul care aprobase represiunea împotriva legionarilor.

Moartea Căpitanului a devenit imediat piesa de rezistență din meniul special al cultului legionar: martiriu flambat în sânge, servit pe pat de conspirații evreiești și decorat cu poezii kitsch despre „jertfă supremă”. Propagandă gourmet, direct pentru tinerii flămânzi de sens și de o identitate pe care s-o urască împreună.

Ar trebui să fie un avertisment viu despre cum ura devine moștenire, „tradiție”, despre cum se transmite, dacă nu e confruntată lucid. Dar Carol al II-lea, care a comandat „epurarea” asta politică, un monarh cu tendințe autocratice care s-a folosit de aparențele democratice doar până a decis că nu-i mai trebuie – mai exact în 1938 – nu era tocmai un etalon de luciditate.

Marketing fascist de efect
(întâi cu poezii, apoi cu cruci și la sfârșit cu gloanțe)

Mișcarea Legionară a știut să se vândă. S-a folosit de discurs religios, estetică sacrificială și un tip de patriotism mistic pentru a convinge oamenii că sunt parte dintr-o revoluție spirituală.

Cultul morții și martiriului

Moartea pentru țară era văzută ca eliberare, nu tragedie. Morții legiunii erau venerați ca martiri ai națiunii, iar sacrificiul lor era considerat sfânt. Cântecele și rugăciunile mișcării erau pline de imagini despre sânge, jertfă și „sfinți-martiri” – idealuri transfigurate în martiriu.

Acest cult al morții era nu doar un simbol al devotamentului pentru cauză, ci și o parte esențială a identității mișcării. În viziunea legionară, cei care mureau „pentru țară” nu erau victime, ci erau considerați eroi ai unei națiuni purificate și viitoare. Codreanu însuși, care a murit în 1938, a devenit un simbol al sacrificiului suprem. După moartea lui, el a fost ridicat la rangul de „martir” al națiunii, iar fiecare legionar care murea în numele acestei cauze devenea o veritabilă emblemă a curajului și dedicării.

Morții legiunii nu erau văzuți doar ca niște tineri care și-au pierdut viața în confruntările politice, ci erau sărbătoriți pentru faptul că își dăduseră viața pentru „purificarea” națiunii române. Ei deveneau sfinți ai cauzei, iar moartea lor era transformată într-un act de renaștere națională, un sacrificiu acceptat cu mângâiere spirituală. Legiunea a creat un adevărat cult al morții, în care fiecare victimă politică a mișcării era venerată nu doar postum, dar și activ, prin diverse ceremonii și omagii publice. Moartea acestora devenea o dovadă a purității și legitimității mișcării, iar dorința de a muri „pentru țară” devenea un ideal suprem în rândul tinerelor generații.

În acest context, termenul de „martir” era folosit pentru a le conferi acestor morți o valoare sacră. Căpitanul și liderii Legiunii au promovat ideea că singura moarte demnă era moartea în lupta pentru idealurile lor. Astfel, acești „martiri” erau transformați în eroi nemuritori, simboluri ale unei națiuni „curățite” de ceea ce ei considerau a fi corupția exterioară și interioară. Moartea nu era văzută doar ca o pierdere, ci ca o continuare a „misiunii divine” a națiunii române.

Citind despre partea asta a mișcării, m-am tot dus cu gândul la Necromongers din The Chronicles of Riddick – sincer cea mai slabă parte a filmului. Atât zic.

Estetica violenței

Pentru Legiunea Arhanghelului Mihail, violența nu era doar un instrument politic, ci un act sacru, divin. Moartea nu era văzută ca o tragedie, ci ca o formă de curățare, un sacrificiu necesar pentru „purificarea” națiunii de ceea ce era considerat „străin” sau „corupt”. În acest context, crima politică – adică uciderea „dușmanilor națiunii” – nu era o crimă, ci o „justiție divină”, un act moral care contribuia la realizarea unui ideal înalt: națiunea pură, națiunea „credinciosului”.

Mișcarea legionară a promovat ideea că omorul unui „trădător” sau „dușman al națiunii” era nu doar permis, ci chiar necesar, o acțiune justificată de „datoria divină” a apărării națiunii. Astfel, criminalitatea politică era ridicată la rangul de virtute, iar cei care o comiteau erau văzuți ca eroi ai unui ideal mistic.

Un exemplu emblematic în acest sens este cazul lui Ion Duca, fostul prim-ministru al României, care a fost asasinat în decembrie 1933 de membri ai Legiunii Arhanghelului Mihail. Duca a fost considerat un „dușman al națiunii” din perspectiva legionară, fiind asociat cu regimul autoritar al regelui Carol al II-lea și cu politica guvernului liberal care sprijinea interesele economice ale Occidentului, pe care legionarii le considerau periculoase pentru „puritatea națională”. De asemenea, Duca fusese un critic al mișcării legionare și un susținător al ordinii politice liberale, care, în viziunea legionară, era văzută ca o formă de corupție și decădere morală.

Conform ideologiei legionarilor, premierul a fost „eliminat” pentru că „trădase” interesele naționale. În ochii lor, omorul său nu era un act de violență gratuită, ci un act de „justiție divină”, menit să curețe societatea românească de impuritățile ei.

În urma asasinării sale, mișcarea legionară a transformat uciderea lui Duca într-un „martiriu” al cauzei naționale. Moartea sa a fost glorificată și a fost folosită ca un simbol al sacrificiului necesar pentru binele suprem al națiunii. Cântecele legionarilor, propagând o estetică a morții ca purificare, au început să evoce imagini ale „sângele vărsat” în numele unei Românii „curățite”. Violența nu mai era văzută ca o oroare, ci ca un act eroic de protejare a națiunii de „contaminarea” externă.

Tineretul educat

Mulți legionari erau studenți, viitori preoți, profesori sau intelectuali. Nu era o mișcare de brute analfabete. Era o rețea de tineri dornici de sens, revoltați de corupția clasei politice și gata să se sacrifice pentru un ideal.

Dar nu doar studenții au fost atrași de misticismul și radicalismul Legiunii. O serie de figuri intelectuale de marcă au fost susținători, simpatizanți sau chiar membri activi. Printre edgelorzii de 4-chan ai vremii, s-au numărat:

Mircea Eliade – celebrul istoric al religiilor, care avea să devină profesor la Sorbona și Chicago, a fost în tinerețe un simpatizant fervent al Mișcării Legionare. A scris texte în care idealiza „revoluția spirituală” legionară și îl venera pe Codreanu. Deși mai târziu a evitat subiectul în autobiografie, implicarea lui nu e tocmai un detaliu obscur.

Emil Cioran – în perioada interbelică, a scris texte de un entuziasm aproape febril față de Codreanu și „renașterea națională”. L-a numit pe Căpitan „un om providențial” și a flirtat cu ideea unui „fascism de esență românească”. Mai târziu, în exil, avea să regrete aceste simpatii.

Nae Ionescu – profesor de filozofie și mentorul unei întregi generații de gânditori, a fost un promotor activ al ideologiei legionare. A semnat articole incendiare în presă și a susținut explicit Mișcarea, inclusiv în fața represiunii statului.

Nichifor Crainic – teolog, poet și ideolog, a împletit naționalismul cu mistica ortodoxă și a fost un promotor al „etnocrației” (conducerea națiunii de către etnia majoritară). Antisemitismul său era direct și lipsit de eufemisme. A fost și ministru în guvernul lui Antonescu.

Radu Gyr – poet și fost comandant legionar, autor al celebrului poem „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, dar și al unor texte profund naționaliste și antisemite. A fost condamnat atât de regimul carlist, cât și de comuniști.

Aceștia nu erau marginali. Erau elitele culturale ale vremii. Oameni care aveau microfonul, pagina tiparită, catedra, altarul – și totuși au crezut într-un vis violent, purificator și mesianic.

Pentru un tânăr român educat, religios și dezamăgit de democrația interbelică – Mișcarea Legionară părea o chemare la sens, nu la crimă. Aici e pericolul. Radicalizarea rareori începe cu sânge. De cele mai multe ori începe cu poezie, rugăciune și o promisiune de ordine într-o lume haotică. Și apoi apare sângele.

Teroarea locală

În multe regiuni, mai ales în Moldova, legionarii cu rețelele lor paramilitare, obișnuiau să intimideze primari, profesori, preoți care nu li se alăturau de bunăvoie. Dacă poezia și rugăciunea nu mergeau, un plan B destul de performant era pumnul în gură sau mitraliera în coaste.

Antisemitismul

Other-ing, sau evreii scoși ca țapi ispășitori ai „decadenței naționale”, evident.

Mișcarea legionară a avut la bază o ideologie profund antisemită, înrădăcinată nu doar în tradițiile și prejudecățile istorice ale Europei, dar și în contextul politic și economic al vremii. Evreii au fost considerați principalul inamic al „purității” naționale și ai valorilor tradiționale, fiind asociați cu toate relele care afectau națiunea română. În viziunea legionară, evreii erau văzuți nu doar ca o minoritate etnică și religioasă, ci și ca un pericol existential pentru identitatea națională și moralitatea României.

În broșuri, manifeste, discursuri și articole de presă legionară, evreii erau des figurați ca „paraziți sociali” și „inamicii supremi ai națiunii române”. În viziunea legionarilor, aceștia nu erau doar responsabili pentru „decadența morală” și „corupția economică” a societății, ci și pentru răspândirea ideologiilor considerate „periculoase” – cum ar fi comunismul, socialismul și liberalismul. Astfel, evreii erau frecvent asociați cu comuniștii, fiind descriși drept „agenturi străine” care urmăreau să distrugă ordinea națională și tradițională, promovând în schimb ideologii care, în opinia legionarilor, duceau la dezintegrarea națiunii române.

În discursurile legionare, cuvântul „jidov” (folosit în mod derogatoriu) era utilizat frecvent, iar imaginea evreilor era asociată cu o varietate de stereotipuri negative. Evreii erau acuzați că, prin influența lor asupra economiei, mass-mediei și sistemului politic, subminează valorile „autentice” ale poporului român. Întreaga lor existență era văzută ca o amenințare pentru „puritatea” națională, iar „lupta împotriva iudaismului” era ridicată la rangul de luptă sacră.

Acest discurs antisemit avea un impact devastator asupra imaginii evreilor în România interbelică și a contribuit la creșterea sentimentului de ură și intoleranță față de această minoritate. Mișcarea legionară a folosit o retorică de temut pentru a mobiliza tineretul român, accentuând ideea că „românismul” ar fi în pericol de a dispărea din cauza influenței evreilor. Astfel, evreii erau văzuți ca un „virus” care corupe și distruge fundamentul național.

Legionarii nu s-au mulțumit doar cu a face apel la ură în discursurile lor. Ei au promovat și un „plan de acțiune” care includea eliminarea influenței evreiești din toate domeniile economice, politice și culturale ale țării. În acest sens, mișcarea legionară a susținut măsuri severe, cum ar fi boicoturi economice, excluderea evreilor din profesiile liberale și din viața politică, precum și măsuri legislative care le interziceau accesul la drepturi civile și politice. Măsurile economice și sociale sugerate de legionari aveau ca scop marginalizarea și segregarea evreilor, pentru a-i „purifica” pe români de „amenințarea” lor.

În paralel, legionarii glorificau ideea „purificării” naționale prin violență, considerându-i pe evrei ca pe un „cancer” care trebuia „eradicat” pentru ca România să poată deveni din nou „pură” și „puternică”. Acest discurs avea un caracter extrem de periculos, încurajând nu doar discriminarea, ci și violența fizică împotriva evreilor. În această atmosferă de incitare la ură, pogromurile și violențele antisemite au devenit o realitate cruntă pentru multe comunități evreiești din România interbelică, iar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, sub regimul dictatorial al lui Ion Antonescu, au fost implementate politici de exterminare a evreilor, legate direct de ideologia legionară și fascistă.

Astfel, antisemitismul legionar a fost o componentă centrală a mișcării, care a alimentat și justificat, într-un mod sinistru, o politică de ură și violență. Mișcarea legionară a folosit în mod constant retorica despre „purificarea națiunii”, iar evreii au fost fixați ca „dușmanii” principali ai acestei „purificări”, fiind considerați responsabili pentru toate problemele sociale, economice și politice ale țării.

Ortodoxismul mistic

Mișcarea legionară a promovat o viziune foarte specifică asupra religiei, una profund legată de naționalismul românesc și de o interpretare exclusivistă a ortodoxismului. În această viziune, ortodoxia nu era doar o practică religioasă, ci esența însăși a „românismului”, o religie națională care trebuia să fie pură și înfățișată ca un pilon al identității etnice și naționale. Astfel, religia nu era privită doar ca un mijloc de mântuire spirituală, ci și ca un instrument de unificare a națiunii române, de protejare a valorilor „tradiționale” și de justificare a acțiunilor politice ale mișcării legionare.

Ortodoxia, în viziunea legionară, nu era privită ca o religie universală, destinată tuturor oamenilor, ci ca o religie strâns legată de identitatea națională română. Se promova ideea că „românismul” nu poate exista fără ortodoxie, iar Biserica Ortodoxă era văzută ca principalul garant al „purității” și al continuității națiunii române. În această viziune, ortodoxismul nu era doar o practică spirituală, ci o formă de naționalism religios, etnic și exclusivist, în care identitatea religioasă se contopea cu cea națională, iar apartenența la națiune era aproape în mod obligatoriu legată de apartenența religioasă.

Mișcarea legionară promova un tip de ortodoxie mistică, în care Biserica Ortodoxă nu era doar un simbol religios, ci un pilon central al „reînvierii” naționale. Această ortodoxie era văzută ca un mijloc de „purificare” a națiunii române, un instrument prin care se combateau toate influențele străine.

Biserica Ortodoxă, deși oficial neutră, nu a fost imună la influențele mișcării legionare. Existau clerici și teologi simpatizanți ai Legiunii, care vedeau în aceasta un instrument de revitalizare a valorilor creștine tradiționale și de apărare a „românismului”. Aceștia susțineau ideile legionarilor, iar în multe cazuri, predicile și învățăturile religioase erau aliniate la idealurile legionarismului. În acest context, ortodoxia legionară nu era o religie de iubire și iertare, ci una bazată pe purificare națională, sacrificiu și violență.

Pentru legionari, ortodoxia mistică era, de asemenea, strâns legată de cultul morții și al martiriului. Mulți dintre liderii și membrii Legiunii considerau moartea în numele cauzei naționale ca un act sfânt, iar martirii legiunii – cum ar fi Codreanu și alți membri ai mișcării care au fost uciși – erau venerați ca sfinți. Această viziune mistică a ortodoxiei sublinia ideea că națiunea română și religia ortodoxă sunt legate de o „misiune divină”.

Acest ortodoxism mistic a avut un impact semnificativ asupra spiritualității și conștiinței colective a tineretului legionar, dar și asupra întregii națiuni, întrucât ideile legionarilor au influențat profund atmosfera religioasă și politică din România interbelică. Mișcarea legionară a promovat o religiozitate exclusivistă și etnică, în care ortodoxia nu era doar o chestiune de credință, ci o componentă esențială a identității naționale române.

Anti-comunism, anti-occidentalism și „revoluția creștină”

Mișcarea legionară nu doar că a condamnat cu vehemență comunismul sovietic, dar și liberalismul occidental, considerându-le ambele ideologii străine și periculoase pentru națiunea română. Legionarii priveau comunismul nu doar ca pe o amenințare ideologică, dar și ca pe un produs al „decadenței” internaționale, o forță străină care încerca să submineze ordinea națională și religioasă a României. Din perspectiva lor, comunismul era văzut ca o ideologie materialistă, ateistă, care nu doar că distrugea tradițiile religioase și culturale, dar în mod direct amenința existența națiunii române.

Însă, în ciuda fricii față de comunism, legionarii nu erau în niciun fel atrași nici de modelul occidental. Deși Occidentul se prezenta ca un simbol al progresului și civilizației, pentru legionari, acesta era văzut ca o civilizație în declin, guvernată de un capitalism perceput ca străin și exploatator (I mean, I might concede this point to them), opus economiei naționale creștine și de un „liberalism” care promova valori „decadente” și „depravate”. În ochii lor, sistemele politice din Europa de Vest erau iresponsabile și slab fundamentate, axate pe „individualism” și pe o „societate materialistă”, în care interesul colectiv și spiritualitatea națională erau complet ignorate.

De aceea, mișcarea legionară a fost profund sceptică și ostilă față de influențele și modelele politice occidentale. Fără îndoială, legionarii se opuneau în mod direct oricărei forme de liberalism, fie el economic sau politic, și promovau o „nouă ordine” bazată pe naționalism, ortodoxie și autoritarism, în care statul român ar fi fost condus de o elită creștină naționalistă.

„Noua ordine” legionară: un stat teocratic-naționalist

Viziunea legionară viza crearea unui stat românesc autentic, bazat pe valorile tradiționale ortodoxe. Acest „nou stat” ar fi fost structurat pe următoarele principii fundamentale: ortodoxie, naționalism etnic, autoritarism și purificare religioasă. Un stat teocratic-naționalist în care, separarea dintre religie și politică nu exista, cele două domenii fiind strâns interconectate. Biserica Ortodoxă ar fi jucat un rol central în guvernarea țării.

Acest „stat ideal” promitea o „revoluție creștină”, care nu se limita doar la o reformă politică, ci la o schimbare profundă a conștiinței colective. Legionarii considerau că România trebuia să fie „regenerată” printr-un proces de suferință și sânge. Astfel, „revoluția” lor nu se refera doar la schimbarea regimului politic, ci și la transformarea profundă a națiunii prin sacrificiu, martiriu și violență.

Astfel, mișcarea legionară era mult mai mult decât o simplă reacție politică. Era un manifest religios și naționalist, care combina aspirațiile unui stat autoritar cu idealurile unei revoluții creștine. În acest context, ideologia legionară nu a fost doar un „antidot” față de comunism sau liberalism, ci un apel la o ordine spirituală și politică care ar fi regăsit în război și suferință purificarea națiunii române.

Misoginia și Homofobia în Mișcarea Legionară

Misoginia legionară: „Femeia ca suport moral, nu ca lider”

Mișcarea legionară promova o viziune profund conservatoare și misogină asupra rolului femeii, chiar și pentru standardele interbelice. În ochii legionarilor, femeia era „mama națiunii” – pură, devotată, dar tăcută. Ea nu era chemată să conducă, ci să sprijine, să inspire, să sufere demn în spate, nu să ridice vocea în față.

Deși femeile aveau o ramură distinctă în Legiune – „Cetățuile Fecioarelor” sau „Frăția de Cruce – Fetele” – ele promovau educația religioasă, puritatea, și activități caritabile sau naționaliste. Scopul acestor structuri nu era emanciparea, ci consolidarea rolului lor tradițional, în slujba unei Românii „curate”.

Codreanu și ideologii Legiunii susțineau că femeia are un rol spiritual și moral în consolidarea mișcării – dar nu și unul politic. De altfel, femeile nu aveau acces la funcții de conducere, ci doar la organizații auxiliare, ca cele numite mai suns, unde în practică erau pregătite pentru a deveni mame ale eroilor, nu eroine. Pseudo-„fecioare Maria”, maternități sacre.

Această feminitate idealizată era folosită ca armă ideologică: femeia trebuia să „protejeze” națiunea prin naștere și devotament, nu prin inițiativă sau conducere. Era venerată ca simbol, dar exclusă din realitățile cotidiene.

Într-o mișcare care glorifica moartea pentru patrie, femeilor li se cerea mai degrabă să plângă, să îngrijească, să aștepte – și să nu pună întrebări. Că doar și suferința tăcută e o formă de jertfă, nu?

Codreanu ar fi fost 100% un Tate boy – masculinitatea idealizată violent funcționează și azi, pe alte căi, da, dar un rahat rămâne rahat, chiar dacă-i pui ochelari de soare scumpi și-l înveți să facă live-uri. (Nu știu sincer dacă aici încerc să-i jignesc frații Tate sau pe Codreanu. Ideea e că toți sunt niște căcați, deci nu prea contează.)

Homofobia legionară: „Pericolul decadenței” și „degenerarea națională”

Mișcarea legionară nu era doar naționalistă și violent antisemită, ci și profund homofobă. În viziunea lor, sexualitatea trebuia să fie „curată”, „ortodoxă”, „națională” – adică exclusiv heterosexuală, maritală și cu scopul clar de a produce noi români pentru glia strămoșească.

Homosexualitatea? Un simptom al „degenerării morale”, o expresie a „bolii sufletești” aduse de influențe străine: Occidentul decăzut, comunismul ateu și, desigur, evreii – pentru că de ce nu, și asta era tot vina lor. (Bruh, dădeau comuniștii cu homosexualitate prin aer – probabil mirosind a lavandă – nebunie.)

Deși Codreanu nu a menționat explicit homosexualitatea în scrierile sale, viziunea lui despre „românul pur” nu lăsa loc de îndoială: orice deviație de la modelul bărbatului ascet, ortodox și gata de jertfă era o rușine. Inclusiv în interiorul propriei mișcări, Codreanu promova o disciplină morală strictă, unde „abaterile” erau considerate semne de slăbiciune, trădare sau chiar corupție spirituală.

Homofobia, în acest context, era nu doar un reflex cultural, ci un act politic: apărarea „moralității naționale” împotriva contaminării. Iar contaminarea, firește, venea întotdeauna dinspre „ceilalți”. Adică da, și în viziunea legionară, dacă iubeai altfel, subminai România. Nu era doar păcat în ochii atotvăzători – dar intrusivi și obsedați de sex – ai BOR-ului; era trădare națională – că doar știm cu toții: orice „decadență” sexuală ar fi slăbit fundamentul spiritual și național al României. Iar modul de a preveni asta era, desigur, să avem ochii invaziv-fixați pe chiloții celorlalți, să nu ne abatem nicio clipă de la chestiunile lor carnale.

Antonescu și Legiunea: amici, apoi dușmani, asezonat cu masacre

După prăbușirea regimului carlist în septembrie 1940, România a intrat într-o nouă etapă istorică: statul național-legionar. Generalul Ion Antonescu – numit conducător al statului – a acceptat o alianță cu Mișcarea Legionară, care devenise extrem de influentă în contextul pierderilor teritoriale din acel an (Basarabia, nordul Ardealului, Cadrilaterul). A fost un fel de „uniune sacră” între armată și fanaticii mistico-religioși ai Legiunii, menită să salveze ce mai putea fi salvat din autoritate și ordine.

Alianța a fost însă instabilă de la început. Deși Antonescu și legionarii împărtășeau unele idei comune – antisemitism, anticomunism, naționalism radical –, metodele și viziunile lor erau profund diferite. Antonescu era un militar rigid, disciplinat, interesat de stabilitate, ordine și relații internaționale (mai ales cu Germania). Legionarii, în schimb, credeau în revoluție mistică, în haos sacru, în „curățarea României prin sânge” – o ideologie care nu se potrivea prea bine cu realpolitik-ul lui Antonescu.

Pogromul de la București (21–23 ianuarie 1941): apogeul violenței legionare

Conflictele dintre cei doi parteneri de guvernare au escaladat rapid și au culminat în ianuarie 1941, cu o rebeliune legionară și un pogrom devastator. În acele zile, legionarii au lansat un atac armat împotriva structurilor loiale lui Antonescu și au declanșat un val de violențe antisemite în București.

Evreii au fost torturați și asasinați. În doar câteva zile, legionarii au ucis peste o sută de evrei în moduri atroce, cu o cruzime greu de imaginat. Sinagogi au fost devastate. Case și prăvălii au fost incendiate și jefuite. Unele victime au fost supuse la abuzuri ritualice oribile – o formă de „pedeapsă” simbolică. Cele mai atroce acte de cruzime au inclus tortura și profanarea corpurilor evreilor. Un exemplu greu de uitat: trupul unui măcelar a fost atârnat în cârlige de carne și decorat cu steaua lui David și inscripția „Kosher”, într-un gest grotesc menit să umilească și să terorizeze.

Aceste acte de barbarie au șocat chiar și conducerea nazistă, care, deși famously antisemită, era îngrijorată de imaginea haotică a aliaților lor români. Imaginează-ți atrocitățile comise, dacă până și naziștii au zis că e cam multă cruzime și PR prost.

Acest episod a fost vârful violenței legionare necontrolate și a dus la ruperea alianței cu Antonescu, care, cu sprijinul armatei și al germanilor, a înăbușit revolta și a scos Mișcarea Legionară din structurile de putere.

Ruptura violentă: Antonescu elimină Legiunea

Reacția lui Antonescu a fost promptă și brutală. Cu sprijinul armatei și al germanilor (care preferau ordinea militară a lui Antonescu în locul entuziasmului dezorganizat al legionarilor), generalul a reprimat rebeliunea în câteva zile. Mii de legionari au fost arestați, executați sau trimiși în exil. Legiunea a fost scoasă din guvern, iar statul național-legionar a fost dizolvat. Antonescu a continuat dictatura, dar în stilul său: un autoritarism militar-birocratic, fără exaltările mistice.

Faptul că Antonescu a înlăturat Legiunea nu-l face un garant al rațiunii, moderației sau „binelui”. A fost, în esență, un dictator militar care a continuat politica antisemită cu sânge rece, dar într-un mod mai „raționalizat”. Sub regimul său au avut loc deportările în Transnistria, masacrele de la Iași și alte crime în masă împotriva evreilor și romilor, care au dus la zeci de mii de morți. Spre deosebire de haosul legionar, Antonescu a orchestrat genocidul în stil birocratic, cu hărți, trenuri, tabele și ordine semnate.

Pe scurt: a ales să elimine Legiunea nu pentru că era împotriva antisemitismului, ci pentru că prefera un stat autoritar eficient, nu unul „mistico-revoluționar”. Holocaustul în România a continuat nestingherit și nu s-ar fi putut întâmpla fără el.

Moștenirea: mit, subteran și martiri „curați”

Deși înfrânți, legionarii nu au dispărut. Mulți s-au retras în exil, în rețele subterane sau au fost adăpostiți de clerici simpatizanți. Alții au fost închiși și transformați ulterior, în imaginarul „super-erou” legionar, sau „mucenici ai neamului”. Mitologia a persistat: tineri „curați”, trădați de trădători (Antonescu, evreii, masonii – în viziunea lor). Cultul Codreanu a fost revitalizat, iar ideologia legionară a supraviețuit deceniilor prin reinterpretări mistico-naționaliste, mai ales în cercuri ortodoxe ultra-conservatoare.

Reabilitările de azi: istoria rescrisă cu pixul negării

În ultimele decenii, au existat tentative periculoase de a-l reabilita pe Antonescu – fie ca „patriot anti-comunist”, fie ca „salvator al națiunii” într-o vreme tulbure. Unele voci au încercat chiar să cosmetizeze Mișcarea Legionară (și implicit pe Zelea Codreanu) ca fiind doar „naționalist-creștină”, ignorând complet dimensiunea sa criminală, teroristă, rasistă și antidemocratică.

Dar nu poți da cu parfum peste un pogrom și să-i spui „tragedie neînțeleasă”. Istoria nu e PR. Iar reabilitarea criminalilor de stat, fie legionari, fie militari „ordonați”, e primul pas spre a normaliza din nou ura în numele moralității. De fiecare dată când cineva spune „da, dar a iubit țara”, merită să-i amintim: și Hitler a zis că iubește Germania.

Să ne fie Pretty Guardian Sailor Moon Crystal CLAR: legionarii NU au fost doar o mișcare spiritualistă sau naționalistă romantică, cum încearcă uneori să fie rebrand-uiți azi. Au fost o mișcare fascistă, violentă, profund antisemită, anti-democratică și obsesiv mistică. Violența era văzută ca purificatoare, moartea ca sacră, ffs.