Regimul lui Hitler și ascensiunea nazismului nu s-au întâmplat peste noapte, ci au fost rezultatul unui proces lent, dar extrem de bine orchestrat. Un amestec de propagandă agresivă, legi represive și o demonizare continuă a minorităților – nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Iar înainte ca totul să ia proporții groaznice, s-au făcut câțiva pași-cheie care au consolidat regimul nazist. Și da, să vedem cum s-a ajuns acolo, pentru că istoria nu se repetă niciodată, nu-i așa?

Propaganda antisemită și anti-marxistă: Dacă te-ai întrebat vreodată cum se face un cocktail toxic din teorii ale conspirației, Partidul Nazist știa exact rețeta. Începând cu anii ’20, au folosit mass-media (da, aceleași platforme de informare pe care le folosești și tu azi pentru meme) pentru a picta evreii, comuniștii și alte grupuri drept țapi ispășitori pentru toate nenorocirile – de la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial până la criza economică. Au dat vina pe toată lumea, mai puțin pe unicornii din pădure – probabil pentru că nu votau încă. Ce alte grupuri, te întrebi? Romii, pe cei cu dizabilități și persoanele LGBTQ+, evident. Grupurile marginalizate sunt ușor de demonizat.

Boicoturi și segregare economică: Așa cum orice regim cu viziune are grijă să-și pună amprenta asupra pieței, și regimul nazist a știut cum să facă un prim pas important în această direcție. 1 aprilie 1933 – nu, nu e o farsă, ci prima acțiune organizată la nivel național, în care SA (Sturmabteilung) s-a apucat de patrulat prin fața magazinelor evreiești, ca niște apărători ai „economiei pure”, blocând intrarea clienților în magazine deținute de evrei. Mai departe, tot în 1933, regimul își dă acordul pentru „Restabilirea Serviciului Civil”, o lege ce îi elimina pe evrei din administrația publică – adică, dacă erai evreu, nu mai aveai voie să practici avocatura, medicina și mai ales învățământul.

Cenzura și arderea cărților: Și dacă ți se părea că regimurile totalitare nu sunt foarte creative, iată ce au mai inventat nazistii. Pe 10 mai 1933, au organizat o „petrecere” cu tematică literară – arderea cărților „anti-germane” și „decadente”. Adică, dacă nu erai de acord cu ideologia lor (sau pur și simplu nu te încadrai în tiparele lor de „puritate”), erai scos din rafturi și aruncat în foc, la propriu. Printre victimele acestei „curățiri” s-au numărat cărți de autori evrei, socialiști, pacifiști, feministe și scriitori LGBTQ+, de la Sigmund Freud la Karl Marx și Erich Maria Remarque. Da, știu, „nimic nou în frontul de vest” al cenzurii. În plus, regimul s-a gândit să mai adauge o mână de „control” asupra mass-mediei. Toate ziarele și radiourile au fost puse sub controlul Ministerului Propagandei condus de Goebbels, ca să se asigure că „mesajul corect” ajunge direct în capul tău.

Legislație discriminatorie: Când vine vorba de a „normaliza” discriminarea, nazistii erau adevărați profesioniști. În 1935, au pus pe masă „Legile de la Nürnberg”, o legiferare frumos ambalată care a transformat evreii și alte minorități în „subiecți ai statului” – adică, pe scurt, nu erau nici cetățeni, nici oameni, erau doar o „problemă” de gestionat. De asemenea, pentru că nu aveau destule legi care să le facă viața mai interesantă, au venit cu una care interzicea căsătoriile între evrei și arieni – ce frumos, nu? „Protecția sângelui german” sună cam ca o glumă proastă, dar pentru ei era un lucru serios. Și, bineînțeles, nu aveau de gând să se oprească aici: au început să elimine treptat orice drept civil pentru evrei și alte minorități. Nici dreptul de a deține proprietăți, nici accesul la educația publică.

Indoctrinarea în școli și Tineretul nazist: Cum altfel să te asiguri că următoarea generație va fi la fel de fanatică? Îți rescrii manualele, desigur, ca să faci din evrei niște caricaturi de dușmani. Iar dacă nu erai deja suficient de invadat de propaganda nazistă, „Hitlerjugend” devenea obligatoriu – un fel de club de lectură… doar că în loc de cărți citeai manifeste, iar premiul nu era o diplomă, ci un steag cu svastică. Un program de promovare a militarismului și a ideologiei de stat – fun, pentru pentru copii.

Violența sporadică și intimidarea: Violența nu apare din senin, nu? A fost un proces gradual – de la mici acte de agresiune și intimidare, până la explozia de ură din „Noaptea de Cristal” (9-10 noiembrie 1938), când pogromul a transformat Germania într-un teren de luptă. Sinagogi, magazine și case evreiești au fost distruse, iar peste 90 de oameni au fost uciși. Nu era doar un episod de violență spontană, ci semnul clar că regimul naziștilor făcea pasul către brutalitatea deschisă.

Crearea unui stat polițienesc: Dacă credeai că trăiești într-un regim cu „siguranță națională”, fă un pas înapoi, pentru că gestapo-ul german era cu un nivel superior de paranoia. Poliția secretă nu doar că elimina orice opoziție politică, dar îi încuraja și pe cetățeni să-și denunțe vecinii – nimic mai drăguț decât să îți trăiești viața în frică. Iar pentru „indezirabili” nu era loc decât în lagărele de concentrare, începând cu Dachau, deschis în 1933, care inițial adăpostea prizonieri politici și, în scurt timp, a devenit casa celor care nu se încadrau în viziunea regimului despre „normalitate”. Siguranța națională înseamnă, de fapt, că siguranța ta nu mai contează.

„Siguranța națională”

Sub ascunzișul siguranței naționale, Hitler și naziștii au persecutat pe oricine li se opunea, oricât de mică era diferența de opinie. Era o metodă clasică: creezi o amenințare imaginară sau exagerezi una reală, apoi folosești frica generată pentru a justifica orice abuz. Evrei, romi, persoane queer, dizidenți politici, artiști, intelectuali – toți erau catalogați ca fiind „dușmani ai statului”, „degenerați” sau „subversivi” care trebuiau eliminați pentru a „proteja” societatea.

Dar să nu uităm că această „siguranță națională” nu a fost folosită doar împotriva grupurilor marginalizate. A fost o armă împotriva oricui îndrăznea să gândească altfel, chiar dacă era german arian „pur”. Scriitori, teologi, politicieni sau simpli cetățeni care aveau curajul să critice regimul erau considerați trădători. Mulți creștini, de exemplu, au fost persecutați pentru că s-au opus controlului statului asupra bisericii. Pastorii care nu au vrut să își alinieze predicile la propaganda nazistă erau arestați sau chiar executați.

Oponenții politici din interiorul țării, inclusiv social-democrații și comuniștii, au fost vânați sistematic. Dar nici măcar cei din propriul partid nu erau în siguranță – „Noaptea cuțitelor lungi” a fost un exemplu brutal al modului în care Hitler și-a consolidat puterea, eliminând chiar și cei mai apropiați colaboratori dacă erau considerați o potențială amenințare.

Orice voce disidentă, fie că se opunea ideologic, religios sau moral, era redusă la tăcere sub pretextul „siguranței naționale”. Era mai puțin despre protejarea unei țări și mai mult despre construirea unui imperiu al fricii, unde conformitatea absolută era regula supremă. Într-un astfel de sistem, simplul act de a gândi critic devenea o amenințare existențială.

În prezent:

Demonizarea grupurilor marginalizate

Astăzi, în multe părți ale lumii, vedem cum retorica din trecut se repetă sub o formă modernă. În America, Europa și România, grupurile marginalizate – precum persoanele LGBTQ+, imigranții și minoritățile etnice – sunt adesea demonizate prin retorica politică și mass-media. Politicieni și lideri de opinie folosesc termeni ca „invazie” sau „perversiune” pentru a eticheta aceste grupuri ca pe un pericol pentru „valorile tradiționale” ale națiunii. Sloganuri precum „Să facem România mare din nou!”, „Make Europe Great Again!”, „Italians First!” sau „Reconquista!” sunt din ce în ce mai auzite, promovând un naționalism extrem, anti-diversitate culturală și religioasă. „Everything for Germany!” a fost reactivat de Björn Höcke (AfD), fiind un slogan cu rădăcini adânci în nazism.

În România, politicienii „moderați” se poziționează în opoziție clară cu „propganda” gay, folosind cuvinte care doresc ștergerea identităților de gen și a „cuplurilor nenaturale”, nu se mai opresc din discursurile anti-LGBTQ+ care sunt adesea folosite pentru a încuraja frica de „altceva” și de a opri recunoașterea drepturilor acestor grupuri. Ne scot ca țapi, sau capre ispășitoare – folosiți pentru a manipula electoratul și a-l duce spre extremă dreaptă. Limbajul grotesc este folosit intenționat: „cururi păroase”, „boală venerică sau boală mintală”, „mutilarea copiilor” și retorică anti-woke – toate aceste etichete menite să creeze panică.

În acest context, muncitorii străini sunt considerați inamicii care „fură” locurile de muncă – și sunt alungați din satele noastre „tradiționale”, „patriotice”. Deși locurile respective sunt, de fapt, cele pe care mulți dintre noi le-am refuzat, emigrând la rândul nostru în alte țări.

Așa cum mașinăria de dezinformare nazistă demoniza comuniștii, politicienii moderni au găsit noi ținte ușoare: „soroșiștii” și „progresiștii agresivi”.

Legislația discriminatorie și reprimarea drepturilor

În multe țări, cum ar fi Orbania și Dudania, apar legi care atacă direct drepturile LGBTQ+, de la interdicții absurde de a discuta despre identitatea de gen în școli până la interzicerea căsătoriilor între persoane de același sex. Zonele LGBTQ+ free, impuse oficial, sunt literalmente zone de excludere – opresiune pe față, fără perdea și fără rușine.

În Trumpistan, clovnul de serviciu de la putere a semnat patru ordine executive în doar primele 14 zile, toate menite să lovească persoanele trans – inclusiv limitarea accesului la servicii medicale – într-o încercare transparentă de a le „șterge” din viața publică (și, sincer, din viață în general).

În România, încercările de a restricționa drepturile femeilor și ale minorităților sexuale sunt din ce în ce mai frecvente, iar unii politicieni visează să le elimine complet din legislație. Legile anti-trans și anti-LGBTQIA servesc adesea drept cai troieni pentru a pregăti terenul către următorul nivel de opresiune: atacurile directe asupra drepturilor femeilor.

Cenzura, atacul asupra educației și dezinformarea

În SUA, școlile din statele conservatoare au interzis cărți care vorbesc despre istoria LGBTQ+ sau despre drepturile civile. Europa și România nu se lasă mai prejos: programele educaționale care includ diversitatea de gen și minoritățile sexuale sunt constant atacate. Aceste legi de cenzură nu vizează doar educația, ci și cultura, încercând să șteargă orice urmă de diversitate din discursul public – un soi de „Ctrl+Z” aplicat direct realității.

Libertatea presei? Tot mai șubredă. În Ungaria, autoritățile au transformat mass-media într-o portavoce a statului. Slovacia și Italia au trecut la nivelul următor, restrângând drepturile de adunare și organizare. E clar: subminarea normelor democratice nu mai e o excepție, ci un sport internațional, iar aceste măsuri sunt aplicate rapid și fără consultare publică, ca și cum transparența ar fi doar un moft dintr-un alt secol.

„Organizații precum My Voice, My Choice, care militează pentru accesul sigur la avort în Europa, atrag atenția asupra scăderii semnificative a vizibilității lor online. De la începutul acestui an, reach-ul postărilor lor a scăzut considerabil, iar interacțiunile și posibilitatea de a răspunde la comentarii au fost restricționate pe platformele Meta (Instagram, Facebook) și Twitter.

În România, o parte din presă funcționează pe bază de abonament premium la partidele politice: plătești din bani publici, primești știri pe măsură. În 2024, partidele au primit 386 de milioane de lei – iar peste jumătate, mai exact 190 de milioane, s-au dus strategic în… propagandă, pentru o experiență media 100% personalizată.

Violența și persecutarea grupurilor defavorizate

Violența împotriva persoanelor trans, a femeilor și a imigranților e pe un trend sinistru, în creștere constantă. În Statele Unite, nivelul atacurilor împotriva persoanelor trans a devenit alarmant. Grupurile de extremă dreapta livrează discursuri de ură la pachet cu justificări toxice pentru agresiunile fizice și verbale. În UK, retorica transfobă a ajuns să fie sport național, iar persoanele trans sunt atacate din ce în ce mai frecvent, că doar „presa respectabilă” a făcut o obsesie pentru demonizarea lor.

În Polonia și Ungaria, e și mai sinistru. Atacurile împotriva comunității LGBTQ+ sunt adesea însoțite de un thumbs-up tacit din partea autorităților. În România? Scenariul se complică: violența împotriva imigranților și a minorităților etnice nu doar că e tolerată, ci uneori chiar încurajată de grupuri politice de dreapta și băieții de la neo-legionari – care se pare că au ratat lecția despre ce înseamnă să înveți din istorie. (Nu contează, pe 10 mai fac eu o recapitulare pentru toată lumea!)

Crearea unui stat polițienesc

Secolul XXI, aceeași poveste, doar că acum avem și Wi-Fi. Statele autoritare ca Ungaria și Polonia au dat un refresh tacticilor de control și securitate – uniformele gri au fost înlocuite cu hashtaguri despre „securitate națională”. Legile anti-LGBTQ+ sunt împachetate frumos sub pretextul protejării valorilor tradiționale, iar imigranții devin rapid țapii ispășitori pentru orice problemă națională. Deficit economic? De vină: minoritățile și imigranții! Gropi pe autostrăzi? Ai ghicit! Tot ei.

Iar dacă în trecut erai încurajat de Gestapo, sau Securitate, să-ți torni vecinul pentru „comportament suspect”, astăzi companii ca și Coca-Cola joacă rol de delatori moderni, de exemplu, în Texas, trimițând angajați direct la ICE pentru deportare. Dachau 2.0? Îl numim acum Guantanamo Bay.

Iar Omul Portocaliu? Nu doar că distruge vieți prin deportarea în masă și dorește excluderea personelor non-cishet din existență, încă vrea să transforme Departamentul de Justiție în propria lui jucărie personalizată. Vânătoare de „fraudă electorală”, concedieri la minut și numiri strategice de prieteni la conducere – totul ca să protejeze „dreptul la vot”. Protejeze, în sensul de „să-l facă praf”.

Social Media a devenit o unealtă a guvernelor de a-și spiona cetățenii, iar lipsa reglementărilor adecvate permite abuzuri. Fără un cadru legislativ clar, companiile de tehnologie și guvernele pot accesa și manipula informațiile personale ale utilizatorilor în scopuri care depășesc intențiile inițiale, adâncind astfel problemele legate de confidențialitate și controlul informațional.

România? Nici noi nu ne lăsăm mai prejos. De la justificări invocate în numele securității naționale până la politici restrictive aplicate minorităților, se cam simte vibe-ul de manual vechi de istorie cu paginile prăfuite și miros de cenzură.

„Siguranța națională”

Sună totuși tare, nu? Cine nu-și dorește siguranță? E o promisiune de protecție, de ordine, de siguranță generală. Dar adevărul e că de cele mai multe ori, în spatele acestei fraze pompoase, se ascunde altceva: faptul că siguranța ta – a mea, a ta, a individului – nu mai contează. De fapt, când se ridică steagul „siguranței naționale”, mai mult ca sigur că tu ești sacrificat pe altarul unui „interes mai mare”.

E ca și cum ne-am vopsi toți într-o culoare uniformă și am spune: „Uite, suntem uniți și siguri!” Doar că, de fapt, tot ce facem este să ne pierdem identitatea în fața unui sistem care nu ne vrea pe noi, ci doar conformitatea noastră. Siguranța națională nu înseamnă nimic altceva decât să te faci nevăzut, să îți înghiți fricile, să îți îngropi dorințele și să te supui unui sistem care pretinde că știe mai bine ce e bine pentru tine. Dar, evident, nu e despre tine. Niciodată nu a fost. A fost mereu despre control. Despre a te face pe tine o piesă în mașinăria care „protejează” totul, dar mai ales puterea celor care vor să te controleze.

E ca și cum te-ai simți acoperit de o pătură mare și caldă, doar pentru a-ți da seama că te sufocă, că nu mai poți respira, dar toată lumea îți spune că ești „în siguranță, e în capul tău”.

Așa că da, când auzi de siguranță națională, nu te gândi că tu vei fi protejat. De fapt, s-ar putea să fii primul pe lista de sacrificii. Bine, s-ar putea să fiu eu, că nah, sunt o „travestită degenerată” și sunt împotriva valorilor tradționale și o amenințare asupra moralității supreme a națiunii.

Oricum, în jocul ăsta, siguranța ta nu contează. Ceea ce contează este cum te pot manipula, cum te pot face să simți că ești vulnerabil, ca să accepte că nimic nu este mai important decât „siguranța națională”. Iar când te uiți în oglindă și vezi că nu mai ai nimic de apărat, în afară de un sistem care se hrănește din frica ta, poate că îți vei da seama că siguranța ta nu a fost niciodată pe agenda lor. Nici măcar o secundă.

Siguranța ta nu contează într-un sistem care îți spune că trebuie să te sacrifici pentru „binele colectiv”. Siguranța ta este „opțională” într-un sistem care știe că te poate face să crezi că ești în pericol, sau poate ești chiar tu pericolul, doar pentru a te controla mai ușor.

---

Anyway, dacă ți se pare că m-am repetat, că ai citit același lucru de două ori în acest articol, este by design.

Sigur, metodele s-au mai rafinat – acum avem meme-uri, campanii de dezinformare online și discursuri bine ambalate în ședințe de parlament – dar esența regimurilor autoritare e fix aceeași: frică, ură și manipulare ca să țină oamenii cuminți și să sugrume orice urmă de diversitate sau opoziție. Istoria ne-a dat deja toate spoilerele, doar că suntem prea ocupați să le ignorăm. Și dacă nu facem ceva acum, o să descoperim cât de repede se pot duce pe apa sâmbetei drepturile fundamentale. Foarte repede.

---

Și pentru că unele greșeli nu doar că se repetă, dar o fac mai prost, iată din nou, prima frază, cu doar câteva cuvinte schimbate:

Regimul lui Hitler Popularitatea lui Simion și ascensiunea nazismului AUR (și a partidelor de extremă dreapta) nu s-au întâmplat peste noapte, ci au fost rezultatul unui proces lent, dar extrem de bine orchestrat. Un amestec de propagandă agresivă, legi represive și o demonizare continuă a minorităților – nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Iar înainte ca totul să ia proporții groaznice, s-au făcut câțiva pași-cheie care au consolidat regimul nazist succesul acestuia.

Pentru că da, acum, în România, suntem pe cale să alegem, democratic, un fascist ca președinte. Pentru a doua oară în șase luni. Asta nu e o greșeală de tipar, ci una de care arată incompetența unei clase politice total deconectată de realitățile poporului.

Țipă mai departe despre „bărbați în fuste”, Ciolacu, sigur o să-ți iasă Crin – ăla cu probleme cu „alte forme pe care mai bine nu le evocăm” – președinte. A, ups… Ce pot să zic, se pare că o floare transfobă nu face primăvară în turul doi. Dar bine că ne-ai salvat de „elementele woke” care amenințau buletinele neamului! Erou național!

Și da, pe mine mă sperie George Simion. Nu pentru că ar fi el genial sau periculos în sine. Ci pentru că e gol. E un avatar al nimicului care se umple cu ură reciclabilă, tradiționalism fals, conspirații second-hand și nostalgie pentru o Românie care n-a existat niciodată – decât în capul unor bărbați care au confundat fragilitatea cu destinul național. E un ambalaj carismatic – cel puțin aparent, pentru că eu consider că omul are farmecul unui borcan cu murături uitat în beci din 2003 – care își pune cravată și se preface că ura sa e discurs politic. Țipă că va abuza sexual femei în parlament, că opozanții lui politici sunt „poponari”, și că LeGeBeTe-ii sunt periculoși (neo-marxiști globaliști woke adăugă buzzword-ul preferat), iar partidul său nu se mai oprește din atacuri asupra curcubeului și a „băiețeilor care nu s-au decis dacă sunt fetițe, sau nu”.

Astfel, Tony Gior… FUCK! George Simion, sorry! Simion devine un fațadă simpatică pentru un conținut toxic, o ideologie hidoasă, un surogat de identitate colectivă pentru un popor obosit, umilit și furios. Și istoria ne-a mai arătat: când popoarele obosite își pun speranțele în mâinile unui gol umblător, lucrurile se sfârșesc prost. Foarte prost.

Cu straie tradiționale cusute la mașina chinezească a populismului, care urlă despre „normalitate” și „familie românească” de parcă dacă nu mănânci sarmale de Crăciun, și nu pupi poala popii, ești clar din Sodoma, Simion e doar un canal de comunicare.

E omul care tot repetă obsesiv că „îl va aduce pe Călin Georgescu înapoi”, ca și cum ar repara ceva ce s-a stricat când am scăpat ca națiune de un candidat cu „spate” rusesc și viziuni mistice despre valențele magice ale H2O și scopul sacru al femeii în societate: să tacă dracului și să procreeze pentru neam, biserică și bărbatul gospodar. Călin Georgescu, omul care a declarat senin că Garda de Fier a fost „cea mai curată mișcare politică”, e susținut public de un prezidențiabil aflat în turul doi. Nu într-o distopie. Ci în România, în 2025.

Asta e problema. Nu că Simion ar convinge cu ideologia lui – n-are una, sau poate a avut una, dar apropierea de ciolan l-a făcut să și-o piardă. Ci că românii nu mai cred în niciuna. Pentru că ce numim noi „clasă politică” s-a specializat în autosabotaj, ignoranță și dans pe cadavre sociale, iar acum se miră că cineva a spart geamul și a intrat în clădire „cu forța”. Dar oamenii n-au votat un fascist – au votat „altceva”. Au votat „orice altceva decât ce-am avut până acum”. Au votat cu furia lor, durerea lor, rușinea lor. Și furia nu citește CV-uri, nu compară doctrine, nu verifică surse. Furia vrea să ardă tot.

Doar că, atunci când furia pune ștampila pe un pro-rus, pro-ish-legionar (are clar ceva nostalgie pentru pre-’41) care pozează în salvator, dar își face selfie cu antisemitismul și autoritarismul, nu mai arde doar ce e stricat. Arde viitorul. Arde libertățile. Arde tot ce s-a construit, cu greu, din 1989 încoace – și chiar și ce nici n-am apucat încă să construim.

George Simion e un simptom al problemelor unei țări pentru care clasa politică n-a găsit leac. Iar în curând s-ar putea să trăim tot ce-am citit în prima parte a acestui articol. Și dacă nu ne trezim, democrația noastră va primi un diagnostic de moarte clinică. El e simptomul; nu e nici primul, dar mă tem că ne apropiem de metastază.