Introducere – Autoritarismul nu începe niciodată cu tine. Până începe.

Încep seria articolelor Mai Democrație?! așa cum începe adesea și fascismul: nu la general, ci vorbind despre „ceilalți”.

Pentru că, vezi tu, regimurile autoritare nu sar direct la interzicerea alegerilor, la cenzură totală sau la represiunea masivă a populației generale. Nu. Asta ar declanșa rezistență. Frică. Coaliții. Nu le convine.

Așa că încep cu cei care pot fi ușor demonizați. Cu cei deja marginalizați, deja transformați în „alții” de narațiunile dominante.

Vin mai întâi după minorități – sexuale, de gen, etnice, religioase. După cei considerați „neconformi”. După persoanele queer. După migranți. După cei fără putere politică sau economică. Apoi, treptat, lărgesc cercul.

Pentru că dacă nu ești atent, dacă taci și nu te deranjează că vin după „ceilalți”, foarte curând șansele sunt că o să fii și tu parte din „ceilalți”.

Încet-încet, noțiuni ca libertate, justiție sau adevăr sunt rebranduite ca „slăbiciuni”. Sunt reduse la „ideologie woke”. Se râde de ele la TV. Sunt discreditate. Se cultivă ideea că doar un „om puternic” ne poate salva de haos – iar acel haos, ce să vezi, e mereu vina minorităților.

Și cum avertizează Padme în Revenge of the Sith, asta nu se întâmplă cu țipete și haos, ci cu aplauze răsunătoare:

„So this is how liberty dies… with thunderous applause.”

Aplauze pentru cei care promit „să facă ordine” și „să redea țării gloria” cu zâmbetul pe buze.
Ordinea lor, însă, arată mereu ca un coșmar pentru toți ceilalți.

Pentru moment, nu trebuie să-ți faci griji…

La început, da, ținta sunt „ceilalți”. Iar tu nu ești „ceilalți”, nu?

Pentru moment, ești în siguranță. Ai impresia că dacă taci, dacă nu te bagi, dacă te ții „departe de politică”, nu o să ajungă și la tine. Dar realitatea e că dacă autoritarismul își face loc într-o societate, nimeni nu scapă.

Poemul lui Martin Niemöller, pastor luteran german, este o oglindă amară a acestei realități:

Mai întâi au venit după socialiști, și nu am spus nimic —
Pentru că nu eram socialist.

Apoi au venit după sindicaliști, și nu am spus nimic —
Pentru că nu eram sindicalist.

Apoi au venit după evrei, și nu am spus nimic —
Pentru că nu eram evreu.

Apoi au venit după mine — și nu mai era nimeni care să vorbească pentru mine.

„First they came…” („Mai întâi au venit…”), este un celebru memento în formă de poem care vorbește despre lașitatea intelectuală și politică a elitelor germane (și nu numai) în perioada ascensiunii nazismului

Niemöller însuși are o istorie complicată – a fost la început simpatizant al nazismului, antisemit și homofob, crezând că Hitler ar putea aduce stabilitate Germaniei. Doar când regimul i-a amenințat libertatea religioasă a devenit oponent, motiv pentru care a fost arestat și trimis într-un lagăr de concentrare până în 1945.

Dar în timp ce poemul lui Niemöller e adesea citat ca lecție universală, memoria istorică rămâne selectivă – și rareori include viețile queer.

Faptul că poezia este adesea readată în mai multe versiuni, dar versiunile „canonice” ale poemului său omit în continuare referințele la persoanele queer spune multe. Arată acea memorie istorică selectivă. O preferință de a nu menționa grupurile care, și în ziua de azi, rămân mai ușor de marginalizat și de sacrificat.

Persoanele queer au fost genocidate în timpul Holocaustului. Ăsta nu e un feeling, e un fact. Întemnițate, castrate chimic, supuse la experimente, trimise în lagăre de concentrare, unde purtau triunghiul roz – un simbol care a fost mai târziu reapropriat ca simbol al rezistenței queer. Dar în discursul public, suntem adesea șterse din această istorie.

Ba mai mult, există o formă insidioasă de negare sau minimizare a acestui genocid – soft Holocaust denial, dacă vrei – venind inclusiv din partea unor figuri mainstream. De exemplu, J.K. Rowling a afirmat într-o postare că homosexualii „n-au fost ținta principală” a lui Hitler, insinuând că nu a fost genocid, ci doar „o parte din context”. E genul de retorică care maschează revizionismul sub aparența „faptelor istorice”, dar este toxică, este falsă și este dezgustătoare.

Genocidul queer nu are voie să fie dat deoparte doar pentru că nu se încadrează în narațiunea comodă a martirilor „respectabili”.

Iar dacă te gândeai că după eliberarea lagărelor a urmat automat și eliberarea persoanelor queer, mai gândește-te o dată. La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea deținuților au fost eliberați, însă, persoanele queer – în special bărbații gay, care fuseseră încarcerați sub Paragraful 175 din Codul Penal german – nu doar că nu au fost recunoscuți ca victime ale nazismului, dar mulți au rămas în închisoare sau au fost reîncarcerați de autoritățile germane postbelice, inclusiv în Germania de Vest.

Nu, pe bune.

Ce s-a întâmplat, pe scurt (și pe cât de revoltător posibil):
Germania avea o lege numită Paragraful 175, care spunea ceva de genul „bărbații nu au voie să se iubească între ei, că e nasol pentru Reich și pentru moralitatea creștină”. Femeile, aparent, erau prea lipsite de importanță ca să fie menționate – sau poate lesbianismul părea decorativ și inofensiv în mintea patriarhiei. Cine știe?

Sub regimul nazist, legea asta a fost transformată dintr-un baston legal într-un ciocan de carne aplicat cu furie: peste 100.000 de bărbați au fost arestați, și cam 15.000 au fost trimiși în lagăre de concentrare. Ziceam că ăștia din urmă au purtat triunghiul roz, adică versiunea queer a stelei galbene – pentru ca gardienii să știe pe cine să bată cu prioritate.

Și-acum partea care te face să-ți clătești fața cu apă rece ca să fii sigurx că ai înțeles bine:

Când ne gândim la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, ne vine în minte imaginea soldaților eliberând lagărele de concentrare, deschizând porți, îmbrățișând supraviețuitorii. Un moment de catharsis istoric. Triumful „binelui” asupra maleficului.

Dar pentru mulți dintre cei queer – în special bărbații gay și persoanele trans – porțile s-au deschis doar pentru a se lovi de un zid (sau să rămână între exact aceleași ziduri).

Ideea e că, după ce naziștii au pierdut și aliații au zis „gata cu lagărele”, Germania de Vest a zis „cool, dar lăsăm Paragraful 175 în vigoare, că nu vrem să fim chiar așa progresiști.” Paragraful 175 a rămas în vigoare în Germania de Vest până în 1969 (și a fost complet abrogat abia în 1994 – adică după ce a apărut Windows 95, ca să-ți faci o idee cât de recent e). Aceasta nu a fost doar o continuitate legislativă, ci o perpetuare a opresiunii sub un alt steag – și o dovadă că schimbarea de regim nu înseamnă automat și justiție pentru toți.
Rezultatul?

• Cum ziceam și mai sus, unii supraviețuitori queer au fost arestați din nou. A doua oară. După ce tocmai scăpaseră dintr-un lagăr.
• Zero despăgubiri. Zero recunoaștere oficială. Doar tăcere și rușine impusă.
• Ba mai mult, când ajungeau în instanță mai târziu, statul folosea împotriva lor chiar dosarele făcute de naziști. Gen, „uite, ai fost arestat de Gestapo, deci clar ești vinovat de gheiciune”.

De ce nu știe (aproape) nimeni povestea asta? Pentru că stigmatul a supraviețuit războiului mai bine decât oamenii. Homosexualitatea era încă privită ca rușinoasă și ilegală, așa că victimele queer au fost împinse în tăcere, de parcă durerea lor era un detaliu incomod în narațiunea oficială care era despre „eliberare și triumf”.

Abia prin anii ’80-’90 a început să se audă timid câte un „ups, cred că am uitat de cineva”.
Iar statul german a început să-și ceară scuze abia în secolul XXI și să dea compensații doar în 2017, când deja majoritatea victimelor nu mai erau în viață ca să le audă/primească. Deci, a fost genul ăla de „sorry” murmurat după ce ai spart o vază valoroasă, dar în loc să te oferi să o repari, o bagi discret sub covor chiar sub ochii posesorului.

Și persoanele trans?

Aici istoria devine și mai încețoșată. Sau, mai bine zis, ascunsă cu totul sub covorul rușinii.

Berlinul interbelic fusese una dintre cele mai progresiste lumi imaginabile pentru persoanele queer și trans. Exista Institutul de Sexologie, fondat de Magnus Hirschfeld, și chiar documente oficiale numite „transvestitenschein” care le permiteau persoanelor trans să trăiască legal în identitatea lor de gen. Da, în anii ’20, ai citit bine.

Apoi vin naziștii. Și odată cu ei:

• Toate documentele au fost anulate.
• Persoanele trans au fost catalogate drept „degenerări sexuale”, „nebuni” sau „pericole sociale”.
• Au fost internate forțat în spitale psihiatrice, închise în lagăre sau supuse sterilizării obligatorii.
• Institutul lui Hirschfeld a fost jefuit de SS și apoi complet distrus în 1933, cu tot cu arhiva, în fața unei mulțimi care ovaționa munții de cărți arzând.

Ce-i drept, în multe documente oficiale despre regimul nazist, persoanele trans nici măcar nu apar. Nu pentru că n-au existat. Nu pentru că n-au suferit. Ci pentru că sistemul a fost atât de eficient în a le șterge.

Și după 1945?

• Persoanele trans au rămas medicalizate, patologizate și supravegheate.
• Dosarele lor au dispărut, iar limbajul despre identitate de gen a fost complet șters din discursul public.

Dacă nu erai recunoscut legal ca victimă, nu aveai cum să revendici nimic.
Și chiar și azi, în 2025, e nevoie să amintim că au fost și persoane trans în lagăre. Pentru că istoria le-a îngropat de două ori: o dată cu focul și o dată cu „tăcerea” ce-a urmat „eliberarea”.

Cum adică, acum, în 2025 avem recunoaștere oficială, corect?

Haha.
Zero barat.
Nicio recunoaștere. Nicio compensație. Nici măcar un „ups, scuze.”
Statul german n-a oferit niciodată un proces sistematic de recunoaștere a suferinței persoanelor trans sub regimul nazist – nici măcar scuze publice.

Abia în ultimele două decenii au început cercetători queer (precum Laurie Marhoefer) și activiști trans să rescrie istoria în mod corect și să scoată la lumină aceste povești făcute să fie uitate.

Și compensații?
Haha, din nou.
E ca și cum nici n-am fi fost acolo.

„First they came for the trans people…”

Circulă pe social media un meme inspirat de poemul lui Niemöller:

First, they came for the trans people, and I spoke out immediately even though I’m straight and cis because I’ve read the rest of the fucking poem.

Mai întâi au venit după persoanele trans și am vorbit imediat, chiar dacă sunt hetero și cis, pentru că am citit restul nenorocitului de poem.

E ușor să râzi și să spui că-i doar un meme cu limbaj colorat. Dar nu e o glumă. E o reacție sinceră. E o concluzie trasă de oameni care, spre deosebire de alții, chiar au învățat lecțiile istoriei. Care știu că dacă taci acum, dacă nu te bagi „că nu e treaba ta”, dacă îți vezi de viață și te crezi de neatins… vei descoperi prea târziu că tăcerea ta a însemnat aprobare.

Uită-te la beregata cui a sărit omul portocaliu din prima zi a celui de-al doilea mandat. Uită-te la discursurile politice ale dreptei din Europa (și în cazul României și ale „moderaților”). Pe cine blamează pentru „decăderea morală” a societății și cine este un pericol pentru „valorile tradiționale”, pentru „copiii noștri”.

Fascismul contemporan nu poartă uniformă

Și totuși, văd foarte puțin backlash din partea mainstream-ului asupra a ceea ce se întâmplă acum în lume.

Da, reacții există. Oameni care trag semnale de alarmă există. Proteste, organizații, postări. Dar sunt diluate. Izolate. Și mai ales, nu sunt tratate cu urgența pe care o impune situația.

Retorica anti-trans, anti-migranți, anti-„woke” a devenit o armă politică globală. Autoritari de pretutindeni își sincronizează mesajele și tacticile. Se folosesc de frică și batjocură ca să normalizeze fascismul.

Iar publicul? Se convinge că „nu e chiar așa grav”. Mi s-a spus că „omului de rând nu-i pasă de trans” – ca și cum asta ar schimba cumva realitatea unei minorități constant demonizate și discriminate.

Ba chiar, ca apărare la (parafrazez) „n-am o problemă cu gheii, ci cu alte forme queer pe care mai bine nu le evocăm” – zisă de trans-conservatorul Crin – am auzit și: „poate se referea la cei care vor să fie animale și alte chestii.”

Ceea ce e un nivel de băgat capul în nisip atât de avansat încât și cel mai experimentat struț ar țipa: „daaamn!”. Mai ales că „cei care vor să fie animale și altele” nu există – sunt o invenție de fearmongering, un pretext menit să transforme persoanele trans în „slippery slope”, „gateway drug”, „where do we stop?”. Și nu, se referea clar la identitate de gen. Săritura logică pe care trebui s-o faci ca să treci de la LGB direct la invenția „oameni care vor să tranziționeze în animale”, sărind peste T, Q, I, A și așa mai departe, ar face și cel mai experimentat cangur să zică: „daaamn!”.

Sunt minunate modurile în care oamenii încearcă să se convingă că „nu e chiar așa de grav.”

Până când este. Până când e prea târziu.

Așa că, în fața tăcerii și a minimizării, ce mai rămâne de făcut? Să nu te implici?

Poi, ai putea, dar…

…„să te ții departe de politică” e un lux.

Pentru că dacă după toate astea, spui, „Tina, nu mă interesează politica”, felicitări: înseamnă că trăiești într-o lume unde drepturile tale nu sunt constant sub atac.
Trebuie să fie grozav să nu-ți pui întrebarea dacă vei mai avea acces la tratament, la educație, la muncă, la o toaletă publică.
Trebuie să fie liniștitor să-ți imaginezi că statul e un fel de apendice birocratic plictisitor și nu o mașină de opresiune în formare.

Să spui „nu mă bag” e tot o alegere politică. Și nu e una neutră.
E alegerea de a-i lăsa pe alții să decidă cine trăiește și cine dispare.
E un pariu pe tăcerea ta. Dar miza e pielea altora.
E privilegiul de a închide ochii, pentru că știi că nu e pielea ta în joc. Pentru că știi că măcar în dimineața următoare e garantat că o să-i poți deschide.
Dar nu toți au același privilegiu.

Concluzie (provizorie)

Adevărata întrebare nu este dacă se repetă istoria, ci dacă tu ești dispus să înveți din ea.

Când vezi că vin după „ceilalți”, nu e suficient să te întrebi dacă tu ești în siguranță.
Trebuie să te întrebi de ce vin după ei, cine aplaudă, și ce urmează.
Pentru că ce urmează… e clar.
A fost scris deja.
În poezie.
În sânge.
În istorie.

Și nu, nu ești „safe”, doar pentru că ești cis, hetero, alb, creștin sau ai pozat mereu în cetățean model. Niemöller însuși era, la început, nazistul ideal – pastor, conservator, antisemit, anticomunist, homofob. Dar a ajuns în lagăr când a avut îndrăzneala să spună că statul n-ar trebui să controleze biserica. Asta a fost tot. A fost „altul” pentru o clipă și a devenit pericol.

Asta e natura regimurilor totalitare – își fabrică constant dușmani.
Astăzi sunt trans. Mâine sunt evrei. Poimâine sunt artiști, jurnaliști, profesori. Apoi ești tu, pentru că ți-a scăpat un like „greșit” pe insta sau ai citit o carte „periculoasă”.

Și îți promit că oricât de uber-cis-het ești, pot găsi ceva gay la tine.
Un zâmbet prea „efeminat”. Un gest prea „ambiguu”. O carte „queer” în bibliotecă. O poză veche din liceu. Sărutul ăla de la o petrecere când te-ai îmbătat și ai „experimentat” cu cineva de același sex. Momentul când ți-ai băgat un deget în cur ca să vezi cum e și l-ai povestit la un joc de adevăr sau provocare. O glumă inocentă.
Un prieten trans. Un follower „suspect”.
Și în mintea lor, normalul e o linie tot mai îngustă. Și tu n-ai cum să nu calci strâmb. Într-o lume unde paranoia e lege, nimeni nu e suficient de normal.

Hei, poate ai văzut un episod din Queer Eye, RuPaul’s Drag Race sau chiar Heartstopper doar pentru că erai curiosx să vezi despre ce vorbește toată lumea – și doar nu crezi că Netflix o să-ți protejeze istoricul de vizionare cu dinții în fața unui guvern abuziv, nu?

Sau poate nici nu mai e nevoie să pari queer.
Poate doar e suficient ca altcineva să creadă că ești.
Nu e un scenariu distopic. E realitatea. Asta s-a întâmplat acum:

O angajată cisgender de la Walmart a fost concediată recent după ce un bărbat a confundat-o cu o femeie trans în toaleta femeilor și a agresat-o verbal. A fost dată afară pentru că a fost considerată un „risc de securitate”.

Pentru că, în logica fascismului, vina nu e la agresor.
E la victima care deranjează ordinea. Chiar și când e „normală”.
Pentru că într-un sistem care cere conformitate, orice diferență e trădare.
Chiar și una imaginată.

Astfel, pe întâi mai, să ne amintim că „mai întâi vin după ceilalți”.

PS: Știu, știu – pare că scriu doar pentru mine. Că mă bag în față. Că e self-serving.

Hai să fim serioase. Da, e clar că seria asta de articole despre fascism e self-serving. Scriu despre subiectul ăsta pentru că e personal. Pentru că fac parte dintre cei vizați primii. Pentru că, în momentul ăsta, toate mișcările neo-fasciste și toți influencerii cu idolul Mussolini în suflet îmi urlă în față că n-ar trebui să exist. Că sunt o problemă. O deviație. O conspirație. O ideologie. Un virus cultural.

Așa că da, normal că scriu despre asta. Și nu-mi pare rău.

Faptul că perspectiva mea e personală nu o face mai puțin validă. Din contră, poate o face mai clară decât a multora care încă mai cred că fascismul vine în bocanci și cu crucea de fier pe piept, nu în sacou cu lavalieră și discursuri despre „normalitate”, „protejarea copiilor” și „reîntoarcerea la valorile tradiționale”.

Și dacă nu reușesc să opresc nimic din toată avalanșa asta, dacă fascismul chiar câștigă, în Europa, în România, în mințile și sufletele oamenilor care zic „e, hai, nu e chiar așa grav…”, atunci…
PLM… ce să mai zic…

Știi ceva?! De fapt, dacă în viitor ajung să rage-postez dintr-un bunker antifascist, cu un hotspot improvizat dintr-o dronă rusească căzută, tastând pe un laptop vechi, cu carcasa crăpată și stickere gay abia vizibile, legat cu bandă izolatoare ca să nu se destrame, cu rujul întins și unghiile ciobite de la săpat tranșee în beton armat post-apocaliptic, o să vă spun doar atât:

---

V-am zis.
V-am zis din timp.
Și mi-am păstrat eyeliner-ul intact mai mult decât am reușit împreună să protejăm civilizația.

Am crescut cu The Hunger Games, V for Vendetta, Children of Men, The Handmaid’s Tale, Mad Max, District 9, Andor, The Last of Us, Fallout… (Unii dintre noi ne amintim și de Soylent Green, Logan’s Run sau Zardoz – dintr-un oarecare motiv.)
Le-am citit, le-am jucat pe PlayStation, Xbox, Dreamcast (whatever you fan-persons prefer – I’m part of the PC master-race anyway), le-am purtat pe tricouri.
Dar cumva, când au început să se întâmple în jurul nostru, ați zis că „eh, e doar politică” sau „nu poate fi chiar așa rău”.

Spoiler alert:

Ficțiunea a fost spoiler.
Alert.

---

Dacă în articolul trecut am călătorit în trecut, am zis să dăm o mică fugă și în viitor, așa ca să păstrăm echilibrul și să nu distrugem continuumul spațiu-timp. În speranța că va exista un viitor care mă va accepta.

Oricum, da, scriind aceste articole ca o femeie trans într-o lume care tot urlă că nu ar trebui să existăm, e clar că e personal. E „self-serving” să încerc să avertizez despre pericolele fascismului, pentru că da, fac parte din prima categorie pe care o demonizează și pe care caută să o șteargă din existență. Dar poate tocmai de-asta văd lucrurile mai clar decât mulți alții. Perspectiva mea e una de jos, a unui cetățean de clasa a doua, ale căror drepturi, chiar și alea puține și insuficiente, pot dispărea într-o clipită. Iar de jos se vede întotdeauna prima crăpătura din podea.

Și scriind secțiunea asta îmi dau seama că dacă totul o ia la vale, măcar o să-mi pot satisface urge-ul feminim de a urla:

„I. TOLD. YOU. SO.”