Uneori am impresia că doar faptul că respir e o formă de protest. Că simpla mea existență devine o sursă de scandal internațional. Că de la politicieni cu barbă „aranjată cât să pară masculini, dar nu ghei”, până la scriitoare de fantasy care confundă biologia cu magia neagră, toți încearcă să-mi spună că „nu sunt reală”.

În esență, simt că fiecare acțiune cotidiană e, la rândul ei, o provocare pentru ordinea tradițională.

Așa că m-am așezat să scriu despre asta. Despre obsesia lumii cu noi, persoanele trans. Despre cum nu ne lasă să existăm în pace, dar și despre cum încă suntem aici – obosite, furioase, rezistente. Uneori nici nu mai avem energie să fim furioase. Doar triste. Doar epuizate. Dar chiar și atunci, tot aici suntem.

Acesta nu e un articol. E un „nu vă pasă, dar tot vă zic”. E un reminder că nu suntem singure și că existența noastră contează.

Astfel, bine ați venit în 2025, unde există AI care te ajută să scrii cod, trenuri care merg cu 300km/h, și guverne care încă încearcă să definească „femeie” ca în epoca de piatră.

De la „Marea Americă” a lui Trump, la Marea Britanie și până la Marea Neagră, politicienii au o obsesie de dimensiuni cosmice: persoanele trans. Dacă nu știi contextul, ai zice că suntem Thanos, dar cu eyeliner și blush. Că suntem Sauron, dar cu șosete lungi în 3 culori. Că suntem Voldemort, dar pe hormone replacement therapy. Că suntem Borgi, doar cu un fashion sense mult mai bine dezvoltat – tech-gray is sooo stardate -335960.4447932522.

În acest episod din „Trans Panic Eternal™”, am decis să pun pe hârtie (digitală) câteva gânduri despre starea actuală a transfobiei globale. Spoiler: e obositor. Dar și absurd. Dar și real. Dar și foarte, foarte 2025.

Ce au în comun Curtea Supremă a UK, Viktor Orban, niște republicani din US și niște politicieni români care încă zic „LGBT-urile”?

Răspuns: obsesia cu persoanele trans. Sau, mai precis, obsesia de a ne spune că nu existăm cum credem noi că existăm. Fie că ne bagă/scot în/din legi, în hotărâri, în discursuri politice sau în vitrine de librărie (prinse cu lacăt, desigur), lumea pare incapabilă să ne lase pur și simplu să trăim. Mi-e aproape imposibil să înțeleg cât de mult timp, bani și nervi investesc unii într-o ură, o cruzime, chiar o obsesie care nu le aduce absolut nimic în schimb. Ar fi chiar amuzant dacă nu s-ar simți ca un coșmar global pentru persoanele trans.

UK & Rowlinglandia

Curtea Supremă a Regatului Unit (cea mai înaltă instanță din UK – în cazul în care supremă n-a fost un hint destul de puternic) a hotărât că termenii „femeie” și „sex” înseamnă, legal vorbind, „femeie biologică” și „sex biologic”. O decizie care sună de parcă ar veni de la un „Minister al Adevărului Biologic” – din cărți despre școli de magie și rasism/antisemitism acceptat sistemic – dar care are efecte reale, dure, asupra vieții trans women – a celor care au trecut prin tranziție, socială sau medicală, dar care acum sunt excluse din spații rezervate femeilor, cum ar fi adăposturi pentru victime ale violenței domestice.

Iar J.K. Rowling, care a finanțat cazul contribuind cu 70.000 de lire la el, a celebrat victoria cu un trabuc, un zâmbet de sărbătoare și o postare triumfalistă pe X Twitter. Cum altfel să închei o luptă juridică anti-trans decât cu o fotografie care spune: „mi-am cumpărat iluzia moralității cu un milion de dolari și un trabuc – marca preferată a colonizatorilor triumfători”?

Cum te uiți la postările tale și nu ai self-awareness-ul să vezi că ești „the villain” atât prin acțiunile tale, cât și prin estetica adoptată? Bruh, tu ești Voldemort.

Cât de paradoxal e că exact autoarea care a creat un univers despre alegerea propriei identități și lupta contra opresiunii devine simbolul autoritarismului biologic? Destul de paradoxal. E ca și cum Katniss s-ar apuca să scrie articole despre cum Capitolul poate n-a fost chiar atât de rău, guuuys. Maybe they had a point…

A, și de curând, a reieșit, tot pe Twitter, că are ură și pe asexuali. Probabil îi consideră Dementori emoționali, altfel nu-mi explic.

Aces, you have an ally in me, forever.

Statele Unite: Înecarea în libertate

Drepturile persoanelor trans îndură un asalt sistematic într-un stat care pretinde că e „pământul tuturor libertăților”. Tratamente medicale pentru adolescenți? Interzise. Cărți care prezintă identități queer? Scoase din biblioteci. Participarea la sporturi? Doar dacă ai fost născut cu „sexul corect” – definit de același „Minister al Adevărului Biologic”, btw. Ceva mai ironic de-atât? Poate doar faptul că aceleași state lasă accesul liber la arme de foc copiilor, dar nu îi lasă să citească despre cine sunt – pentru că o carte despre identitate e periculoasă, dar un AR-15 nu.

În SUA, cuvântul „freedom” vine însoțit de o nouă steluță: not applicable for trans people.

Ungaria și România – coșmarul post-sovietic al genului

Orban a interzis Pride-ul sub pretextul „protejării moralei publice”. Traducere: să nu cumva să se vadă pe stradă vreo lesbiană cu glitter sau un băiat cu eyeliner, pentru că ochiul maghiar e sensibil la nuanțe de queer, dar complet orb la corupție, în viziunea ruso-submisivului Viktor. În România, politicienii fac concurs de cine poate zice cele mai agresiv-confuze lucruri despre „woke” și „gender ideology”. Aparent, dacă ai părul roz sau porți fustă și nu e Halloween, ești o amenințare la adresa valorilor strămoșești, pe care tocmai Burebista le-a orânduit. Sau Dumnezeu. De obicei e unul dintre cei 2.

Cireașa pe tortul transfobiei locale? Declarația recentă a lui Marcel Ciolacu (prim-ministrul României și outlet preferat al fondurilor Nordis), care a spus: „Nu îmi doresc vreodată ca Nicuşor Dan să fie preşedintele României, mai ales că sunt bărbat şi nu vreau să fiu obligat să port fustă”. O glumă de crâșmă, care amestecă sexismul („a fi femeie = ceva inferior, rușinos”) cu transfobia clasică („bărbați în rochii”) și paranoia conspiraționistă („vine OTHER™-ul și te obligă să-ți schimbi genul”). Totul ambalat în frica eternă că masculinitatea lor fragilă ar putea fi castrată… simbolic.

Unii se tem de pronume mai mult decât de prețuri, de corupție sau de inundații.

Mândrie și prejudecată

Că tot vorbeam de Pride și de curajul de a fi vizibil în fața urii – hai să ne oprim puțin la eterna sperietoare națională: protecția morală a societății. Sună pompos, nu? Ca un gard spiritual care ne apără de… stai… ce anume? De oameni care se țin de mână? De păr vopsit roz și glitter? Adică, nu știu cum să zic, dar dacă existența unui cuplu queer pe stradă îți distruge complet fibra morală, poate fibra aia n-a fost prea rezistentă de la început.

Adevărul e că, în mintea unor politicieni gen Orban, Pride-ul e gen boss fight-ul final al decadenței: o invazie de curcubee care amenință ordinea naturală a lucrurilor – gen bărbați supărați pe viață și pe soțiile lor, care beau bere în liniște la birtul de lângă bloc și nu-și pun întrebări. Dar realitatea e că Pride nu e despre zombificare societală. E opusul. E o sărbătoare a diversității, iubirii și rezistenței. Adică, da, mare tragedie că în loc să ne temem de apocalipsa glitterului, oamenii aleg să se bucure de cine sunt. Inacceptabil!

Dar mă rog, da, protejăm societatea. De iubire. De bucurie. De puțin dans pe tocuri. Că doar așa ne apărăm valorile, nu? Cu interdicții, nu cu empatie. Nu de alta, dar dacă un copil vede un steag curcubeu, Doamne ferește, ar putea crede că lumea nu e strict alb-negru, bărbat-femeie, cravată-rochiță, „bărbăție” și „feminitate” pe bază de hormoni patriarhali. Și apoi ce ne facem? Dacă începe să pună întrebări! Să gândească! Să nu urască pe alții, bazat pe diferențe arbitrare! Apocalipsa, zic.

Oboseala unei existențe care nu e lăsată să existe

Noi doar vrem să trăim. Să mergem la doctor fără să fim umiliți. Să nu fim concediați pentru că ne schimbăm numele. Să nu ni se refuze chirii sau tratamente medicale. Să putem intra într-un adăpost dacă fugim de un abuzator. Cerem lucruri umane, nu super-puteri.

Dar societatea ne tratează ca pe niște prădători periculoși, iar toate guvernele și instanțele devin experte în „sex biologic” de înaltă precizie, ca și cum realitatea noastră e o problemă matematică ce trebuie corectată, tăiată cu roșu. Dar asta e o precizie medievală: parcă și Galileo ar ridica o sprânceană dacă ar vedea cât de tare ne-am întors la ideea că biologia e destin, și că penisul, sau pantalonul, e mai important decât consimțământul, empatia sau realitatea trăită a unei persoane.

Pînă la urmă, transfobia de stat și culturală nu e doar despre legi. E despre narațiuni. Despre cine are voie să spună cine e și cine trebuie „verificat”, „demascat”, „reeducat”, „erased” sau, în cel mai „civilizat” caz, ignorat. E despre o societate care ne cere să demonstrăm în fiecare zi că merităm să fim aici. Și nu doar să demonstrăm că suntem oameni, ci că suntem oameni demni. Adică, demni în cazul ăsta înseamnă să nu fim prea vizibile, prea furioase, prea flamboyante, prea feminine, prea masculine, prea vocale, prea vii. Pentru că, vezi tu, prezența noastră deranjează. Atât de tare încât devine motiv de legislație, talk-show național și miting politic.

Dar, cu toate astea, încă suntem aici.

Cu sarcasm, cu machiaj, cu pancarte, cu lacrimi, cu glume prea edgy și meme-uri de Reddit care fac întregi parlamente să clipească confuz. Încă ne ridicăm dimineața și ne continuăm zilele ca niște supraviețuitoare într-un joc video pe „hardcore mode”, unde checkpoint-urile sunt rare, iar „healing potion”-ul e, de fapt, o discuție la 2 noaptea cu o prietenă queer care te asigură că n-ai înnebunit, chiar e lumea fucked up în jurul tău, iar „normies” nu par să bage de seamă.

Așa că da, poate că ăsta nu e un articol în sensul clasic:

E un strigăt. O cronică a oboselii. Un middle finger digital ridicat către fiecare politician care ne instrumentalizează pentru voturi, către fiecare influencer „rațional” care ne desființează identitatea pentru clickuri, către fiecare profesor, doctor sau părinte care ne spune că „nu e normal” și către fiecare Ion Cristoiu. Și, mai ales, e un reminder: că suntem reale. Că merităm să trăim. Că n-avem nimic de demonstrat în fața unei lumi care nici nu încearcă să ne înțeleagă. Și nici măcar nu trebuie să ne înțeleagă. Doar să ne accepte, să ne tolereze.

Și știi ce? Dacă tot suntem considerate „problema lumii moderne”, păi hai să fim una pe bune. Dar nu prin ce suntem, ci prin faptul că refuzăm să tăcem. Refuzăm să dispărem. Și mai ales, refuzăm să ne pierdem umorul.

Trans Panic Eternal™? Challenge accepted.

Și uite nu e ca și cum ne-am dorit să fim sub lumina reflectoarelor. Vizibilitatea noastră e de multe ori rezultatul unei vânători de vrăjitoare, nu al unei parade organizate de noi cu mândrie.

Și nu știu cum să mă exprim mai clar, decât prin: suntem oameni. Jur. În afară de genul nostru care este diferit de cel asignat la naștere, suntem oameni, ca toți ceilalți. Fiecare avem visuri, aspirații, dorințe, păreri proprii, existential dread și dorința de a mânca guacamole câteodată. Suntem copiii voștri, frații voștri, poate părinții voștri. Suntem prieteni, amici, colegi de muncă. Și suntem „normali”. Vrem doar să trăim ca sinele autentic, cum vrea de fapt toată lumea. Doar că nouă ni se refuză acest drept. Sau dacă nu e refuzat direct, e cel puțin judecat, stigmatizat sau demonizat.

Nu suntem periculoși (nu mai mult decât persoana medie), nu suntem perverși (nu mai mult decât persoana medie), nu suntem bolnavi mintal (nu mai mult decât persoana medie).

Nu suntem prădători, decât dacă vorbim despre stocurile Shein și „șosetele de programator”. [citation needed]

Și încep să obosesc să tot repet asta.

Și totuși… ce plm putem face?

Nu putem schimba lumea singuri, dar putem rezista împreună. Nu putem opri fiecare lege, dar putem construi comunități care să ne țină în viață – la propriu și la figurat. Putem:

• susține ONG-uri care chiar fac treabă (redirecționează impozitul pe venit, maybe? – may I interest you in TransCore?),
• merge la vot (chiar dacă ne vine să mâncăm buletinul de vot cu muștar – am invocat muștarul pentru a se vedea că sunt româncă patrioată),
• face educație informală în cercul nostru (da, și glumele cu „ești trans doar pentru estetică” sunt ocazii bune de a elabora subiectul existenței noastre și a cât de „oameni” suntem),
• crea și susține artă queer (pentru că supraviețuirea are nevoie de estetică – aș face plug la Patreon-ul meu aici, dar mi-e încă rușine),
• și uneori, pur și simplu, să nu ne cerem scuze că existăm.

Legat de ultimul punct, știi ce-i fascinant? Cum toată lumea e atât de interesată de ce și cum trăim noi, ca și cum am fi intruși în „lumea lor”. „Explică-mi de ce existați! Biologic, științific, societal și filozofic! Ce înseamnă să fii tu?” De parcă suntem obligate să punem pe masă un manual de instrucțiuni despre cine suntem. Dar, surpriză! Evident, nimeni nu cere unui bărbat cis să-și explice cum de există ca bărbat cis. Nu-l întrebi pe tipul din fața ta de ce e bărbat și cum a ajuns acolo, cum își trăiește masculinitatea. Nu-i pui întrebări despre „ce înseamnă să fii bărbat”, că pentru el nu e nevoie să-și justifice existența. El există și atât. E firesc.

Dar dacă ești trans? Eh, atunci ești un fenomen neclar cu explicații și mai neclare care trebuie „descompus”, „dezbătut” și analizat de toți cei care se simt autorizați să pună aceste întrebări. Și aparent autorizațiile astea s-au dat la toată lumea, spre surprinderea mea.

Deci, da, uneori e absolut necesar să nu ne cerem scuze pentru că existăm. Ce, „să mă explic” doar pentru că nu sunt conformă cu așteptările lor? Noi doar existăm, ca oricare altă persoană, și hei, nu suntem obligați să ne punem un disclaimer pe frunte ca să justificăm viața noastră.

Sau ar putea și ei să-și vadă de viața lor fără să aibă nevoie să adreseze toate întrebările lor existențiale? E obositor, jur. Există google și există ChatGPT. Există și alte podcasturi în lumea asta, înafara celor din manosferă, iar unele chiar explică teme conexe cu aceste curiozități. Există și TinaTransLucida.blog.

So, not sorry.
Fiecare dintre noi contează. Fiecare respirație încăpățânată e o palmă simbolică peste fața celor care ne-ar vrea invizibile.

În loc de încheiere: respiri, deci exiști

Realitatea nu e ceva ce pot defini ei pentru tine. Realitatea e când te uiți în oglindă, îți zici pe nume și continui să trăiești. Uneori cu glitter, uneori cu cearcăne, uneori cu o postare furioasă și a treia cană de cafea pe ziua de azi, rece de-acum trei ore. E absurd, dar e viață. Și e a noastră.

Și dacă citești asta: nu ești singurx. Și nu ești „greșitx”. Ești aici. Și asta contează. Ai dreptul să ocupi spațiul pe care-l ocupi, ai dreptul să exiști. Să fii tu.

Gânduri basic

Scris pe 18 aprilie 2025, când am vrut doar să notez un gând scurt și am ajuns să mă lupt cu o emoție fragilă, difuză, dar reală, cu structura textului și cu un autocorect care încă nu recunoaște cuvântul „transfobie” – posibil într-o încercare de a-mi arhiva o emoție care probabil nu poate fi arhivată.

Scris când vizibilitatea trans devenea tot mai toxică, și totuși – eram încă aici, încă scriind, încă încercând să respir printre rânduri. Și fiecare respirație părea „on the brink” să cauzeze un război cultural.

Is this how life should be?