„Disforia de gen”. Cuvinte care par suficient de inofensive, ca o căsuță bifată pe o fișă medicală (deși, în România cel puțin, pe toate documentele medicale „sufăr” de transsexualism), dar care pot transforma o dimineață banală în fața oglinzii într-un thriller psihologic cu buget ridicol de mare. E genul de experiență care te face să te simți ca protagonistul unui film suprarealist – unde corpul tău e un costum care nu-ți vine bine, indiferent cum l-ai ajusta. Sincer, uneori pare regizat chiar de Cronenberg.

Și dacă nu te-ai simțit niciodată blocat într-un costum care nu-ți vine, poți măcar să-ți imaginezi cum ar fi să-l porți în fiecare zi?

Pentru unii, e o noțiune abstractă, pentru alții, e o realitate care îți invadează fiecare gând și îți rupe toate filtrele de logică, aruncându-te într-o prăpastie emoțională din care e greu să te ridici. O prăpastie în care fiecare „el” folosit greșit devine un ecou mai zgomotos și mai persistent decât ar fi acceptabil.

Acest articol își propune să vorbească despre ce înseamnă disforia de gen dincolo de definiții seci. Să o demitizez, să o contextualizez și să arăt că nu e doar o „problemă de identitate”, ci o realitate complexă care cere empatie, înțelegere și uneori o doză serioasă de autoironie. Căci, sincer, dacă nu poți râde măcar un pic de absurditățile universului, ce altceva poți face?

Introducere

A fi transgender poate însemna că o persoană născută cu un penis este, de fapt, o fată, că o persoană născută cu o vulvă este, de fapt, un băiat. Sau poate însemna că o persoană, indiferent de corpul cu care s-a născut, nu se identifică pe deplin nici ca fată, nici ca băiat, și se regăsește în afara acestui spectru binar, identificându-se ca non-binară.

Această experiență de discontinuitate între genul presupus de societate și sentimentul intern al sinelui este ceea ce descriem drept disforie de gen. Este comună pentru aproape toți indivizii trans, indiferent de poziția lor în cadrul sau în afara binarității de gen.

Trebuie să fie clar de la început că disforia de gen este resimțită diferit de fiecare individ. Unele persoane experimentează doar o disforie ușoară sau deloc, iar acest lucru nu le face „mai puțin trans”.

De exemplu, multe fete trans pe care le-am cunoscut se confruntă cu disforie legată de organele genitale. Din fericire, eu nu (prea) am această problemă. Sunt OK cu ‘girl dick-ul’ meu; chiar cred, la un anumit nivel, că mă face „exotică”. Totuși, sunt mai puțin OK cu ‘girl balls’, care sunt atât de incomode, insipide și inutile încât mi-aș dori să dispară odată.

Și da, spun „din fericire” pentru că, având în vedere disforia cu care mă confrunt eu – pe lucruri „mai mici”, cum ar fi trăsăturile „masculine”, părul de pe corp și față, faptul că, înainte de HRT, am început să mă confrunt cu calviția tipic masculină, vocea, hainele sau pronumele – nici nu pot să-mi imaginez durerea profundă pe care o îndură aceste fete. Este o luptă continuă, iar faptul că reușesc să o înfrunte în fiecare zi este pur și simplu admirabil.

Experiența personală

Aș împărți experiența mea de disforie de gen, în 2 stagii: înainte de a mi se crăpa oul (egg cracking*) și după.

*Egg cracking, în context, se referă la momentul în care o persoană trans își dă seama, în mod conștient, că este trans. Termenul „egg” (ou) simbolizează o stare de negare sau de confuzie legată de identitatea de gen. A „sparge oul” înseamnă a depăși acea barieră mentală și a accepta adevărul despre sine. De multe ori, procesul este însoțit de un val de emoții complexe – ușurare, confuzie, teamă sau entuziasm – și marchează începutul unui parcurs mai clar în ceea ce privește identitatea trans.

Fiecare persoană trans are o experiență diferită și un drum propriu. Pentru cei care nu s-au confruntat niciodată cu disforia de gen sau cu provocările identității trans, poate fi greu de înțeles durerea profundă pe care o poate aduce acea disconformitate între sine și corp. Dar, chiar și fără a înțelege pe deplin, există un loc unde putem găsi un punct de întâlnire: empatia. În loc să judecăm sau să minimalizăm aceste experiențe, ar trebui să ne întrebăm: „Cum pot sprijini această persoană în călătoria ei?”.

Poate că nu putem înțelege perfect ce înseamnă să trăiești într-un corp care nu reflectă cine ești, dar putem alege să ascultăm, să fim atenți și să nu facem presupuneri.

Oricum, înapoi la experiența mea personală.

Partea I: Tina este în ou

Înainte să realizez că sunt de fapt o prințesă, toată viața mea – de când mă știu și am amintiri – am purtat o „ură” inexplicabilă față de propria-mi persoană. Nu am găsit niciodată o explicație completă, nici măcar prin terapie.

Simțeam mereu o deconectare între minte și corp. Era ca și cum una o folosea pe cealaltă, dar niciodată nu lucrau la unison. Erau mai mult o povară una pentru cealaltă decât un parteneriat. Erau două entități care nu se înțelegeau, dar erau forțate să coexiste.

Și, sincer, încep să cred că majoritatea problemelor mele cu anxietatea și episoadele depresive de care am suferit on and off toată viața au avut la bază acest fond, disforia de gen pe care o simțeam, dar pe care nu o înțelegeam. Nu știam ce e, de ce există acolo, și nu aveam conceptele necesare pentru a-mi forma opinii și a înțelege ce mi se întâmplă.

Neștiind altceva decât sunt „băiat” și nu există altă alternativă, „umbra” înțelesurilor corecte nu ajungeau la mine, ci ca o proiecție distantă, vagă și distorsionată, care nu îmi lăsa loc să o prind, să o înțeleg cu adevărat. Era ca în mitul peșterii lui Plato, unde prizonierii nu pot vedea decât umbrele lucrurilor reale, niciodată realitatea completă. Eu eram unul dintre acei prizonieri, chinuită de o realitate pe care o intuiam, dar pe care nu o înțelegeam nici măcar pe jumătate. Tot ce vedeam erau umbrele unei identități care nu îmi aparținea cu adevărat, dar care mă ținea prizonieră, îmi limita libertatea de a fi cine eram cu adevărat.

Iar această lipsă de înțelegere, deconectarea dintre creier și corp, au dus la disperare, atacuri de panică severe, self-harm și în cele din urmă la o tentativă de suicid.

Uite, nu spun că anxietatea și episoadele depresive ar fi dispărut complet dacă mi-aș fi dat seama că sunt trans de mică. Dar mă cunosc destul de bine, încât să zic că fără disforia de gen, ascunsă ca „ură incontrolabilă față de propria persoană, probabil indusă de traume din copilărie, legate de o educație exigentă și helicopter parenting”, depresia, anxietatea și atacurile de panică nu ar fi fost atât de intense și nu ar fi avut frecvența ridicată pe care au avut-o.

Partea a II-a: Tina a ieșit din ou

Am explicat experiențele mele din ”momentul realizării” în articolul „Momentul realizării”, astfel nu o să intru în detalii, aici, despre euforiile resimțite, bucuria copleșitoare de a realiza că sunt femeie.

Vreau să vorbesc însă despre cum s-a schimbat disforia de gen. Pentru că în primul rând mi se pare mie o chestie fascinantă.

Odată ce-am realizat că sunt trans, că sunt femeie, mai exact, ura față de persoana mea, aceea care a fost mereu acolo cu mine, nedându-mi nici măcar o fracțiune de secundă de pauză, a dispărut. Am început să mă plac, am început să-mi dau voie să fiu fericită.

Dar, disforia n-a dispărut, ci s-a transformat, s-a metamorfozat în altceva. Nu mai era o ostilitate constantă, omniprezentă, între corp și minte, ci a început să se manifeste ca dispreț, dezgust, neplăcere cauzată de anumite părți ale corpului meu. Părți pe care le văd ca masculine, sau poate nu îndeajuns de feminine.

„Dispreț, dezgust” sunt cuvinte foarte puternice, poate cu impact emoțional mai mare ca „ostilitate constantă, omniprezentă”, dar îți promit că după ce am trăit 36 de ani cu ura asta, prefer „disprețul și dezgustul” pe care-l simt câteodată când mă uit în oglindă.

Acum, disforia poate apărea mai copleșitoare decât ura aceea constantă care mi-a distrus efectiv viața, dar este de fapt mai ușor de înfruntat.

Disforia de acum variază și în intensiate și tipul ei, în funcție de cum mă trezesc în dimineața respectivă, sau de câte ori aud într-o zi cât de „băiat/bărbat” sunt, câte „el” și „lui” și „domnul” sunt îndreptate către mine.

Cîteodată simt o mică neplăcere că văd de dimineață fire de păr în barbă, mă bărbieresc și-mi văd de zi; altădată aceleași fire de păr mă fac să-mi doresc să-mi înfig manichiura perfectă în carnea feței și să-mi smulg totul, începând de la piele, la firele astea de păr futute, la țesutul adipos, la carne, să-mi zdrobesc oasele, pentru că știu că dedesubtul feței ăsteia „masculine”, mă aflu de fapt eu și vreau ca „eu” să se uite înapoi la mine, nu imaginea asta care nu mă reprezintă, ceea ce percep ca un „bărbat”.

Și îmi vine să țip și mă ascund de lume, pentru că nu vreau să fiu văzută cum mă văd eu, absolut dezgustătoare, de nimeni altcineva.

Iar prăpastia emoțională mă înghite și-mi aud propriile insecurități: „n-o să fii niciodată o femeie adevărată”, „nimeni n-o să te vadă vreodată cum vrei tu să fi văzută”, „ești o proastă dacă crezi că you are passing”, „you will never pass” și my favorite „arăți ca un bărbat în rochie, ești jalnică”.

Și nu mi-aș permite vreodată să zic lucrurile astea despre nicio altă persoană, fie că e trans, sau cis. Sunt niște lucruri absolut oribile să le spui, sau chiar să le gândești despre altcineva. Toată lumea are ceva frumos, ceva admirabil, a redeemable trait. Dar cu mine, am 30+ ani de experiență de a mă auto-tortura.

Practica aceasta este adânc înrădăcinată în mine.

Este fascinant cum pot să văd atâta frumusețe și curaj în ceilalți, cum le ofer atât de multă compasiune și înțelegere. Aș vrea să pot să iau toate ființele trans și să le îmbrățișez, să le spun cât de incredibile sunt, cât de admirabile, cât de pline de viață și de frumusețe. Ar fi atââât ușor să le ridic în slăvi, pentru că fiecare dintre ele are ceva special, ceva deosebit de frumos.

Și totuși, când vine vorba de mine… de ce nu pot să mă privesc în același mod? De ce mă simt incapabilă să îmi ofer aceeași iubire, aceeași acceptare? De ce mă auto-torturez, chiar și după atâția ani, cu gânduri de respingere și auto-critică? Cum de am reușit să creez o poveste despre mine în care nu sunt „destul de bună”, „destul de femeie”? Cum de am ajuns să cred că nu merit iubire, că nu sunt destul de frumoasă, că sunt doar un bărbat în rochie?

E greu să înțeleg de ce mă tratez pe mine în felul în care niciodată n-aș îndrăzni să tratez pe altcineva. E ciudat, pentru că știu că, pentru ceilalți, aș face orice ca să le dau putere, ca să le spun cât de valoroase sunt. Dar eu? Cum ziceam, eu am 30+ de ani de auto-tortură. Poate că, într-un fel, asta mă face să mă simt mai umană. Poate că, într-un alt fel, e doar un rău necesar până învăț să mă iubesc așa cum îi iubesc pe ceilalți. E greu, dar încerc.

Partea a II-a, punctul b.: Niște HRisTos direct în sânge

Și apropo de iubit… Aveți timp să vorbim un pic despre mântuitorul nostru HRisTos?

Da, mă refer la Hormone Replacement Therapy, sau TSH în română. Și n-o să vorbesc despre schimbările fiziologice după începerea tratamentului, pentru că am un pic mai mult de o lună pe el, iar schimbările sunt foarte mici, simțibile, dar aproape invizibile cu ochiul liber.

Daaar, o chestie IMENSĂ pe care n-am apreciat-o înainte de HRT, deși am citit mult despre el, este faptul că psihologic vorbind, TSH influențează și relația ta cu corpul tău. Deși m-am pregătit pentru schimbări fizice, nu m-am gândit niciodată la impactul pe care îl va avea asupra imaginii de sine. La început, chiar și cele mai mici modificări – poate doar niște rotunjiri subtile, o piele mai moale – erau ca niște mici confirmări că, da, ceva se întâmplă, că sunt pe drumul cel bun. Dar ce m-a surprins cu adevărat a fost cum am început să mă simt într-un corp mai aproape de ce simțeam eu că sunt.

A fost un fel de „da, așa mă simt mai bine” care a început să se amplifice, până când, într-o dimineață, m-am uitat în oglindă și nu am simțit aceeași respingere viscerală. Nu că a dispărut complet – desigur, mai sunt zile când nu mă pot privi și când simt că totul nu e cum trebuie – dar, dintr-o dată, am început să mă privesc cu mai multă îngăduință. Parcă pentru prima dată, nu mă mai vedeam doar prin filtrul disforiei.

Ce am realizat după a treia săptămână de tratament și apoi mi s-a tot întărit această convingere pe cât au trecut săptămânile, este că HRT-ul nu e doar un „tratament hormonal”, e o formă de reconciliere cu tine însăți.

Sigur, corpul începe să reacționeze la schimbările chimice, dar și mintea are propriile reacții. E greu de explicat exact cum și de ce, dar schimbările astea, chiar dacă subtile, îți dau sentimentul că te apropii mai mult de ceea ce ai visat să fii. E un proces continuu, care vine cu tot felul de frustrări și momente de neînțelegere, dar, la final, totul devine o poveste de auto-acceptare.

Spuneam de deconectarea aia minte/corp, că era o animozitate între cele două. Suplimentul de estrogen m-a făcut să simt pentru prima oară în viață că mintea mea și corpul meu sunt conectate, că lucrează la unison și mai ales SE PLAC!!! (Nu pot exprima cât de nou și unic îmi este aceast sentiment, cât de mind blowing a fost să realizez că acum corpul și creierul sunt un întreg, un tot unitar.)

Am seri în care mă bag în pat și mă ia un fior de fericire pentru că apuc să dorm, dar mai ales pentru că apuc să mă trezesc și să beau o cafea și să text my friends, să împărtășesc conexiuni reale cu oamenii din jurul meu, pur și simplu să exist pentru încă o zi, ca entitatea numită Tina. Această Tina căreia, îmi permit acum, chiar să-i provovăduiesc iubire eternă.

Dar, mi-aș dori să vorbesc mai mult despre efectele psihologice ale TSH, într-un articol dedicat, deoarece cred că am multe lucruri de spus despre asta.

Ideea e că HRT ajută extraordinar de mult în alevierea simptomelor de disforie. Cel puțin pe mine. Din nou, experiențele individuale pot diferi în cele mai subtile, sau evidente moduri. Eu pot vorbi doar din experiența mea.

Și da, disforia n-a dispărut complet, încă am o relație de dragoste/ură cu oglinzile, dar este mult mai ușor de îndurat, când adânc în tine, pentru prima oară simți o conexiune, un nivel de acceptare, un fel de „da în sfârșit creierul meu are sens” și în sfârșit corpul tău nu mai este doar un vas care ți-e cel puțin indiferent și cel mult un impediment activ, dezgustător chiar, ci acum este chiar parte integrantă a ființei tale.

Încheiere

Pentru cei care nu au experimentat acest tip de disforie, poate fi greu de înțeles, dar tocmai aici apare importanța empatiei.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să trăiești fiecare zi simțindu-te un străin în propriul corp?

Nu trebuie să înțelegi complet durerea cuiva pentru a-i oferi sprijin. Uneori, ceea ce avem nevoie nu este o explicație perfectă, ci doar să fim ascultați și acceptați așa cum suntem. În loc să încercăm să „rezolvăm” sau să „explicăm” experiențele trans, ar trebui să ne întrebăm: „Cum pot sprijini această persoană? Cum pot contribui la un mediu sigur, în care să nu simtă că trebuie să-și ascundă identitatea?”

Empatia nu înseamnă întotdeauna înțelegere deplină, dar poate însemna deschiderea de a fi acolo, alături de cineva care trece printr-o experiență diferită, dar valabilă în felul său. Fiecare mic gest de sprijin contează.

Iar pentru cei care suferiți de disforie, îmi pare atât de rău! Dar cu timpul se îmbunătățește! Și, deși procesul poate fi lent și e al dracului de anevoios câteodată, totuși, există mereu șansa de a găsi alinare. Fie în alții, care te acceptă și iubesc așa cum ești tu, în muzică, artă, gaming, sau cel mai mișto, în tine!