Astăzi este ziua vizibilității persoanelor trans (Trans Visibility Day), astfel vreau să povestesc despre coming out-urile mele, cu bune, cu rele, cu de toate, ca o șaorma de miezul nopții, cumpărată în drum spre casă după o seară de băut cu un pahar prea mult de rosé.

Am avut mai mult de o duzină de ieșiri din dulap până acum. Și, crede-mă, nu devine mult mai ușor, ori de câte ori o fac. Anxietatea e tot acolo, frica de reacția persoanei, sau persoanelor, față de care mă deschid, e o prezență constantă. Și nu mă refer neapărat la violență, pentru că până acum am spus doar oamenilor pe care doresc în continuare să-i am lângă mine, să-i pot numi prieteni, amici, sau părinți. Și gândul că odată ce află că sunt trans, se vor retrage, mă vor vedea ca pe o ciudată, vor simți repulsie, sau dezgust, mă sperie. În continuare. 

Partea întâi: Context (sau: Pregătirea terenului) 

Vreau să prefațez acest articol spunând că nu sunt încă 100% out. De exemplu, când ies la cumpărături, sau mă regăsesc într-o situație socială cu oameni pe care nu-i cunosc, sau îi cunosc foarte puțin, încă fac „boymoding” – adică mă îmbrac ca un băiat, sau într-un mod androgin.  

De asemenea, la muncă, doar un număr foarte limitat de persoane, știu despre mine că sunt trans. Asta înseamnă și că încerc să folosesc limbaj la genul neutru. De exemplu, în loc să zic: „mâine sunt liberă”, spun „mâine am o zi liberă/de concediu”, în loc de „sunt fericită”, aș zice „nu mai pot de fericire/sunt în extaz”, sau „de când eram mică”, înlocuiesc, în funcție de context cu „de pe vremea când eram copil”.  În același timp, nici nu vreau să folosesc formele masculine, pentru că nu vreau să-mi fac singură missgendering. Am mai făcut asta și de fiecare dată când îmi mai scapă, mă înțeapă și mă doare, fără excepție. 

Toate astea nu sunt pentru că nu aș vrea să mă prezint ca eul meu autentic în toate aspectele vieții mele – crede-mă, mi-aș dori foarte tare să fac asta, dar româncă fiind, de micuță, am învățat că „bătaia doare”. 

Nu de la părinți, n-am fost un copil abuzat, dar idiomul ăsta l-am auzit în nenumărate rânduri. Plus, în anii ’90 nu era deloc o raritate să auzi de bătăi generale între găștile de cartier, să-și mai ia câte un individ din cartier „omorul” pe diverse motive și nu doar o dată s-au făcut careuri în gimnaziu și în liceu, pentru că unul sau mai mulți tineri au ajuns să fie spitalizați după altercații violente. 

Mi-am auzit și eu amenințări că-mi voi lua bătaie. De două ori, sau de trei ori, chiar mi-am mai luat câte-o palmă, câte-un pumn, câte-un picior. Din fericire nu s-a materializat niciodată bătaia „organizată” care mi-a fost promisă de băieții de pe lângă bloc(-urile gri). Poate pentru că totul în cartier se bazează pe coaie, iar ale mele, mai târziu, s-au dovedit a fi coaie de fată. Poate aveau alt „vibe”. Nu știu. 

Adaug și că, momentan, nu sunt nici pe aproape de a fi „passing” –  de a fi percepută ca genul pe care-l resimt, femeie. Dacă am trăi într-o societate în care n-ar conta că sunt îmbrăcată feminin, dar am o urmă de barbă – pentru că, a dracului, apare înapoi la 2 ore după ce m-am bărbierit – aș fi mai mult decât OK să ies în lume, și să mă afișez așa cum mă simt, așa cum sunt eu. 

Dar, din păcate, nu trăiesc într-o astfel de societate, în care exprimarea identității de gen a unuia este văzută ca o chestie normală – decât dacă ești cisgen – ci într-una în care indivizii trans sunt încă văzuți ca paria, în care este OK să-i abuzezi verbal, sau fizic și în unele cazuri să-i omori în bătaie.  

Paradoxal, nu mi-e frică neapărat de moarte – la un moment dat mi se va întâmpla, este o certitudine și am învățat să nu-mi fie frică de lucruri pe care nu le pot controla. Mulțumesc terapiei – psihologa mea e un artist! Mi-e mai frică de durerea de dinaintea ei. 

Sunt sigură, mai mult decât convinsă, că voi ajunge la momentul în care o să ies complet din dulap. Simt cum momentul ăla se apropie într-un ritm din ce în ce mai rapid. E un sentiment. Un „vibe”. O simt în coaiele mele de fată. 

De asemenea, vreau să clarific faptul că mă refer la ieșirea din dulap cu oamenii apropiați, cei care joacă un rol important în viața ta. Să fie foarte clar că un individ trans nu trebuie să anunțe tot blocul, sau cartierul, că e trans ca și cum am fi prădători sexuali. Pentru că nu suntem. Și cât timp societatea nu impune persoanelor cis să-și expună tuturor cunoscuților istoricul sexual, preferințele sexuale, numărul și tipul de chirurgii pe care le-au avut, nici noi, persoanele trans nu suntem obligate să o facem. 

Parte a doua: Terenul (în sine) 

Dacă experiența de „coming out” a mea de până acum ar fi un joc video pe Steam, review-urile de pe el ar fi: Mixed. 

O să încep cu experiențele reușite, apoi voi relata câteva care mi s-au părut amuzante și în cele din urmă voi vorbi despre cele care au lăsat urme care probabil vor durea pentru o perioadă îndelungată. O fac în ordinea asta pentru că, aparent, îmi place să mă afund în crize existențiale și depresie cruntă. 

Partea a treia: Experiențe pozitive 

Primele persoane cărora le-am zis, prin SMS, sunt două prietene, iar din partea lor nu am avut decât susținere. A fost minunat! Eu eram euforică și ele au fost lângă mine. Sunteți cele mai tari, curvelor! 

Imediat după, a doua, sau a treia zi, cred, mi-am făcut primul „coming out” față în față: doi prieteni, cuplu căsătorit, el fiind cel mai vechi prieten al meu. Reacția inițială a fost bună, echivalând experiența mea cu nevoia de auto-exprimare și importanța ei. Au fost și ceva firimituri de gânduri cum că are sens, deoarece cunoscându-mă de atâta timp, unele din lucrurile pe care le observasem și eu, despre care am vorbit în articole precedente, mă „dădeau de gol”.  

„Mereu ai fost mai efeminat(ă).” 

La muncă, am zis prima oară șefului direct, într-un apel pe Zoom. Am început spunând că mi-am dat seama că în echipa noastră sunt mai mulți băieți decât fete și că de asta am decis să fiu fată. Să înclin balanța. Am clarificat că glumesc. Despre motiv, nu despre faptul că sunt trans. A decurs totul foarte bine. Mi-a spus că asta nu schimbă absolut nimic, m-a întrebat de ce anume aș avea nevoie de la el și de la firmă. Toate ca toate, toată interacțiunea a fost una foarte drăguță și mi-a dat curaj să fiu eu și să îmi continui seria de coming out-uri. 

Partea a patra: Momente amuzante 

Apoi, cu acordul meu, l-a chemat și pe șeful departamentului, care după ce i-am zis despre mine, a exclamat: „O, Doamne, ce m-am speriat! Am crezut că-ți dai demisia.” 

După aceea le-am spus și celor doi colegi din departamentul din care făceam parte. Țin minte că una dintre colege (care mă ajută acum cu corectura pentru blog. Bună!) a zis: „Sper să nu sune nașpa…”. Pentru o fracțiune de secundă, mi-a stat inima. „Dar eu chiar m-am gândit zilele trecute că ai putea fi.” Bătăile au redevenit regulate. 

Pe urmă am mai zis anumitor prieteni, iar printre reacțiile mai umoristice s-au numărat: 

„Să știi că sunt cam supărat pe mine că nu mi-am dat seama mai repede. Adică, acum, toată fascinația ta cu Eurovision, are sens!” 

„Când ascultai Don’t Let Me Down (Kygo ft. Daya) la muncă, era OK, dar când ai început cu Arianna Grande – No Tears Left to Cry… Are sens acum.” 

Partea a cincea: Tendințe observate 

Am observat o predilecție a multor dintre cunoscuții mei de a-și spune și a-mi spune că știau undeva în adâncuri, sau că ar fi trebuit să își dea seama mai repede. Nah, n-ați fi avut cum, oricum. Abia îmi dădusem eu seama. Mă întreb dacă chestia asta vine din dorința de a înțelege, sau a face cumva pace cu ideea că sunt trans, sau dintr-o teamă că până la momentul acela au fost cumva înșelați, duși de nas. Poate e o combinație. Noi, oamenii, avem dorința asta de a simți că suntem în controlul propriului fir narativ, iar când ceva pare să destabilizeze retroactiv acest fir, încercăm să recontextualizăm totul astfel încât să pară că am fost mereu în control. Ori, poate, în unele cazuri, chiar s-au aprins niște beculețe, precum, de fapt, mi s-a luminat și mie tot trecutul meu (amintiri cu comportamente, gânduri și sentimente care nu pot fi considerate neapărat ca aparțindând unei persoane cisgen), în momentul realizării că sunt trans. 

De asemenea, la o parte dintre ei am observat o lipsă aproape totală de cunoștințe despre subiect. Persoane care au auzit doar la un nivel foarte superficial despre identități transgen, dar la care orice detaliu le este absolut străin: 

„Fată trans? Adică care s-a născut bărbat?” 

Nu-i judec; o spun doar ca și observație. Adică până acum 7-8 ani și mie îmi erau străine unele dintre conceptele acestea, iar complexitățile le-am aflat cu adevărat doar după ce am realizat că sunt trans și am început într-un mod activ să caut să învăț lucruri despre existența mea. O primă firmitură de gând pentru a începe blogul ăsta a fost tocmai realizarea acestui fapt. Cum oameni educați, oameni deschiși, persoane pe care eu le consider a fi oameni buni, nu au cunoștințe de bază despre fenomen: ce este o fată trans, limbajul respectuos din jurul identității de gen și ce cuvinte sunt injurioase, sau chiar existența prefixul cis. 

Partea a șasea: Cum reprezentarea mi-a făcut experiența mai ușoară 

Un pic surprinzătoare, la momentul acela, au fost trei instanțe în care m-am simțit înțeleasă, pentru că ai mei prieteni urmăreau deja creatori trans de conținut. Printre aceștia Abigail Thorn (Philosophy Tube), Dylan Mulvaney și Daria Jane. Ca să vezi că vizibilitatea și reprezentarea chiar contează. Cine s-ar fi gândit?! 

Ba, mai mult, de curând am aflat că unii dintre prietenii mei, după ce le-am spus, au început să citească, sau să se uite la videoclipuri cu povești despre tranziție. Ceea ce, sincer, m-a umplut de bucurie. Adică au făcut asta, și-au luat din timpul lor, pentru a încerca să înțeleagă mai bine prin ce trec. Gândindu-mă la asta mi se încețoșează un pic privirea, iar pelicula umedă care-mi apare peste ochi, este de fericire. 

Partea a șaptea: Momente mai puțin pozitive (sau: These fucked me up!!!) 

Au fost și momente mai puțin bune. Lucruri care au fost zise și care oricât de mult mi-aș spune că nu mă deranjează, că am obrazul gros, știu că sunt mici minciunele pe care mi le spun și că de fapt, au lăsat niște urme. Altfel nu mi le-aș aminti atât de viu. 

De fapt, în aceeași categorie de oameni care au făcut cercetare online, pot aduce și  un exemplu în care cercetarea asta a dus la povești despre detranziționare și chiar mi-a fost partajat un articol de pe un site ultra-creștin (care printre altele publicase articole anti-avort, anti-anticoncepționale, homofobe, misogine și evident, anti-sex-înainte-de-căsătorie). A fost un mic șoc acolo, pentru că persoanele de la care am primit articolul ăsta sunt, în general, liberale. 

Alte replici care mi-au fost gravate pe creierul meu mic și neted, de femeie, au fost: 

„Nici nu știu ce e mai rău. Să fii gay sau să fii trans.” – cumva în contextul ostracizării sociale, dar totuși… uau. 

„Nu știu dacă o să pot ieși cu tine, la un restaurant, îmbrăcat în femeie.” – Rușinea de fi văzut cu o tipă trans pe stradă. Ca să contextualizăm mai bine un astfel de enunț, putem să ne gândim la ce alte situații am folosi „mi-e rușine să fiu văzut în compania ta” și ce rezultat emoțional are pe subiectul enunțului. 

„Persoanele trans provoacă.” – în contextul indivizilor trans fiind victime ale violenței și a omuciderilor din ură. Pe scurt, nu. 

„E o epidemie de tineri care se cred trans!”, sau „e trendy acum să fii trans”. – Of,  transtrenders. Probabil voi vorbi și despre topic-ul ăsta cândva. Pe scurt, nu. 

„Oricum s-a mers prea departe! Ai văzut că au pus litiere în școli, pentru copiii care se identifică ca pisici?” – o farsă (fake news) la care foarte multă lume a pus botul, cum că în diferite școli și grădinițe din SUA și Canada, au fost instalate litiere pentru copiii furries. Evident, o chestie falsă, dar spusă de destui politicieni conservatori din SUA și personalități media cât să prindă la public ca și adevăr. O retorică, la bază, anti-transgen și homofobă care a pus dificultăți liderilor de școli din America, care au trebuit să explice în nenumărate rânduri că nu este adevărat. 

„Și acum o să porți pene în cap?” – confundarea identității trans, cu persoanele care fac drag (Drag Queens, Kings). Aș fi pus asta la umor, dar cumva, considerând contextul și de la cine a venit, a durut. De asemenea, ca să fie clar, persoanelor care fac drag: sunteți valide, fabuloase și vă iubesc! 

„Îți mai funcționează penisul?” – serios, care-i treaba cu bărbații și obsesia asta cu pula? Chiar sunt curioasă. 

„Nu-ți începe tranziția. Sincer, nu te ajută fizicul!” – au. Doar „au”. 

„N-ai văzut prin ce trec oamenii care detranziționează?” – focusare pe cei 1% dintre oamenii care regretă tranziția. Un alt subiect pentru viitor, probabil. 

„O dată ce încep schimbările, o să vezi că vor dispărea și prietenii.” – OKay. Altă încercare de a mă speria, a mă opri din a începe tranziția medicală, la fel ca aducerea de exemple de detranziționări. 

„Nu o să pot să-ți spun vreodată draga mea.” – înțeleg cât de greu poate să-ți fie… 

Astea se adaugă la comentariile de la amici, sau cunoscuți care nu știu încă, sau nu știau la momentul respectiv despre mine că sunt trans: 

„E 2023, mă identific ca ce vreau eu.” – auzită des și întotdeauna în mod ironic, depreciativ. 

„E ocupat la baie la băieți. Mă duc la baie la fete.” (retorică idem ca mai sus – apoi pauză de râs) Îți poți imagina? Un bărbos cu voce groasă: Eu sunt femeie!” – Ultima parte zisă, evident cu o voce exagerat de groasă și „masculină” – imaginează-ți-l pe Batman, din trilogia Dark Knight. Ceea ce trezește în mine un pic de disforie, pentru că sunt complexată de vocea mea, care a fost în trecut descrisă ca „de preot”. 

„Guys, e gay să-mi placă fetele?”, „Doar dacă au pulă! Hahaha”- discuție pe un chat de grup, la muncă, între doi tipi cis. La muncă. 

„Mă identific ca un router, acum.” – Tot la muncă; tot este mai bună ca gluma lui Gervais. 

Ce mi se pare mai dubios (insidios de-a dreptul) la cele 3-4 exemple de mai sus, este cât de normalizată e transfobia. Cât de „casual” se zic lucrurile astea, fără nici un pic de rezistență, sau opoziție, sau măcar o sprânceană ridicată, în semn de dezaprobare. Sunt zise și luate ca atare, ca normale. Ca firești. 

Partea a opta: Impactul asupra mea 

Astfel de interacțiuni dor. Îmi umblă prin gând fără să plătească taxă de intrare, sau chirie. Și câteodată mă bagă în crize existențiale, episoade depresive, mă fac să mă simt singură, uitată, nevăzută, invalidată, ciudată, anormală, un monstru. Mai puțin om, mai puțin o persoană. 

Și uite, OK, știu că procesul de „ieșire” și mai apoi, procesul de tranziție este greu pentru toată lumea implicată. Unii dintre ei simt că „mă pierd” într-un fel. Unii sunt terifiați de răspunsul societății la mine și ostracizarea de care o să am parte, așa că e mai ușor pentru ei să pretindă că de fapt nu sunt o fată trans, că e o „fază”, că e o boală psihică, sau o iluzie în care trăiesc și care o să treacă. Sau pur și simplu nu acceptă asta ca realitate și doresc să își continue existența ca și cum aș fi bărbat și coming out-ul meu n-a fost decât un coșmar. Ori alții mă încurajează să „fiu fată” doar în confortul și securitatea propriei case, iar în rest să „fiu băiat”. Să-mi trăiesc realitatea doar pe interior, intern, cum ar veni. Iar extern să fiu „bărbat”, sau chiar „normal”. Cel puțin să fiu percepută de potențiali prădători ca „normal” și să nu fiu înjurată, scuipată, atacată, bătută, sau omorâtă. 

Realizez de asemenea, că o parte din reacții vin dintr-o lipsă de educație pe teme LGBTQ+; din ignoranță, nu neapărat din răutate. 

Înțeleg, înțeleg, înțeleg, dar în același timp, aș aprecia dacă lumea ar face același efort și și-ar da seama că dintre toți cei impactați de acest proces, până la urma urmei, cea mai afectată sunt eu. 

Și, sincer, nu vreau să mă dau victimă (nu, chiar, psihoterapeuta mea e o artistă) dar dacă eu pot înțelege că procesul poate fi greu pentru cei din jurul meu și pot avea empatie pentru asta, poate cei din jurul meu ar trebui să înțeleagă că pentru mine este de nenumărate ori mai dificil. Eu sunt cea care trece prin cele mai mari schimbări. Eu sunt cea care se lovește de lucruri noi, după cum am văzut, nu mereu pozitive, uneori chiar vitriolice și eu sunt cea care suferă după un comentariu aruncat mai mult, sau mai puțin cu menirea să mă rănească (sau să mă aducă „pe drumul cel bun” – orice ar însemna asta). Eu sunt cea în pericol să fiu înjurată, scuipată, atacată, bătută, sau omorâtă. 

Au fost și încă sunt cazuri în care dificultățile prin care-i pun eu pe ei să treacă, primează, cumva, (atât în discuția inițială, într-o primă fază cât și) în relația de după coming out. Iar unele relații stau în coadă de pește din cauza asta. 

O să mă repet (moară stricată ce sunt): pot înțelege, pot empatiza, sau măcar simpatiza, dar nu pot să nu simt că poate focusul, un pic acolo, ar trebui să fiu eu. Și poate sunt egoistă și egocentrică, și n-ar trebui să zic lucrurile astea cu voce tare, dar câteodată nu prea-mi mai vine să-mi pese. (Notă către sine: Tina, poate nu a fost cea mai bună idee să bei vin în timp ce scrii.) 

Simt că le datorez și acestor persoane înțelegere, răbdare, că poate la un moment dat vor înțelege complet (sau mai bine zis și mai realistic: la un nivel acceptabil) existența mea; dar în același timp există o parte non-mulțimea-vidă în mine, care se simte trădată, care-mi spune că poate nu le datorez nimic, că poate ar trebui ei să știe mai bine și să facă mai bine. 

Partea a noua: În concluzie 

… e greu să fii trans, cis, nenbinar, cat-girl, attack hellicopter om. Să ai emoții și gânduri complexe, câteodată contradictorii, care se contrazic armonios și se îmbină contrar. Să încerci să găsești sensul în experiențele tale și ale celor din jurul tău, să navighezi pe vectori haotici, să înțelegi și să ai simpatie către sursă, dar să fii afectată profund de rezultatul care ajunge la tine distorsionat, metamorfozat, transformat.  

Iar exemplele mele de reacții negative la ieșirea mea pălesc în comparație cu poveștile altor fete trans, care au fost lovite, bătute de cei apropiați, dezmoștenite, duse la biserică pentru exorcizare, sau lăsate pe străzi, la o vârstă la care nu au un venit stabil. Nu am avut parte de niciuna din monstruozitățile astea până acum și, sincer, nu știu cum aș reacționa. Sau ce impact ar putea avea asupra mea, dat fiind faptul că experiențele mele mai puțin bune au lăsat cicatrici metafizice adânci. Nu știu dacă aș fi destul de puternică să îmi revin după o reacție atât de extremă. Pot doar spera că: 1. n-o să mi se întâmple; 2. am undeva resursele și rezervele necesare să pot face față, când se va întâmpla. 

E terifiant, dar viața merge înainte. O să mă machiez, o să mă îmbrac frumos, o să continui să fiu eu, cu speranța că va fi OK. Trebuie să fie. Nu cred că există altă alternativă. Tina e ieșită și va rămâne așa. 

Partea a zecea: Am nevoie de o pauză… 

Pfiu. Am abordat în ultima perioadă doar subiecte grele, profunde, care m-au epuizat emoțional, un pic. Așa că data viitoare o să scriu despre ceva mai puțin obositor: 

Modul în care se scrie în presa din România despre indivizi și identități transgen. 

(De ce continui să-mi fac asta?)