Numele meu este Tina și acesta este jurnalul unei fete trans. 

Da, sunt una dintre persoanele alea deviante sexual, perverse, hipersexuale, delirante, care o să ia toți copiii și o să-i TRANSforme. Baphomet, pronume și neo-pronume, stăpâna mea, acceptă acest sacr… 

Scuze, am leșinat pentru un moment. Să încep din nou: Numele meu este Tina și câteodată sunt sarcastică.

M-am decis să creez acest blog (știu, atât de anii 2000) pentru a-mi pune ordine în gânduri, a încerca să-mi răspund la niște întrebări, a-mi împărtăși experiența de fată trans în lume, dar mai ales în România. 

Sunt o fată care s-a născut într-un corp de bărbat – pe vremea aceea băiețel, bebeluș. Nu sunt Benjamin Button. Nici Benjamina – în încercarea de a adapta numele la genul meu.

Deși nu caut clout, dacă prin experiențele mele se regăsesc și alți indivizi trans, sau cis, care au în cercurile lor de cunoscuți persoane care trec prin experiențe similare și găsesc ceva valoare în cele scrise de mine, m-aș bucura foarte tare, pentru că, de exemplu, pe mine, m-a ajutat foarte mult Evie și videoclipul ei „Cum mi-am dat seama că sunt transgender”. Queen! 

Pe vremea în care eram în proces de auto-descoperire, în care îmi puneam întrebări despre identitatea mea de gen, am rămas uimită când am regăsit în multe dintre punctele ei de discuție lucruri cu care am putut să mă identific. 

Dacă pot face și eu asta pentru altcineva, aș fi în al nouălea cer, însă, din nou, nu acesta este obiectivul meu. Îmi doresc să am o sursă de exprimare creativă, prin care să mă explorez pe mine însămi, în primul și în ultimul rând. În toate rândurile cu putință.

De asemenea, ar fi de notat că nu consider că experiența mea este universală, pentru că vă vine să credeți, sau nu, fiecare individ trans este diferit (aproape că e ca și cum am fi persoane normale cu diferențe de opinie, de gusturi și de lifestyle) și nu cred că interpretarea mea în ceea ce privește aceste experiențe este singura corectă, sau cea mai corectă.

Plus, înaintând în vârstă, am început să înțeleg că nu ar trebui să am mereu încredere în propriile mele păreri, filosofii, sau viziuni. Am învățat că acestea se pot schimba, se pot TRANSforma, iar un pic de scepticism este sănătos, nu doar în interacțiunea cu lumea înconjurătoare și factorii externi, dar poate mai important, cu viața interioară.

De asemenea, nu mă consider o persoană care dă pe-afară de inteligență, sau înțelepciune. Nu cred că am mai avut o idee originală de decenii.

Nu sunt specialistă în nimic, nu consider că știu nimic la un nivel elevat, am o mulțime – până la care nu am învățat să număr – de defecte, nu sunt atletică, sau vreun specimen fizic de invidiat, dar cred despre mine că am empatie, că undeva în adâncul ființei mele sunt o persoană bună și îmi doresc ca odată moartă să fi lăsat lumea un loc un pic mai bun de trăit și să fi îmbunătățit măcar viețile unora dintre oameni pe am avut ocazia să-i cunosc.

Am zis toate acestea pentru a te convinge că nimeni nu ar trebui să ia ceea zic ca evanghelie, ci mereu asezonat cu sare. Nu sunt Luca, Matei, Marcu, Ioan, sau Jordan Peterson. Nu sunt nici măcar bărbat. Sunt Tina și câteodată am opinii. Și de obicei, nici măcar nu sunt ale mele.

Nu doar o dată pe lună mă gândesc la o chestie pe care a zis-o Bo Burnham: „știu doar ideile mele despre ideile altora” și dau din cap aprobator. Pentru că e adevărat și cred că majoritatea suntem așa.

Ba mai mult, una din mantrele mele (sigur, o să folosesc termenul ăsta împrumutat din tantra, pentru că e dreptul meu de persoană albă să-mi iau în posesiune elemente din alte culturi pe care nu le înțeleg decât la un nivel superficial) este: „nu poți vedea care iarbă e mai verde, șansele sunt că nici una nu e, dar oricum, este mai ușor să vezi diferența dacă stai pe gard.” Tim Minchin a zis asta.

(Mă întreb acum dacă Bo Burnham și Tim Minchin sunt comedianții mei preferați pentru că încorporează elemente muzicale în comedia lor și ca orice persoană queer, sunt atrasă de muzicale, ca moliile de surse de lumină. Adică mi-a plăcut mult „Moulin Rouge!” și „Chicago”, iar „Hamilton” m-a lăsat mască. Notă mie: Tina, cum de nu ți-ai dat seama mai repede?)

Oricum, revenind din momentul ăla de auto-realizare, am 37 de ani. Chiar dacă la muncă, atunci când trebuie să mă prezint prin ședințe, zic mereu că am 24 (cu 18 ani de experiență în câmpul muncii), mental încă nu sunt matură, iar simțul meu al umorului are maxim 14 ani. Încă giggle-uiesc de fiecare dată când văd 69 prin rapoartele excel.

Mi-am dat seama că sunt trans în Decembrie 2022. Ceea ce e un pic trist, dar hei, cât trăiești, înveți, se zice. Ai crede că identitatea de gen ți-ai găsi-o mai devreme, dar v-am zis deja că nu sunt cea mai deșteaptă floricică. Dar sunt o floricică!

Apropo, de asta, un alt nume la care m-am gândit pentru acest blog a fost: De la tânăr la Tina, care e un banger, sincer vorbind, dar mi-am dat seama că m-ar deranja un pic să văd titlul ăsta de fiecare dată când intru pe site și să-mi amintească mereu că sunt bătrână.

Prefer să-mi trăiesc existența învelită în iluzia că sunt încă tânără. Și frumoasă. Și deșteaptă. Și bogată. Și iubită de mase.

Uau, scuze de scăparea de mai sus. Se mai întâmplă să absentez din propriile-mi gânduri. Pilotul automat mai are niște bug-uri, la fel ca Tesla Autopilot; dar momentan n-am omorât pe nimeni. Însă la fel ca la Tesla, la un moment dat se va întâmpla. Glumesc. Despre mine, nu despre Tesla. Autopilotul Tesla deja a omorât oameni.

Data viitoare povestesc despre cum mi-am dat seama că sunt fată. Răspunsul s-ar putea să te uimească! 

(sau probabil că nu.) 

Mă poți poți găsi și pe (X) Twitter și Insta.