În martie 2024 am crezut că am rezolvat toate problemele femeilor, când am scris un articol despre feminism (pentru bărbați), în care am explicat ce este feminismul, de ce este necesar și de ce e privit ca ceva negativ de o parte din populația globală a pământului nostru drag și plat. Imaginează-ți, deci, surprinderea mea când încă mai particip la discuții despre cum trăim într-o lume în care egalitatea între genuri a fost atinsă de o eternitate, că feministele exagerează și că „lasă că e și vina lor”.

Și sincer, merită citit. Cred eu că oferă o perspectivă intersecțională interesantă, date și statistici bine documentate, quip-uri amuzante și o introducere foarte stângace în subiect. Uite, ți-l las aici: link care se deschide într-un tab nou și poți să-l citești sau poți să dai un scroll inteligent și să zici că l-ai citit.

Între timp, am mai bine de un an și jumătate de experiență în plus ca femeie în lumea asta, am mai pățit niște lucruri și cred că pot adăuga la discuția deja deschisă. Credeam că subiectul s-a închis definitiv cu statisticile mele turgescente și logica mea, evident, pulsatilă. Dar uite că nu. Nu sunt frustrată. Deloc. Jur. Doream să scriu despre dragostea mea recentă pentru vinul pelin rosé, dar nuuu…

OK. Poate a fost cam mult să pun tot succesul feminismului pe un singur articol, așa că scriu unul nou – ăsta, care, evident, o să răstoarne patriarhatul.

Pentru că totuși, în România de azi, femeile continuă să fie ucise de partenerii lor, realitățile de pe teren contrazic mitul „egalității deja obținute”, iar feminismul e tratat ca o exagerare a unor femei „isterice”. Așa că hai să vedem cum arată feminismul redux, după încă un an jumătate de experiențe feminine.

De data asta nu mă adresez doar bărbaților, pentru că probabil ăsta a fost unul dintre motivele pentru care primul articol nu a convins pe toată lumea că feminismul e slay.

Așa că, dragix băieți, bărbați, masculi, adulți umani de varietatea masculină, daddies, mommies, femcels, girl bosses, persoane cu echipament de creat ouă (chiar și defectuos), enbies de orice varietate și eventual extratereștri gri sau reptilieni undercover care citesc bloguri feministe: deschideți-vă mințile, promit că nu doare.

Decât dacă vreți voi să doară. Dar pentru asta, întâi trebuie să avem o discuție informată și deschisă despre limite, intimitate și, evident, un safe-word.

Apropo de safe-word-uri: următoarele rânduri vin cu content warning de sexism, violență, femicid.

Când realitatea îți dă în cap cu cifre, nu cu teorii.

În primele 33 de săptămâni ale anului acesta, în România au fost înregistrate 34 de femicide. Adică mai mult de o femeie pe săptămână. O femeie ucisă, în fiecare săptămână, de obicei de bărbatul care „o iubea”. Asta nu e știre de can-can, nu e excepție, nu e „tragedie personală”, ci e un tipar. Și oricât am vorbi despre egalitate și progres, cifrele astea îți dau în cap mai tare decât orice teorie: femeile continuă să moară pentru că sunt femei. Nu pentru că aleg prost, nu pentru că „îl provoacă”, nu pentru că „așa a fost să fie”. Ci pentru că sunt femei.

Sincer, aici ar trebui să închei articolul. Ce altă discuție am putea avea în umbra acestui fapt?

Și totuși discuțiile despre cum „feminismul exagerat e o molimă”, că „e și vina lor”, că „#nutoțibărbații” și că „femeile au drepturi egale” încă mai permează și în online, și în viața reală.

Pentru că, sincer, m-am săturat de discuții legate de acest subiect, în care aud repetate aceleași mantre, aproape cu o fervoare religioasă, o să prezint aici niște fapte. Reale. Verificabile. (Trust me, bruh, sunt pe bune – ce altă opțiune ai? Google them yourself?! LOL)

Ce e „endometrioza”?

Aproximativ 1 din 10 femei suferă de endometrioză, dar în mod tipic, durează între 6 și 10 ani să fie diagnosticate. Și mai interesant este că există mai multe studii despre calviția masculină decât despre endometrioză.

Și acum hai să vorbim serios despre dezechilibrul ăsta ridicol și ce spune el despre lume. Evident, cei mai „logici” dintre noi, ar putea spune că male pattern baldness, sau calviția masculină e mai comună, mai ales odată cu vârsta, de acolo și acest dezechilibru în cercetare.

Dar endometrioza afectează, conform unor estimări, 1 din 7 femei și persoane AFAB. Și nu e doar un inconvenient estetic: endometrioza înseamnă dureri pelvine severe, oboseală cronică, probleme digestive, și în general o calitate a vieții făcută praf. Iar lipsa de cercetare și de înțelegere face ca diagnosticul să dureze ani de zile, tratamentele să fie puține și pline de efecte secundare, iar experiențele femeilor să fie minimalizate sau invalidate.

În schimb, pentru calviția masculină – care, hai să fim realiști, are consecințe medicale infinit mai puțin grave – există o adevărată industrie: studii peste studii, tratamente accesibile (minoxidil, pastiluțe anti-androgenice), marketing, awareness.

Ambele afecțiuni sunt legate de hormoni, doar că în timp ce testosteronul e superstar-ul calviției, în endometrioză e vorba de dezechilibre complexe, gen progesteron și efectele lui asupra țesutului endometrial, chestii care nu primesc nici pe departe aceeași atenție. Practic, e mai ușor să-ți tratezi scalpul decât să-ți tratezi uterul.

Și dacă mai punem la socoteală percepția publică, lucrurile devin și mai absurde: toată lumea știe ce e calviția, există o mie de glume și discuții despre chelie, dar „endometrioza” rămâne un cuvânt exotic pentru mulți, deși are un impact incomparabil mai mare asupra sănătății și vieții de zi cu zi. Pe scurt: când bărbații pierd păr e panică globală. Femeile pierd ani de viață în chinuri: tăcere.

Și nu, nu exagerez, există studii cu titluri clare: Endometriosis Is Undervalued: A Call to Action, sau Gender Disparity in the Funding of Diseases.

Și ca să nu pară că e singurul exemplu, cherry picked ca să-mi susțină încrederea militantă în feminism, alte exemple din domeniul sănătății sunt:

Cireașa de pe tortul misoginiei sistemelor de sănătate? Viagra! Care a fost aprobată în timp record, marketată global și transformată într-un simbol al masculinității moderne. În schimb, pentru disfuncțiile sexuale feminine (lipsă de dorință, durere la contact, vaginism) tratamentele sunt rare, greu accesibile și cu eficiență modestă. Primul medicament pentru dorința sexuală feminină („Addyi”) a apărut abia în 2015, după un lobby intens, și cu eficacitate meh. Bărbații au pastiluța albastră, femeile au… yoga și lumânări parfumate, că doar e în capul lor.

Sau hai să vorbim despre contracepție. Femeile iau pilule zilnic, cu efecte secundare serioase (cheaguri de sânge, depresie, schimbări hormonale majore). Pilula pentru bărbați există în laborator de zeci de ani, dar nu trece niciodată „testele clinice”, pentru că, vezi Doamne, ar provoca efecte secundare. Spoiler alert: aceleași efecte pe care femeile le suportă zilnic fără să clipească.

Mai departe: bolile de inimă. În manuale, infarctul arată ca la bărbați: durere în piept, amorțeală în braț. La femei, simptomele sunt adesea altele: oboseală extremă, greață, anxietate. Doar că aceste semne au fost mult timp ignorate sau catalogate drept „atipice”. Rezultatul? Femeile sunt diagnosticate mai târziu și mor mai des din cauza asta. Practic, dacă nu faci infarct „ca bărbații”, sistemul medical nu știe ce să facă cu tine.

Și apoi vine autismul: cercetat în principal la băieți, cu simptome „clasice” ca obsesii pentru trenulețe sau cifre. Fetele autiste camuflează mai bine, au interese „social acceptabile” (muzică, animale), dar pentru asta sunt trecute cu vederea ani de zile. Consecința? Un diagnostic tardiv, lipsa de sprijin, burnout.

Ultima cireașă de pe tort: durerea cronică. Femeile raportează mai des dureri severe, dar primesc mai rar tratament adecvat. În urgențe, bărbații primesc analgezice mai repede, femeile primesc adesea „un calmant ușor și un sfat: să se odihnească, poate e doar anxietate”. „E în capul lor”, „exagerează”, „mint”.

Sau poate merită să menționez că în secolele XVIII–XIX, femeile diagnosticate cu „isterie” erau adesea tratate cu metode medicale care astăzi ni se par absurde și invazive. Printre acestea se numără stimulările genitale realizate de medici pentru a provoca „paroxism nervos” – adică orgasm – considerat o modalitate de a „elibera tensiunea” și de a calma simptomele „isteriei”. Practica era paternalistă, realizată fără consimțământ informat, și reflecta atât ignorarea nevoilor reale ale femeilor, cât și teoriile greșite despre corpul și psihicul feminin. Ulterior, la sfârșitul secolului XIX, stimularea directă a fost înlocuită cu vibratoare mecanice, pentru a face tratamentul mai „eficient” și „sanitar” – mulțumesc lui dumnezeu! – păstrând însă logica medicală sexistă a vremii.

Isteria este, desigur, acel diagnostic magic inventat ca să putem spunem „oh, ești femeie, deci ești instabilă, exagerată și simptomele tale sunt misterioase”. În realitate, era doar o etichetă pentru anxietăți, dureri, frustrări și nevoi ignorate, ambalate frumos într-un cuvânt latin (hystera, adică uter). Uterul este de vină că femeile au emoții și frici și dorințe și vise.

Pe scurt, corpul masculin e considerat „default-ul” medicinei. Corpul feminin? O anomalie, prea complicată, prea greu de studiat, deci lăsat pe ultimul loc. Probabil suferă de uterită, sau ceva…

„Lungul” timp al egalității de gen.

Multă lume insistă că „femeile au drepturi egale de mult timp” și evident eu sunt aici să zic că realitatea istorică e un pic diferită.

Dreptul la vot? În România, abia în 1929 pentru femeile care știau să citească și să scrie, iar votul universal feminin complet a venit abia în 1938. În SUA, majoritatea femeilor au putut vota abia din 1920, iar femeile de culoare au avut acces complet la vot abia în anii ‘60. În Canada, femeile albe au votat în majoritatea provinciilor între 1916 și 1919, dar nativelor li s-a permis abia în 1960.

Intratul în baruri, cluburi sau restaurante fără să fii „ridicată de bărbați la ușă”? Până nu demult, adică anii ‘70-’80 în unele țări occidentale, femeile erau descurajate sau chiar interzise în multe spații publice considerate „masculine”. O femeie care îndrăznea să intre într-un astfel de spațiu era privită ca scandaloasă de societate.

Salariul propriu și conturile bancare? În multe țări, inclusiv unele vestice, până în anii ‘60-’70, femeile nu puteau deschide conturi bancare sau semna contracte fără permisiunea soțului. Legal, bărbații erau considerați „capul familiei” și controlau banii.

Accesul la contracepție? Până în anii ‘60, contracepția era ilegală sau sever restricționată în multe locuri. În SUA, de exemplu, doar după Decizia Griswold v. Connecticut (1965) a devenit legală pentru cupluri căsătorite, iar pentru femeile necăsătorite abia în anii ‘70.

Educația STEM? În multe universități prestigioase, femeile au fost acceptate în număr limitat sau deloc până în anii ‘70-’80. Femeile care intrau în aceste domenii erau adesea marginalizate sau întâmpinate cu sexism deschis.

Pe scurt: ceea ce considerăm „normal” astăzi (să putem vota, să intrăm într-un bar fără aprobare, să avem salariu propriu, să avem acces la contracepție și educație egală) sunt realizări recente. Sunt lucruri care au fost revendicate în ultimii 40-50 de ani (eu am fost în viață pentru majoritatea acestei perioade). Dacă cineva mai spune că „egalitatea între sexe e deja obținută”, trimite-l la o lecție rapidă de istorie: nu, nu e.

„Dezbaterea” Bărbat vs. Urs

Ca un adevărat arheolog al internetului aș dori să vorbesc acum despre ceva antic, străvechi, în „ani de internet”: Man vs. Bear, din aprilie/mai 2024.

Debate-ul „bărbat sau urs” a fost o discuție virală pe social media care explora siguranța femeilor și percepțiile asupra riscului în contexte de întâlniri în sălbăticie. Totul a pornit de la un trend pe TikTok în care femeilor li se cerea să aleagă dacă ar prefera să fie singure în pădure cu un bărbat sau cu un urs. Răspunsul copleșitor al femeilor a fost ursul, evidențiind o neliniște socială legată de întâlnirile cu bărbați și teama de violență masculină.

Dar hai să fim sinceri: alegerea ursului nu înseamnă neapărat că femeile visează să fie mâncate de un urs. Sper că e destul de clar?! E mai degrabă un semnal că există o anxietate socială reală legată de comportamentul masculilor și siguranța femeilor. În spatele răspunsului aparent amuzant se ascunde o realitate psihologică și emoțională: femeile sunt învățate să fie vigilente, să anticipeze comportamentele bărbaților, să evalueze potențialul de pericol chiar și în situații cotidiene.

Și da, toxic masculinity nu e doar un termen la modă: e un fenomen în care unii bărbați sunt socializați să afișeze dominanță și putere, iar pentru femei asta poate fi perceput ca amenințător. Nu e paranoia, e experiență acumulată, instinct și, mai ales, autoapărare.

Logica pură încearcă să explice totul cu rațiuni și statistici, dar emoțiile nu funcționează așa. Am văzut multe reacții cum că toate aceste femei exagerează, sau sunt ilogice, chiar isterice. Dar, frica pe care o simți când ești singură cu un bărbat necunoscut sau într-o situație vulnerabilă nu e „exagerată” sau „ilogică”. E reală.

Și, da, nu toți bărbații sunt periculoși. Dar unii dintre ei chiar pot fi percepuți astfel, iar această percepție e suficientă pentru ca femeile să prefere ursul, care e mult mai previzibil, mult mai sincer în reacțiile lui, mult mai puțin capabil să facă rău din motive ascunse. Practic, ursul e mai ușor de citit decât unii bărbați. Și reacțiile multor bărbați la trend – indignare, confuzie, furie – nu fac decât să confirme acest lucru.

„Tina, vrei să facem sex?”

La sfârșitul lui 2024 am luat un Uber pe la ora 11-12 noaptea, iar pe tot parcursul drumului șoferul mi-a propus repetitiv, insistent să facem sex, chiar dacă am zis nu de mai multe ori, uitându-se constant în spate la mine, în loc să se uite la drum.

Era frig afară, eram înfofolită toată în layere peste layere de haine. Dar se pare că șoferului i se părea că eu abia așteptam… să sar într-un penis.

După ce am intrat în casă și am închis ușa în spatele meu, primul gând a fost că sunt murdară. Că poate a fost vina mea. Poate m-am îmbrăcat greșit. Poate am zis ceva care l-a întărâtat, deși stătusem doar pe Instagram, fără să scot un cuvânt.

În acea noapte am crezut, pentru câteva minute, că poate chiar mor. M-am simțit complet vulnerabilă, ca și cum lumea întreagă ar fi încetat să mă protejeze, ca și cum instinctele mele de autoapărare nu erau suficiente. Fiecare fior, fiecare sunet de pe stradă părea să confirme frica aceea instinctuală: „Ești singură. Ești vizibilă. Ești expusă.”

O astfel de interacțiune te dă peste cap complet. Pentru mine, cineva care pentru o perioadă lungă fusese socializată masculin, paradigma siguranței s-a schimbat pentru totdeauna. Siguranța nu mai era un dat, ci un privilegiu fragil, ușor de rupt.

Chiar dacă acum râd pentru că printre altele, șoferul de Uber a zis și „Hai, Tina, să facem sex, pentru că oricum nu durează mult”, nu pot să exprim ce impact colosal a avut această interacțiune asupra mea.

Și nici nu-mi pot imagina ce poate face o experiență de genul ăsta unei fete tinere. Cum unui copil îi poate zdruncina întreaga percepție despre lume, despre bărbați, despre propriul corp și limite. Cum frica devine ceva care nu mai pleacă niciodată complet, ci doar se ascunde, gata să reapară în momentele cele mai neașteptate.

Acea noapte nu a fost doar un incident izolat; ea reflectă o realitate mult mai largă. Frica și vulnerabilitatea pe care le-am simțit eu în Uber nu sunt teorii sau exagerări: sunt sentimente împărtășite zilnic de femei din întreaga țară, întreaga lume, întreaga farfurie celestă pe care stăm (sau na, pe sfera asta, dacă ești round-earther), iar cifrele despre femicide, agresiuni sau hărțuire nu fac decât să confirme cât de palpabilă e această amenințare. Nu e paranoia, e realitate cotidiană. Și de asta…

… recunoașterea oficială a femicidului contează.

Femicidul e o realitate sistemică, o problemă structurală și o formă extremă de violență de gen. În România, până acum, multe dintre crimele împotriva femeilor sunt înregistrate simplu ca „omor” sau „violență domestică”, fără a recunoaște factorul de gen care le motivează.

Recunoașterea femicidului ca infracțiune separată ar avea efecte concrete, precum creșterea vizibilității și conștientizării. A numi problema corect e primul pas pentru ca societatea să o înțeleagă. Cifrele despre femeile ucise de parteneri devin mai greu de ignorat dacă statul le recunoaște oficial.

Crimele motivate de ură față de gen necesită un răspuns specific din partea sistemului juridic. Femeile ar primi protecție și pedepse mai adecvate pentru agresori. Justiția trebuie să se adapteze la problemele reale ale oamenilor.

O lege clară ar impulsiona programe de educație, campanii anti-violență și măsuri de sprijin pentru victime. Dacă ignorăm dimensiunea de gen, prevenția rămâne la nivel teoretic. De aceea avem nevoie de politici publice specifice.

Atunci când statul recunoaște femicidul, mesajul transmis e clar: violența împotriva femeilor nu e „tragedie personală” și nici „vina victimei”. E o crimă împotriva unei categorii sociale pentru simplul motiv că sunt femei.

Practic, legalizarea femicidului ca infracțiune separată nu e doar despre hârtii și coduri penale. E despre viața femeilor. Este despre a spune, cu toată forța, că frica pe care o simți când ieși singură noaptea, sau vulnerabilitatea pe care o experimentezi în viața de zi cu zi, nu e paranoia. E realitate.

Criza singurătății bărbaților

În ultimele decenii se vorbește tot mai mult despre male loneliness epidemic („epidemia de singurătate masculină”). Bărbații se simt singuri, izolați și neînțeleși, iar statisticile arată că sănătatea lor mentală suferă. Și, da, empatia mea e reală: singurătatea doare pentru oricine – de aia mi-am făcut cont de Grindr – don’t wanna’ talk about it… yet.

Dar ce mi se pare mie problematic e modul în care societatea pare să pună întreaga (sau măcar mare parte din) responsabilitate pentru această „epidemie” pe umerii femeilor. Femeile trebuie să fie suport emoțional, parteneri, confidenti, terapeuți voluntari. Ca și cum rezolvarea crizei bărbaților ar fi un job feminin automat.

E frustrant și absurd: problemele structurale, sociale și culturale care afectează bărbații sunt transformate în „datoria femeii de a fi sprijinul constant”. Nu spun că empatia e greșită, spun că distribuția responsabilității e complet dezechilibrată. Și, ca de obicei, o problemă a bărbaților ajunge să fie… responsabilitatea femeilor.

„Calcă-ți singur cămașa, Ioane! Că și eu am lucrat 8 ore azi! Și după ieși și tu cu prietenii, că nu pot fi eu singura ta conexiune umană.”

inVizibilitate lgbTi

Recent am avut ocazia să contribui la un raport care evalua implementarea în România a măsurilor privind prevenirea și combaterea violenței domestice, dintr-o perspectivă LGBTI, cu accent pe femeile trans. Și aici vine partea simpatică: mare parte din contribuția mea a fost practic… „nush, plm, n-avem date”. Pentru că, da, statul român încă ne tratează ca și cum am fi fantome: invizibile în statistici, invizibile în politici, invizibile în serviciile care ar trebui să ne protejeze.

Rezultatul? Când vrei să demonstrezi necesitatea unor măsuri adaptate realității femeilor trans, te lovești de lipsa completă a evidențelor oficiale. Statul nu are date, deci oficial „nu există problemă”. Și uite așa, invizibilitatea noastră devine auto-sustenabilă, până când cineva ia în serios nevoile noastre și schimbă lucrurile din rădăcină.

Concluzie

Experiențele mele, cifrele statistice și lipsa de vizibilitate a femeilor trans ne arată că violența de gen nu e un fenomen abstract, ci o realitate cotidiană. Statul poate să ne ignore, iar societatea poate să închidă ochii, dar fiecare dintre noi poate să fie conștient, să vorbească și să ceară schimbarea. Recunoașterea femicidului, construirea unor servicii incluzive și respectarea identităților de gen nu sunt gesturi de compasiune: sunt pași concreți spre siguranță, echitate și dreptate.

Frica pe care o simți când ieși noaptea, vulnerabilitatea și invizibilitatea nu sunt paranoia. Sunt realitate. Kings, Queens și gender Goblins, e responsabilitatea noastră colectivă să o schimbăm.

Nu știu… mi se pare că acest articol n-ar trebui să existe, pentru că o femeie e ucisă în fiecare săptămână în România și asta ar trebui să ne fie clar tuturor. Restul e doar fluff. Și fie că suntem cei mai raționali sau cele mai emoționale, sau cex mai [introdu un adjectiv stereotipar nb aici] ar trebui să înțelegem foarte ușor că problema reală nu este genul opus, ci sistemul opresiv care ne face să tragem toate concluziile greșite.

Da’, ei bine, acum am scris 2 articole despre acest subiect. E gata cu patriarhatul?