Găsesc foarte greu să explic modul în care m-am simțit până la 35 de ani. Găsesc greu să-mi explic mie cum n-am avut cuvintele, conceptele care să mă ghideze înspre a-mi da seama cine sunt. Un lucru care acum mi se pare atât de firesc, atât de natural, atât de intrinsec mie. Acum nu pot să-mi imaginez viața altfel decât cum sunt, cu identitatea pe care o am, cu fericirea… nu, cu euforia care vine din a ști cu adevărat cine sunt.

Dar – și aici e foarte greu de explicat – nici înainte de a ieși din ou nu puteam să-mi imaginez o altfel de viață decât cea pe care o trăiam. Doar că atunci, viața era estompată, eram nefericită, eram pierdută.

Uitându-mă înapoi la trecutul meu, găsesc atâtea semne că am fost întodeauna trans, că sunt de când mă știu femeie, că pare neverosimil că nu mi-am dat seama mai repede.

Dar nu, eu eram convinsă că sunt un bărbat cis, hetero și că nu există o altă alternativă. Chiar dacă majoritatea oamenilor din jurul meu, fie că erau familie, prieteni, cunoscuți, colegi, sau passers-by aveau dacă nu certitudinea, măcar suspiciuni serioase că aș fi gay. Evident acest gay, în limbaj modern, luând în calcul sensibilitățile zilelor noastre, s-ar numi queer.

Dar eu știam că nu sunt gay. Doar… specific gay. Aveam și eu o urmă de suspiciune că aș fi queer. Doar că, din nou, nu aveam conceptele necesare să-mi explic ce sunt. Așa că am rămas în peștera mea, cunoscând doar umbrele de pe pereți, în asincron cu propria-mi persoană. Complet deconectată, corp de minte, minte de emoții. Incompletă, „între” cine eram cu adevărat și cine „trebuia” să fiu ca să mă conformez normelor și așteptărilor sociale.

Și undeva, în toate incertitudinile astea, am devenit „other”. Am devenit monstru. Am devenit eroare. Am devenit glitch.

Nici după ce-am ieșit din dulap și am devenit vizibilă, lucrurile nu s-au schimbat din punctul ăsta de vedere. Tot „other” am rămas. Doar că, odată cu vizibilitatea, a venit și frica. Nu (doar) a mea, ci a celorlalți.

Sunt și mai „other” acum, de fapt. Și mai de speriat. Nu pentru că aș fi periculoasă, ci pentru că exist în afara a ceea ce li s-a spus că e normal. Pentru că îndrăznesc să fiu „între” lumi, între genuri, între coduri binare. (Deși nu sunt – sunt o femeie trans binară – dar în ochii societății largi, exact așa sunt privită.)

Și exact acolo, în acele „între-uri”, începe horror-ul.

Pentru că horror-ul a fost mereu queer:
Ce este un monstru, dacă nu o formă de existență care încalcă regulile? O entitate care nu respectă granițele impuse? Ce este o fantomă, dacă nu o ființă prinsă între lumi, între viață și moarte, sau, în cazul nostru, între ceea ce vede societatea și ceea ce suntem cu adevărat?

Persoanele trans sunt adesea percepute ca monștri nu pentru că ar face rău, ci pentru că întruchipează exact ruptura: ruptura de normă, de gen, de realitatea rigidă în care mulți își caută și găsesc siguranța. Ruptura asta sperie. Suntem pentru ei glitch-uri în sistemul binar, o anomalie care nu poate fi integrată în realitatea lor decât ca groază, păcat, eroare.

Vizibilitatea noastră, mai ales în spațiul public, nu înseamnă neapărat umanizare. Uneori, înseamnă doar că monstrul a fost scos din întuneric și pus sub reflectoare. Câteodată, punem sub reflectoare exact acele existențe de care ne e frică. Le ținem „îmbăiate” în lumină, să nu ne scape din ochi. Existențele care n-au dreptul să „scape”, care n-au dreptul la intimitate. Pentru că suntem terifiați de ele.

Dar ce se întâmplă când ne revendicăm monstrul?

Când nu mai fugim de privirile care ne reduc la corp, la frică, la „ceva greșit”, ci le întoarcem privirea și spunem: da, sunt altfel și tocmai de aceea sunt puternică? Ce se întâmplă când luăm înapoi estetica fricii și o transformăm în expresie? Când ne machiem nu ca să ne ascundem, ci ca să ne hiper-vizibilizăm? Când ne jucăm cu grotescul, cu exagerarea, cu glitch-ul, nu pentru că vrem să șocăm, ci pentru că acolo se vede adevărul nostru dezarticulat?

Pentru multe dintre noi, arta devine o formă de exorcizare. Dar nu exorcizăm un demon (1. pentru că demonii nu sunt reali și 2. pentru că suntem în pact cu Baphomet), ci frica proiectată asupra noastră. Ne-o însușim, o decupăm, o suprasaturăm, o distorsionăm și o purtăm ca pe un statement.

Frica arată ca mine. Dar nu pentru că eu aș fi de speriat, ci pentru că lumea încă nu înțelege ce vede.

Capitolul 1:
Monstruoasa frumusețe trans

Corpul trans, mai ales cel transfeminizat, e văzut adesea ca un corp imposibil. Un corp care nu ar trebui să existe, sau care, dacă există, trebuie ascuns, corectat, marginalizat. De aici apare monstruozitatea: nu ca alegere estetică, ci ca proiecție socială. Un monstru nu este monstruos pentru că vrea, ci pentru că este văzut astfel. Pentru că strică ordinea. Pentru că nu e „cum trebuie”. Dacă nu e „corectat”, devine „altceva”: o anomalie, un corp greșit, o prezență perturbatoare. O prezență deci, monstruoasă. Frica de corpul trans femme e real. Uită-te la toți bărbații cis-het care sunt speriați ca nu cumva să-i „păcălească” o femeie trans prin atractivitatea ei feminină, dar „falsă”.

Și monstruozitatea nu e un accident. E o formă de citire culturală. Un sistem de proiecții: despre ce e considerat normal, ce e acceptabil, ce e „curat” sau „ne-natural”. Așa cum scria Susan Stryker, în textul ei monstruos de bun My Words to Victor Frankenstein:

„I am a transsexual, and therefore I am a monster. And this body is a patchwork of the social flesh.”

Adică: corpul meu e făcut din bucăți. Bucăți de sine, bucăți de norme, bucăți de rușine, bucăți de dorință. E un glitch viu, o creatură frankensteiniană care țipă: sunt aici. Și tocmai pentru că sunt aici, lumea se sperie.

Dar frica lor nu mai e rușinea mea.

Pentru că asta nu înseamnă că ne revendicăm monstruozitatea ca pe o vină. Dimpotrivă. În cultura trans – mai ales transfem – monstruozitatea a devenit o sursă de frumusețe. De rezistență. De stil. Pentru că, dacă tot ești văzută ca „altfel”, de ce să nu fii spectaculos de altfel? Dacă tot ești percepută ca înfricoșătoare, de ce să nu devii de-a dreptul divină în estetica aceea?

Într-un sens, cultura trans a învățat să răspundă stigmatizării cu strălucire vizuală. Cu machiaj suprasaturat, cu siluete hiperbolice, cu estetică glitchy, cyber-punk, body horror sau monstruous fantasy. Cu o frumusețe care deranjează. O frumusețe care urlă.

Este o frumusețe queer, înrudită cu ceea ce drag-ul radical, sau performance art-ul trans au cultivat de-a lungul timpului: un corp augmentat, hibrid, artificial, dar și visceral, sângerând, hiperreal.

Artiști trans femme precum Salvia, non-binari ca Victoria Sin (cu lookuri alienate, high-femme-deconstruită), intersex ca Vaginal Davis, sau drag queens precum Christeene (cu show-uri de drag toxic și murdar, de parcă ar performa într-un coșmar post-industrial) creează personaje care sfidează cu totul granițele acceptabilului estetic și tocmai de aceea sunt puternice. La fel și multe artiste de pe Tumblr, TikTok sau din sfera zine-urilor alternative, își documentează tranziția nu în cheie inspirațională, ci ca proces profund grotesc, glitchuit și uneori înspăimântător. Sunt întruchipări ale monstruoasei frumuseți trans. Nu se încadrează în nimic. Nu-și cer scuze de la nimeni. Nu „normalizează” nimic. Își exorcizează vizibilitatea. O transformă în strigăt, halucinație, declarație vizuală. O transformă în spectacol de putere. Un ritual public de sfidare.

Monstruozitatea devine o strategie de vizibilitate sinceră. Nu una care cere validare, ci una care spune: aici sunt. Uită-te bine. Nu sunt ce ți-ai imaginat. Sunt mai mult. Sunt prea mult.

Estetica trans poate varia de la cyborg aesthetic la mutant alien-glam., până la „gore princess”.

Monstruozitatea devine un instrument. O estetică queer de supraviețuire. Așa cum scrie Halberstam în Skin Shows:

„The monster always escapes because it refuses definition.”

Suntem ceea ce nu poate fi încadrat, nu poate fi domesticit. Și în asta constă puterea noastră.

Transnessul devine performance-ul unei frici sociale. Iar noi, în loc să ne ferim de frică, o hiperbolizăm. Pentru că așa funcționează estetica monstruozității: ca oglindă. Ceea ce te sperie la mine nu e că sunt reală, ci că sunt prea reală. Că-ți arăt ce încerci să negi. Că exist în ciuda, nu în lipsa, normelor.

Este și o formă de răzbunare estetică. Pentru toate momentele în care am fost invizibile, ni s-a spus că nu arătăm „cum trebuie”, că nu suntem destul de feminine sau destul de discrete, că ar trebui să tăcem. Frumusețea monstruoasă spune exact contrariul: că merităm să fim văzute așa cum suntem: în complexitate, în stridență, în spaimele pe care le provocăm și în fragilitatea din care ne construim.

Pentru noi, frumusețea e deseori și durere. Și anxietate. Și încercare. Dar exact acolo, în fisură, apare monstruoasa frumusețe trans. Ea nu cere permisiune. Nu vrea să fie „politically palatable”. Nu e făcută să calmeze spiritele. E făcută să le agite.

Așa cum zicea Julia Serano în Whipping Girl:

„Trans women are often viewed as inherently deceptive, dangerous, or grotesque simply for existing.”

Femeile trans care îndrăznesc să fie vizibile sunt văzute drept provocatoare, ofensatoare, amenințătoare. Iar dacă tot suntem văzute așa… atunci să fim superbe în grotescul nostru.

Și e important să spunem asta: monstruozitatea nu e un defect. Pentru multe dintre noi, ea devine singura cale prin care putem fi în sfârșit vizibile pe termenii noștri. Nu ca fetiș, nu ca avertisment, nu ca statistică – ci ca prezență imposibil de ignorat.

Să fim monstruoase ca o formă validă de viață. Ca o estetică. Ca un drept.

Iar ironia supremă e că exact această estetică – monstruoasă, queer, construită din răni și hiper-vizibilitate – e preluată adesea de cultura mainstream. Preluată, coafată și golită de semnificație. Ajunge pe catwalk-uri, în videoclipuri pop sau pe Instagram, în forme sterilizate, fără nicio urmă din contextul ei queer și trans. Devine „edgy”. Devine „high fashion”. Devine „aesthetic grotesque”, dar doar atâta timp cât poate fi purtată de un model cis, sub semnătura unui brand de lux. Monstrul devine decor.

Dar hai să nu intru acum în însușirea culturii trans de către media, că nu mai termin articolul vreodată. Sunt prea multe răni deschise și prea puțin scrolling space. Oricum, not very demure of you, mainstream. Not very mindful, să furi look-ul unei fete trans din 2008, să-i adaugi o poșetă de 8.000 de euro și să zici că e peak of fashion.

Subcapitol:
Legătura cu body horror – sau anxietățile cis legate de corpurile trans

Dar nu toate fricile care ne înconjoară vin din haine, machiaj sau prezență scenică. Unele vin din carne. Din carne care nu stă cum trebuie, care se schimbă, care spune nu tiparelor. De aici începe body horror-ul trans.

Încă din adolescență – cu mult înainte de a ști că sunt trans – am avut o obsesie ciudat de intensă cu filmele lui David Cronenberg. Videodrome, Scanners și mai ales Naked Lunch mă fascinau într-un mod care mă făcea să mă simt incomod în propria piele (și, ironic, cred că exact asta era ideea). Apoi a venit eXistenZ, și cu el, confirmarea că îmi place prea mult să văd oameni conectați la bio-console prin porturi organice, moi, cărnoase. Și totuși, m-a prins într-un mod visceral, neliniștitor, fascinant. La fel cum m-au prins Hellraiser (toată franciza) și In the Mouth of Madness cu un Sam Neil în formă de zile mari. Și apropo de Sam Neil, cât de savuros a putut fi în Event Horizon – tot nu înțeleg cum filmul ăsta a fost un eșec comercial și critic – adică, catedrală gotică în spațiu + Sam Neill posedat? Hello???

A, merită să re-amintesc și de Re-Animator și From Beyond: campy, grotești, și ambele cu un Jeffrey Combs care părea mereu să se afle la limita dintre genialiate și mental breakdown. Nu știam de ce nu mă puteam dezlipi de ecran. Acum știu: pentru că îmi arătau corpuri instabile. Instabile ca al meu. Corpuri care refuzau să rămână în parametrii „normali.” Corpuri care cereau altă viață. Și în cazul lui From Beyond, un penis subțire crescut din fruntea lui Combs – ok, ok, tehnic e glanda pineală, dar come on.

Nu știam atunci, dar aceste corpuri instabile, sfâșiate, augmentate, nu mă atrăgeau doar dintr-un gust pentru horror. Mă atrăgeau pentru că semănau cu ce simțeam eu: un corp care nu se potrivește, care cere să se schimbe, care sperie pentru că iese din tipar.

Pe mine m-au fascinat filmele de mai sus. Iar pentru lumea cis, trupuri ca al meu sunt motiv de panică estetică. Adică, horror.

Astfel, ziceam că monstruozitatea trans nu vine doar din expresie. Vine și – poate mai ales – din corp. Din felul în care corpul trans e citit ca instabil, neîncadrat, „artificial”. Iar aici, horror-ul întâlnește realitatea. Mai exact: body horror-ul. Categoriile devin instabile, marginile se diluează, carnea se transformă și nu o face în tăcere, ci în sânge, în țipăt, în hibridizare.

În body horror, frica apare din transformarea corpului. Din ceea ce ar trebui să fie cunoscut, dar devine străin. Exact ca frica cis față de noi: nu vine doar din transfobie ca ideologie, ci și dintr-o anxietate viscerală legată de instabilitatea corporală. Pentru o societate care nu suportă nici măcar o femeie cu păr pe picioare, ideea că un corp se poate reconstrui complet devine un afront adus „ordinii naturale”, „valorilor tradiționale”, lui Dumnezeu, sau oricărui alt sistem de credință la alegere.

Tranziția – hormonală, chirurgicală sau chiar pur identitară – e percepută adesea de cis-sies ca o formă de violență asupra „naturii”. Ca o transgresiune a ordinii firești. Iar asta se traduce prin narative de tip body horror: mutilare, amputare, reconstrucție, „monstruire”. Ne uităm la cum sunt descrise femeile trans în media, chiar și în cea mainstream:

„bărbați care-și taie penisurile”,
„nebuni care-și ciopârțesc corpurile”,
„rană deschisă”,
„monștri operați”,
„ființe instabile cu cicatrici”.

Firul narativ e clar: noi nu avem corpuri, avem experimente. Avem „înainte și după”, avem carne manipulată, avem ceva ce e de holbat, dar nu de înțeles.

De asta în filme horror non-body-horror (și nu doar, și în drame, comedii, chiar și sitcomuri), prezența unui personaj trans e adesea codificată prin anxietatea corporală. Vezi Sleepaway Camp, Dressed to Kill, sau chiar The Silence of the Lambs, unde identitatea trans e prezentată drept simptom, nu drept realitate (din nou, în toate aceste filme codificarea antagonistului e cea a unei persoane trans, orice ar zice o replică de 5 secunde aruncată în scenariu). E prezentată drept deviere. Și ce face devierea? Amenință.

Dar ce e fascinant – și eliberator – e că multe persoane trans (ca mine, de exemplu) văd în body horror o estetică de supraviețuire. Dacă ei ne privesc cu groază, atunci poate că groaza e locul în care ne putem spune și noi poveștile. Nu pentru că ne urâm corpurile, ci pentru că în sfârtecarea lor (vizuală, simbolică, narativă) găsim adevărul nostru.

Body horror-ul devine, în mâinile noastre, nu o frică, ci o oglindă a trăirilor noastre interioare când vine vorba de corporalitate, de organicitate.

Și chiar așa e. Pentru multe dintre noi, tranziția a venit cu momente de confuzie, de disconfort, de modificare corporală greu de tradus în termeni normativi. O tăietură simbolică între trecut și prezent. O schimbare care nu e mereu lină sau armonioasă, dar e profund eliberatoare.

Am avut pielea mea care n-a mai fost a mea. Am piele nouă acum, diferită. Am avut oglinzi care nu m-au recunoscut. Oase care păreau că se rearanjează din interior, cumva împotriva direcției impuse și sânge care a zis: nu mai vreau să circul așa. Am organe noi care se dezvoltă în fiecare zi dar și o „glandă pineală” pe care nu mi-am dorit-o vreodată între picioare – thanks, From Beyond, pentru analogia perfectă. Am fost Cronenberg, dar DIY.

Și chiar și în frica asta de corporalitate – uneori de corpul propriu – se naște o formă de frumusețe. Frumusețea aia care nu cere să fie înțeleasă, ci simțită. Ca un fior pe șira spinării.

Tranziția nu e doar o transformare biologică. E o distorsionare de cod social. O rescriere de sine. Un glitch existențial care expune faptul că sistemul binar nu funcționează fără erori.

În The Matrix Reloaded, Arhitectul – un program creat de Mașini – îl descrie pe Neo drept „eventualitatea unei anomalii” în cadrul Matricei: o eroare pe care, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu reușește s-o elimine din armonia matematică a sistemului. Pentru el, această anomalie – acest glitch – nu poate fi corectat. Doar gestionat.

Franciza Matrix este creată de două surori trans. Pe atunci, ambele erau încă în ou, dar punctul rămâne în picioare: sistemul binar n-a funcționat niciodată fără erori.

Și apropo de spații virtuale:

Capitolul 2:
Internet-core: limbajul nostru

Înainte de a avea cuvintele necesare să exprim cine sunt, am avut internetul. Înainte să știu că sunt trans, știam că mă simt acasă pe Hi5, Tumblr, în arhivele glitchy ale forumurilor, în folderele de .gif-uri cu sclipici care ziceau „I’m fine” cu lacrimi de sânge roz. A fost primul loc în care fragmentarea nu era o problemă. Era stil. În care kitsch-ul devenea aproape high-art.

Web-core este o estetică nostalgic-digitală care reflectă vizualul și emoționalul internetului „vechi” – cam din perioada 1995–2012. Are nostalgie mai ales pentru Web 1.0, elemente grafice retro, gen Windows 98. Gândește-te la pagini de GeoCities cu fundaluri în mișcare, bannere cu „under construction,” gif-uri pixelate, fonturi ciudate, ferestre pop-up și colaje emo cu glitchuri intenționate. Dar dincolo de vizual: este un limbaj emoțional al alienării, al hiper-vizibilității și anonimatului, o melancolie digitală pentru spații online în care puteai fi oricine. Sau nimeni.

Web-core-ul face parte dintr-o familie mai largă de estetici numite internet-core, care reflectă, în general, cultura digitală timpurie, dar și alienarea emoțională generată de ea.

De asemenea putem vorbi aici și despre weirdcore / dreamcore / liminalcore ramificații adesea suprapuse, cu accent pe oniric, dezorientare, uncanny-ism și din nou, alienare digitală.

Deși termenul internet-core nu desemnează o mișcare artistică formalizată, este o estetică culturală recurentă în expresiile vizuale și afective ale comunităților queer și trans online, reflectând anxietatea, alienarea și dorința de reconstruire a sinelui într-un spațiu digital liminal.

Pentru mulți dintre noi, mai ales cei queer și trans, internet-core-ul a fost (și este) locul unde ne-am putut construi o estetică fără reguli, unde fragilitatea și fragmentarea nu trebuiau ascunse – ci decorate cu sclipici .gif și text în Comic Sans.

Așa cum nota Legacy Russell în Glitch Feminism, spațiul digital devine nu doar o scenă, ci o metodă de existență – unde glitch-ul nu e eroare, ci deschidere.

Internet-core-ul – mai ales cel queer – nu este doar o estetică, ci un spațiu de supraviețuire. De autoreprezentare. De glitch emoțional pus în cod HTML. Erau colaje din cut-up-uri vizuale, suprascrieri, .png-uri decupate stângaci, estetică early-web și postate la 3 dimineața cu caption ironic + 4 taguri contradictorii:

#depresie #fericire #sclipici #vreausaurlu

Aici, trauma nu trebuia spusă clar. Era insinuată în font Comic Sans și imaginea unui cap de păpușă crăpată peste un fundal înstelat.

Nu trebuia să explici nimănui ce simți, trebuia doar să rebloguiești acel GIF cu Sailor Moon plângând și să adaugi:

me lol

Pentru multe persoane trans, spațiile digitale au fost singurele unde au existat sincer, chiar dacă sub pseudonim, sub alias, sub 14 conturi șterse și refăcute. Aici nu trebuia să arăți corpul tău „real”, ci ce-ai fi vrut să fii. Cine ai fi fost, dacă ai fi putut fi tu. Un avatar. O proiecție. O versiune glitchuită, dar sinceră.

Transness-ul, mai ales înainte de coming out, e ceva liminal. Nu ești „în” societatea cis, dar nici în afara ei complet. Nu ești nici băiat, nici fată – dar și băiat și fată. Ești ceva între. Așa cum sunt și profilele noastre. Așa cum e prezența noastră online: simultan hiper-vizibilă și invizibilă, spectru între anonimat și overshare.

Iar internetul ne-a oferit un alfabet:

🌐 jpg-uri pixelate + 🌸 fonturi triste + 🖤 estetică emo + 💻 capturi de ecran cu glitchuri + 🎀 Hello Kitty plângând = identitate queer în formare. (emojis might vary)

They said you were a great asset… I told them they were off by two letters.

Așa s-a format un limbaj estetic care nu se voia „frumos”, dar un lucru era clar: voia să fie sincer. De aceea, meme-urile queer sunt adesea post-ironice, auto-distructive, hipersensibile, suprasaturate. Nu pentru că transness-ul ar fi tragic, ci pentru că e real. Și realul, în condiții cishet, e o formă de horror estetic lent.

Această cultură a colajului digital, a glitchului și a meme-ului instabil e una care reflectă exact starea noastră de ființare:

tăiate, lipite, repostate, rescrise, dar încă aici. încă online. încă vii.

Și dacă ne întrebi ce e „liminal digital”, îți vom arăta o poză cu o fată trans într-un vestiar pustiu, editată în Snapseed, cu un filtru violet și text suprapus care spune:

„sunt între două lumi și niciuna nu mă vrea. dar iată-mă.”

Ce nu înțeleg unii e că .gif-urile cu explozii de roz și glitter nu sunt doar emoții adolescentine. Sunt arhitectura unei identități. Sunt jurnalul nostru în HTML.

Dar orice spațiu nou vine cu propriile sale frici. Naște noi monștri. Dă viață unui horror nou.

Și dacă internet-core-ul a fost spațiul unde ne-am exprimat trauma, atunci glitch-ul a fost instrumentul prin care am făcut-o vizibilă. Nu ca defect, ci ca formă.

Capitolul 3:
Glitch ca estetică, dar și ca existență / supraviețuire

Te simți vreodată ca un fișier .jpg corupt? O imagine care încearcă să se încarce corect, dar rămâne blocată la 87%, cu linii tremurate, părți lipsă și culori suprasaturate în cele mai nepotrivite locuri. Un glitch. Nu? Doar eu?

Păi, nu chiar. Există artă trans care îmbrățișează glitch-ul nu doar ca estetică, ci ca mod de existență.

Un exemplu fondator: Jamie Faye Fenton, o femeie trans care e considerată una dintre pionierele glitch art-ului. În 1978 (!!), ea a creat, împreună cu Raul Zaritsky și Dick Ainsworth, lucrarea Digital TV Dinner, o piesă care folosea manipulări directe asupra tehnologiei video pentru a crea erori estetice. Era o lucrare despre glitch ca protest, ca estetică instabilă, ca ruptură intenționată. Și e imposibil să nu vedem cum această ruptură anticipa o întreagă generație de artiști trans care au preluat estetica erorii și au transformat-o în identitate.

Articolul de cercetare „A Trans Historiography of Glitches and Errors” (2021) de Whitney Pow (University of California Press) detaliză metodologia lui Fenton.

Pentru unii, glitch-ul e frică. Frica că-ți pierzi progresul. Sau toată munca depusă. E teroarea că laptopul tău nu-și mai revine. Sau groaza aceea familiară: că fișierul de salvare e corupt. Ireversibil.

Până la urmă, ce e un glitch, dacă nu o formă de existență digitală care încalcă regulile? Un monstru proiectat în lumină virtuală. Neo era monstrul în ochii mașinilor, un pericol care trebuia corectat, sau măcar gestionat.

Glitch-ul e body horror-ul unei generații care a crescut între pagini de GeoCities, în font Comic Sans, cu gif-uri care urlă, Buzz-uri enervante pe Y!Mess, vizualizatoare WinAmp și bloguri roz cu negru. Al eggs care alegeau mereu personaje feminine în MMORPG-urile timpurii. Estetica erorii pentru terminally online trans girls. „Estetica erorii”, sau, cum i se mai spune pe Tumblr, identitate de gen.

Dar glitch-ul e mai mult decât o eroare. E o ruptură în realitate. Un loc în care codul nu mai ascultă de reguli și, tocmai prin asta, devine expresie sinceră. Pentru mine, glitch-ul nu e doar un efect vizual, ci o stare de a fi. E viața mea. E locul în care m-am văzut prima oară cu adevărat: nu în imaginea „corectă,” nu în reflexia netedă, ci în distorsiune. În eroare. În fractură. În fractură. În fractură. În fr4ctură. //404.

Subcapitol 1:
Glitch-ul văzut din ou
sau: Tina iar vorbește de IStTVG

Sentimentele de dinainte de ieșirea din ou sunt o stare de eerie, de neliniște, de nepotrivire care planează peste tot. E ceea ce Jane Schoenbrun surprinde cu o precizie dureros de recognoscibilă în filmul său horor non-horror, I Saw the TV Glow (2024): sentimentul că „ceva nu e în regulă cu realitatea,” dar încă nu poți spune ce. (Atenție! Urmează niște spoilere. Sari peste subcapitolul ăsta dacă vrei să le eviți.)

Filmul nu folosește glitch-ul ca efect vizual constant, ci ca mod atmosferic de a sugera fisura din lume. E o lume care pare ușor off, ca și cum ai fi prins într-un emulator al realității în care texturile nu se încarcă complet. Lumina TV-ului devine singura sursă reală de claritate, dar și ea e filtrată, distorsionată, mediată. Așa arată viața unei persoane trans înainte de a avea vocabularul necesar pentru a înțelege cine e: o simulare lo-fi, în care adevărul licărește doar în fantezie, în media, în ficțiuni obscure care spun mai mult decât părinții sau societatea.

În I Saw the TV Glow, glitch-ul e un semnal emoțional codificat, un disconfort existențial. Personajul principal nu se uită doar la un show ciudat; se uită la o versiune a propriei identități pe care nu o poate accesa. Fiecare scenă în care realitatea se îndoaie, se rupe, sau devine neon-violetă, nu e acolo doar ca stil: e acolo ca să sugereze ceea ce nu poate fi rostit. Un glitch estetic care anunță o fisură ontologică. O disforie precoce.

Pentru mine, exact asta e semnificația glitch-ului în arta trans: nu e greșeala din cod, e dovada că sistemul nu e făcut pentru tine. În I Saw the TV Glow, lumea „normală” e de fapt cea falsă, cea care s-a impus cu forța peste ceea ce ești cu adevărat. Iar adevărul pulsează slab, în imagini care clipesc, în sunete care se pierd, în emoții care nu au nume.

Subcapitol 2:
Mataforă pentru trans-existență

Pentru multe persoane trans, glitch-ul devine o metaforă profund personală. În special pentru cele care au trăit ani de zile cu o disonanță între cum se simt și ce reflectă oglinda. Glitch-ul e disforia vizuală: acea ruptură între sine și reflectare, între „eu” și „ce văd ceilalți.” Dar e și punctul în care se deschide adevărul.

În studiul „Glitch as a Trans Representational Mode in Video Games” de Arianna Gass (ResearchGate), autoarea analizează 3 jocuri realizate de femei trans: Problem Attic (2013, Liz Ryerson), Strawberry Cubes (2015, Loren Schmidt) și Anatomy (2016, Kitty Horrorshow). Apoi discută exact această idee: că reprezentarea trans în jocuri video funcționează adesea nu prin imagine clară și ordonată, ci prin glitch. Prin întrerupere. Prin cod care nu se aliniază. Glitch-ul devine un mod de a „fi” într-un sistem care nu a fost construit pentru tine. O supraviețuire în cod greșit. O formă de rezistență.

Când glitch-ul apare, vezi codul. Vezi cum e construită imaginea, ce păstrează și ce exclude. Așa cum e și cu genul. Așa cum e și cu tranziția. Glitch-ul dezvăluie că normalitatea e un construct. Și că orice construct poate fi demolat.

Și asta se extinde dincolo de jocuri. O vezi în meme-urile queer modificate cu texte suprapuse, filtre glitchy, imagini distorsionate.

Este limbajul unei comunități care a învățat să vorbească în erori pentru că sistemul nu a avut niciodată un limbaj corect pentru noi.

Această viziune a fost dusă mai departe de o întreagă generație de artiști trans care și-au găsit în glitch un mediu natural de exprimare. Indigo Woolfrey, de exemplu, descrie glitch-ul ca o „alchimie queer”, o distorsionare ritualică a realității digitale prin care corpurile trans pot fi reimaginate, reconstruite și reîncântate.

Dawnia Darkstone (cunoscută și ca Letsglitchit) creează lucrări brute injectând glitch-ul în broderii, printuri și zine-uri, ca și cum ar coase erori în materialul vizibil al lumii.

În Ultrasound99, Tristan Baia transformă o ecografie personală într-o operă glitchy, răzbunându-se poetic pe imaginile medicale care i-au încadrat corpul înainte ca el să aibă un cuvânt de spus despre el. În TRANCESTOR, un proiect interdisciplinar al Future Arts, glitch-ul devine un portal spre genealogii trans speculative, o călătorie spirituală și digitală în același timp.

Și, în ciuda problemelor etice ale artei NFT¹, expoziția Transcendence: Trans and Non-binary Artists in the Metaverse reunește voci trans care folosesc medii digitale glitchy pentru a-și reconfigura prezența, chiar și într-un spațiu atât de problematic ca cel blockchain-izat².

1. Problemele etice ale artei NFT includ, dar nu se limitează la, consumul masiv de energie în rețelele blockchain, promovarea unor modele speculative care profită de precaritatea artiștilor marginalizați și o piață adesea dominată de hype și gatekeeping tehnologic. Dar hei, măcar ne putem mintui identitatea sub formă de non-fungible tokens, nu? Dacă tot nu ne lasă sistemul să fim noi, poate putem deveni .PNG-uri de 1 ETH. Un pas mic pentru tehnologie, un salt mare pentru disociere. ↩︎
2. Apropo, îmi lansez propria colecție de NFTs, doar că vor funcționa un pic diferit: voi îmi trimiteți bani și eu vă promit… absolut nimic. Asta e diferența: la mine măcar știi că nu îți vei înzeci „investiția” și nu vei ajunge pe luuună. (Nu) poți găsi colecția de non-fungible tinas pe Patreon. ↩︎

Toate aceste lucrări spun același lucru, prin forme diferite: că glitch-ul este un limbaj viu, un spațiu în care identitatea trans nu doar supraviețuiește, ci se afirmă în toată complexitatea ei.

Este și ceea ce se întâmplă în poezie. Poezia queer, și mai ales trans, devine adesea fragmentară, suprapusă, cut-up, plină de linii neterminate, de spații goale și glitchuri vizuale. Poezia devine un loc în care disforia se exprimă nu prin „claritate,” ci prin zgomot. Prin stridență. Prin lipsă de aliniere.

În We Want It All: An Anthology of Radical Trans Poetics, editorii Andrea Abi‑Karam și Kay Gabriel aduc laolaltă voci trans care experimentează cu forme fragmentare și imagistică violentă, explorând corpul ca gateway spre rescriere, reprogramare, chiar hacking emoțional și politic.

feeld de Jos Charles, finalistă a premiului Pulitzer pentru poezie, reinventează limbajul poetic trans, împletind Middle English cu text‑speak într‑un fel de cut‑up care destabilizează semnificația și subminează normele de gen.

Arielle Twist, poetă Cree, Two‑Spirit și trans, folosește în Disintegrate / Dissociate o estetică fragmentată, atât tematic cât și formal, ce reflectă disocierea corpului și limbajului – o poezie care e zgomot, ruptură și încercare de reconectare.

La fel cum unele corpuri nu se „aliniază” cu normele, nici aceste poezii nu se aliniaza cu ce se cere de la un text „bun.” Tocmai de aceea sunt adevărate.

Glitch-ul e sincer. Pentru că nu cere să fie înțeles. Nu cere să fie plăcut. Nu cere să fie „frumos.” Glitch-ul spune: sunt aici. Mă vezi? Asta sunt. Nu ai un template pentru mine, dar exist oricum.

Și mai ales, glitch-ul nu e o greșeală.

Glitch-ul e locul unde se destramă sistemul. Și, pentru o secundă, dincolo de tot ce e construit, vezi adevărul. Noi suntem acel adevăr.

Noi suntem acel adev4r.
Acel ad3v4r.
4d3v4r.
er0are.

Subcapitol 3:
Estrogen… Murder

De curând am început să joc Pagan: Autogeny, un joc first-person de explorare (walkingsim-ish, cu un vibe straniu), plasat într-un spațiu digital decăzut, care amintește de MMORPG-urile vechi, abandonate. În jocul din joc, tu, Vivian, te loghezi cu vechiul tău cont și navighezi printre ruinele unei lumi sacre și corupte. E un spațiu liminal, saturat de religii ciudate, fragmente de poveste criptică și o estetică PS1-core.

Vreau să vorbesc un pic despre el, pentru că mi se pare un exemplu perfect de cum web-core-ul, nostalgia pentru epoci digitale apuse, glitch-ul ca estetică și exprimarea trans se împletesc într-o singură experiență.

Pagan: Autogeny este literalmente o lume construită din glitchuri existențiale. Este un spațiu între lumi – exact ca experiența trans descrisă în glitch art, în body horror, în estetica monstruoasă. Este o lume abandonată de sistem, în care personajul navighează ruinele realității, caută sens și supraviețuiește. Este și post-uman și hiper-sensibil.

Și este trans-as-hell. Cum mi-am dat seama? În primul rând sunt un geniu, (duh!) iar nivelul meu de media literacy este namaivăzut. Ce naiba e diegeză, apropo?

De asemenea, m-a ajutat faptul că unul dintre primele lucruri pe care le faci în joc e să deschizi skill-tree-ul, iar abilitățile tale din skill-tree sunt, literalmente: Estrogen, Body Forging, Caffeine, Poetry și Murder.

Adică exact ritualul meu din fiecare dimineață, în exact aceeași ordine.

Temele jocului cuprind următoarele:

• Transness & identitate digitală – întreaga construcție a lumii funcționează ca o metaforă pentru tranziție, pentru alterare a sinelui, pentru căutarea unui sens într-un spațiu rupt de realitate.
• Glitch și corporalitate – întreaga lume e fragmentată, abandonată, plină de artefacte digitale și ruine sacre. Estetica low-poly devine formă de meditație asupra schimbării, asupra dorinței și asupra identității fluide.
• Auto-creare – titlul însuși, Autogeny, poate fi citit ca „autogeneză” sau „autotransformare”. Adică o naștere de sine, o tranziție mistică/digitală/ontologică. Deși, ironic „autogeny” vine din biologia evoluționistă și înseamnă apariția spontană a unei ființe vii din materie anorganică. Sau, mai precis: apariția unei fete superbe dintr-un folder cu .txt-uri, care generează un spațiu cu glitchuri și ruine post-digitalo-bisericești.

Actul creației, în centrul căutării lui Vivian, nu e doar despre a genera o ființă digitală – e despre a face playtesting la o identitate nouă. Pagan: Autogeny vibrează cu tonul constant și straniu al autobiografiei: e un manifest pentru character creation ca un fel de travaliu existențial, o poezie de dragoste adresată jocurilor, platformelor și sistemelor care le permit jucătorilor trans sau gender non-conforming să-și creeze, să-și exploreze, să-și forjeze – sau să-și re-forjeze – un sine.

Vivian poate fi o extensie a jucătorului trans. Sau un alter ego al lui Oleander Garden, creatoarea jocului. Sau o păpușă tristă și furioasă pierdută între instanțe. Dar, metaforic, jocul e clar despre un lucru: tranziția. Procesul. Travaliul. Reconfigurarea ființei. Cu buguri, erori și crash-uri. Cu respawn carnal, reboot al percepției și glitch ca revelație. Acum, dacă aș afla ce naiba e intertextualitatea… Oricum, recomand jocul cu toată căldura.

Capitolul 4:
Muzica ca haos eliberator

Ideea acestui articol se tot cristalizează la mine în cap de câteva luni (🧠putere de procesare mică 🐌, memorie overflowing 📈, BSOD-uri repetate 💥 – you know the vibe). Iar catalistul a fost muzica. Mai exact: muzica de pe turele de noapte. Și mai exact: 100 gecs, al cărui hyperpop hiperactiv s-a dovedit perfect pentru a nu mă lăsa să adorm, indiferent câte ore mai aveam până dimineață.

Acum, discografia șopârlelor, deși vastă, are totuși un capăt. Așa că algoritmul Y!Music a început să-mi recomande melodii noi, de la artiști necunoscuți. Din când în când, câte o piesă îmi atrăgea atenția suficient de tare încât să dau click pe nume, să ascult tot ce găsesc, să sap prin interviuri, SoundCloud și versuri.

Și ce am observat – fără să caut neapărat asta – e că mulți dintre artiștii care mi-au plăcut în mod special s-au dovedit a fi femei trans: underscores, Jane Remover, Femtanyl.

Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva e ceva acolo, o frecvență comună, o stare de corp și minte care, deși nu e universală, pulsează în multe dintre noi. Ceva ce ține de existența trans – de modul în care simțim lumea, o percepem și o remixăm – care ne împinge să creăm artă care ne vorbește nouă, femeilor trans.

Și după o revelație ulterioară, despre care o să vorbesc mai târziu, am realizat că în muzica asta, glitch-ul este dacă nu omniprezent, destul de răspândit. Distorsiuni, beat-uri sincopate, break-uri, zgomot pur și simplu.

Ascultă Haunted de Laura Les – da, melodia care-mi dă orgasme. Sau You Don’t Even Know Who I Am de underscores. Sau aproape orice de pe Frailty de Jane Remover.

La Haunted, am știut că melodia asta înțelege ceva din mine. Glitch-ul, urletul, euforia disperată. E muzică trans, pentru că e compusă cu corpul ăla care a fost o întrebare ani de zile și a devenit în sfârșit un răspuns distorsionat, dar real.

Și totuși sub toată violența sonică se află o voce mică, vulnerabilă, rănită. Acest contrast este fundamental pentru transfem experience: te temi, dar urli. Te simți fragilă, dar sună ca o catastrofă. Melodiile devin corpuri sonore în care trauma, euforia, panica și dorința coabitează.

În cazurile de mai sus, glitch-ul, distorsionarea, haosul sonor și chiar violența estetică sunt nu doar stilistice, ci emoționale, politice și autobiografice.

Sunetele tăiate, distorsionate, zgomotoase sunt o formă de adevăr sonic. Înainte ca tu să îți revendici identitatea, trăiești în desincronizare – între corp și sine, între cum ești văzută și cine ești, între ce ți se cere și ce ai nevoie. Pentru că da, trăirea trans e, adesea, o distorsiune impusă. Glitch-ul reflectă această fractură. Reflectă disforia.

Apropo, dacă vrei sunetul disforiei în formă pură, Femtanyl e acolo să-ți explice cu un bas care-ți sparge ficatul mai rău ca Bicalutamida și urlă înapoi la lume cu o ură (trans-)lucidă, ca și cum ar smulge cabluri din carne (I’m still on that eXistenZ vibe) și le-ar transforma în versuri. Nici măcar nu mai e muzică. E o convulsie. E ce auzi în cap când încerci să dormi și corpul tău refuză să-ți fie casă.

Și ai zice că sună neplăcut, că nu te-ai atinge de așa ceva. Dar în momentul în care Girl Hell 1999 îți vorbește țipă în față propriile anxietăți, nervi, experiențe trăite, inclusiv transmisoginie (dacă reușești să deslușești versurile – adică dacă le cauți pe net), piesa, din neascultabilă devine o capodoperă, chiar melodioasă.

De asemenea, glitch-ul refuză să fie plăcut. Sunetele lo-fi, suprasaturate sau în disonanță pot deranja. Exact cum e deranjată societatea de ideea de corpuri și voci care nu respectă „norma”. E aceeași formă de refuz activ pe care am explicat-o și în secțiunile de mai sus: dacă oricum sunt considerată prea mult, prea greșită, prea instabilă… atunci lasă-mă să fiu cu totul de neascultat.

Dar, glitch-ul e și euforie. E transcendere. E să scapi. Nu e doar suferință. E cum îți rescrii sinele în timp real, printre feedback loops, ecouri și delay-uri imposibile.

Hyperpop, noise pop, glitchcore, punk digital, toate astea sunt genuri care nu cer permisiunea să existe. Ele intră în spațiu ca un spam de notificări exact când ți-era somnul mai odihnitor. Sunt haotice, supra-aglomerate, instabile. Exact ca noi.

Pentru transfeminine – mai ales pentru cele care și-au format o estetică și o identitate în online – aceste sunete nu sunt doar muzică, ci o oglindă sonoră. Repet: nu e despre frumusețe. E despre adevăr. Despre cum sună un creier queer când dă crash la 3 dimineața în timp ce își caută vocea în tutoriale pe YouTube și-și modifică EQ-ul în Audacity cu speranța că poate-pentru-o-secundă va suna „corectă”. Că va suna ca adevărata ea.

Subcapitol 1:
Pitch-shift ca validare temporară… și artă

Pentru multe transfemme, pitch-shift-ul e primul pas. Nu neapărat spre „feminitate,” ci spre un refugiu vocal. O versiune audio unde vocea nu e prizonieră. Un spațiu unde putem suna cum vrem, chiar dacă doar digital. Asta e valabil și în artă. Pentru Laura Les, pitch-ul nu e doar filtru – e identitate. În Haunted, vocea devine glitch emoțional pur, o avalanșă de stridență vulnerabilă care sună ca o exorcizare făcută în FL Studio.

La fel și pentru underscores, Jane Remover, Femtanyl, care creează spații sonice în care genul se diluează, explodează, sau se dizolvă în zgomot. Nu mai contează dacă ești fată, băiat, altceva, totul sună ca un suflet care s-a convertit în .mp3 320kbps și s-a încărcat pe Soundcloud la 5 dimineața.

Pentru că vocile transfem în aceste melodii sună ca ale noastre. Iar auto-tune-ul, vocoderele, distorsiunea – toate astea sunt mijloace de a supraviețui ca transfem cu o voce care nu se potrivește cu identitatea ta. În cazul multor artiste, auto-tune-ul nu e fals, e remediu. Paradoxal poate, devine din „înșelăciune” un mod de a arăta adevărata voce a unei persoane transfem.

Și ca să fie clar: nu consider auto-tune-ul o formă de trișare, în general. Ba chiar cred că poate naște efecte creative spectaculoase și momente artistice super mișto. Spun doar că, în mâinile artistelor trans, auto-tune-ul capătă un strat suplimentar de autenticitate – când e folosit ca o formă de aliniere la propria identitate de gen.

Subcapitol 2:
Zgomotul ca sinceritate

Zgomotul e sincer. Nu încearcă să fie plăcut. Nu cere validare. Nu e produs pentru radio-ul mainstream. Zgomotul e ceea ce iese din tine când toate filtrele se prăbușesc. E ceea ce rămâne după ce ai încercat să „suni normal” și n-a mers. E urlet, e glitch, e tremur. E real.

Pentru transfeminitate, asta contează. Pentru că ni s-a spus atâta timp că trebuie să fim „armonioase,” „feminine,” „plăcute”. De foarte multe ori chiar de creierele noastre. Dar uneori adevărul nostru e disonant. Uneori adevărul nostru e un haos controlat. Uneori adevărul nostru e urlet, în care spunem: da, asta sunt eu. Da, asta e vocea mea. Da, chiar dacă e distorsionată. Mai ales pentru că e distorsionată.

Subcapitol 3:
Teme(ri) repetate

În discografiile artistelor menționate, există câteva teme care apar iar și iar în structura melodică și mi se pare important să le semnalez. Pentru că nu sunt doar teme. Sunt temeri. Și, uneori, sunt chiar monștri.

De exemplu, în Uncanny Long Arms, April Harper Grey (a.k.a. underscores) descrie o relație cu propriul corp care alunecă vertiginos spre body horror:

I got my head stuck at the top of the stairs
…
And my hands were in a different place than where they started
…
I can touch my toes
Without bending over
What is happening to me?

And I had this crazy feeling
That nothing was out of reach anymore
And I had a terrible feeling I could touch you from over here
And I thought it would be too fucked to be true
But I woke up and I felt my hands all on the carpet

Un vis elastic, neliniștitor, în care corpul îți scapă printre degete (la propriu). O metaforă aproape perfectă pentru disforie și pentru distorsiunile percepției corporale care ne vizitează noaptea, când e mai greu să ne agățăm de realitate.

Dar disonanța cu propriul corp nu e doar la ea. Laura Les, în Dumbest Girl Alive, își asumă grotescul:

I got lightning in my veins
Walk around like Frankenstein
I did science on my face
I’m the dumbest girl alive

Și, în Haunted, întreabă direct, ca o fetiță-vampir care vrea să fie plăcută:

Do you think I’m frightening? Organ chords and lightning
If I show my fangs, will you tell me that they’re cool?

Videoclipurile celor 2 melodii sunt de asemenea interesante subiectului abordat. În Dumbest Girl Alive, Laura apare literalmente ca un glitch. O hologramă instabilă, care se descompune, dispare, reapare cu artefacte vizuale, în fragmente, în erori de compresie. Ca o entitate prinsă între lumi.

În Haunted, dansează frenetic lângă o fantomă cu un craniu pe cap (probabil din clubul „sunt fată trans și îmi afișez disforia ca o entitate paranormală”). Totul e sacadat, dezarticulat, editat cu întârzieri și dubluri.

Referințele la trope-uri horror, meta-textualitatea anxietăților corporale și spaima de a fi privită ca monstru sunt recurente. April continuă în aceeași direcție cu melodii care deja din titlu anunță genul: Good Luck Final Girl, Northwest Zombie Girl, și una numită direct Horror Movie Soundtrack – toate de pe Wallsocket.

Sau ia CCTV, tot de pe același album, și zi-mi sincer că atmosfera piesei nu-ți dă fiori. Nu-i horror clasic, dar e un alt tip de groază: supravegherea, distanța, neliniștea care se insinuează în ureche. E horror psiho-digital cu voce de fată care a învățat să trăiască cu frica, dar tot n-a învățat s-o ierte. (Apropo, realizez acum și trebuie să-ți împărtășesc și ție că s-ar putea ca Wallsocket să fie albumul meu preferat, dintotdeauna.)

Versurile din KATAMARI, de Femtanyl sunt, din punctul meu de vedere un manifest de body horror digital:

Bruises on my neck
Just a doll of flesh
You’ll find my smoking body hung in wires overhead

Got a CRT and only seven morе days ‘til I drop cold dead from the clot in my brain
I’m made of dеad meat and I got no taste

În Girl Hell 1999 adaugă:

I pull out all my blood vessels and lay them out like vines

E o imagine corporală fragmentată, aproape non-umană, încă un ecou direct al disforiei și al alienării trans, dar portretizat cu o violență aproape ritualică. Pentru mine și subiectivitatea mea, Femtanyl nu compune doar muzică, ci produce autopsii sonore ale corpurilor glitch-uite. Al corpului meu glitch-uit.

Jane Remover explorează teme de apăsare, anxietate și fragmentare personală. Contingency Song se încheie cu un crescendo shoegaze în care:

I pour the boiling water on my hand
I still feel enough to touch myself

versurile exprimă auto-vătămare. Nu știu despre tine, dar pentu mine imaginea asta e destul de horror.

În Backseat Girl, estetica corporală e clară:

I scraped the sides again, and from my thighs down I can’t feel a thing

Sunt texte care combină tensiune emoțională și o senzație dezumanizantă, fizică și viscerală. Sunt despre corpuri vătămate. Corpuri care nu mai simt. Corpuri care se disociază.

În Experimental Skin, auto-descrierea ca „robot” sau „shapeshifter” subliniază o existență instabilă, tranzitivă, aproape glitchy. O identitate care se repoziționează în timp real, ca un fișier .zip corupt care tot încearcă să se dezarhiveze în ceva uman.

Jane folosește emoții bruște, traume corporale, anxietate și disforie pentru a trezi sentimente în ascultător. Pentru Jane, glitch-ul emoțional e material de compoziție. Muzica ei nu e doar expresie, e documentare sonică a unei ființe care refuză să stea într-o singură formă. Sau gen.

Capitolul 5:
Poetica glitchului personal

Am început să scriu poezie după ce estradiolul mi-a pătruns în corp și mi s-a legat de globulele roșii, creând conexiuni pe care nu le știam posibile, deschizând lumi care nu știam că sunt în mine. Ca un cod nou injectat în sistem. Un patch care a restaurat ceea ce nu a existat niciodată, dar ar fi trebuit să fie de la început.

Înainte nu scriam poezie pentru că o percepeam ca un sistem închis, prea limitativ ca să exprime ce aveam de spus. Eh, penis de fată, era copium. Poezia cerea o deschidere spre interior, iar mie îmi era groază de ce-aș fi putut găsi acolo. Și ce era? Depresie. Frică. Disperare. Dispreț. Ură de sine.

După ce-am ieșit din ou, acele sentimente au început, treptat, să dispară. Apoi, odată cu începutul HRT-ului, s-au făcut și conexiunile. Iar când s-a întâmplat asta, am simțit nevoia să scriu poezie. Pentru că unele trăiri pur și simplu nu pot fi exprimate în proză, eseuri sau postări pe blog. Nu clar. Nu complet. Nu real.

Pentru mine, scrisul de proză sau articole pe blog e o experiență foarte diferită față de poezie. Primele pornesc din rațiune, dintr-o structură, un schelet mental. Abia după ce am pus cap la cap framework-ul, vine și emoția, care dă profunzime, ritm, carnalitate textului.

La poezie e invers. Framework-ul e aproape integral emoțional. Textul pornește dintr-o stare, o ruptură, o imagine compulsivă. Rațiunea intervine abia după, ca un mecanic grăbit sau un debugger obosit, care mai înlocuiește un cuvânt, mai netezește o sincopă de ritm, mai șterge o repetiție accidentală.

Bineînțeles, nu e chiar alb și negru. Dar diferențele sunt marcabile.

Subcapitol 1:
Influență

Ca o milenială crescută la bloc, care a prins începutul internetului, de unde altundeva mi-aș putea lua inspirația pentru metaforele și imaginile poetice?

Din ce cunosc cel mai bine: Web 1.0, gaming, Windows și un pic de programare – pentru că, na, 4 ani de mate-info intensiv nu se uită ușor. Din social media timpurie și texting – inclusiv emojis, pentru că da, și ele sunt o formă de limbaj, una extrem de expresivă. (Nu te-ai lua de un egiptean antic că a scris o poezie cu hieroglife, nu-i așa? – Dacă mă iei cu „ummm actually, Tina, egiptenii scriau cotidian în hieratic sau demotic, în funcție de clasă, iar hieroglifele erau folosite doar la ocazii speciale”… Taci, ducking nerd, jfc! 🤬)

Sau, ca să o parafrazez pe Laura Les: put emojis in my poems, I’m the dumbest girl alive.

Spun toate astea pentru că vreau să ajung la un punct: fără să-mi dau seama, primele mele poezii ar putea fi numite pseudo-webcore. Foloseam estetica internetcore înainte să știu că e un curent. Lol.ini

După ce-am descoperit seria Ena (link la playlist-ul Ena de pe YouTube) – o animație suprarealistă creată de Joel G, unde o fată glitch-uită navighează o lume lo-fi, derutantă, dulce și neliniștitoare în același timp – și am investigat mai mult, am aflat de webcore; apoi m-am avântat și mai adânc în temele și în framingul său.

Ce am găsit și mai interesant e că, jucându-mă în acest spațiu, fără să urmăresc conștient asta, poeziile mele au început să încorporeze glitch-ul în mod natural. La început timid, apoi din ce în ce mai des: mesaje de eroare, linii frânte, text literalmente glitch-uit.

Și toate astea s-au întâmplat înainte să aflu ce e glitch-art, înainte să pun rațional cap la cap că multe dintre muzicienele mele preferate folosesc glitch-ul audio în melodiile lor. Înainte de a înțelege că un joc video care mi-a oferit o experiență de neuitat, pentru că în atmosfera lui m-am văzut pe mine înainte să ies din ou, este un glitch în sine. Asta e revelația ulterioară despre care vorbeam în capitolul precedent:

Subcapitol 2:
Meta-M07!V47z!3

Așa că m-am decis să văd care-i treaba cu estetica glitch-ului și identitățile trans – în special cele trans femme. Și, spre surprinderea mea, am dat de lucrarea glitch-art din ’78 a lui Jamie Faye Fenton, de articolul de la Universitatea Draxler despre glitch ca formă de expresie trans în jocurile video Și de mulți alți alți artiștx, pe care i-am și numit mai sus, care folosesc glitch-ul ca spațiu de expresie și dizolvare a normelor.

Asta m-a determinat să plec în căutare de înțeles pentru legătura dintre glitch și arta trans și asta m-a făcut să scriu despre ea. Pentru că mi se pare fascinant tot subiectul.

Disclaimer, înainte să creadă cineva că am diplomă de la Academia de Studii Avansate în Glitch și Suferință Queer™: tot ce-am scris până aici sunt concluzii trase de mine, din experiențele mele, din ascultări obsesive, din poezii scrise impulsiv și dintr-o nevoie reală de a înțelege cum se leagă glitch-ul de trăirea mea trans. Nu pretind că astea sunt teorii bătute-n cuie. Sunt fragmente. Sunt fișiere corupte. Sunt log-uri emoționale. Dar îți promit că sunt reale. Și dacă ți se pare că ai regăsit o bucată din tine printre ele, atunci cred că n-au fost chiar degeaba.

Subcapitol 3:
Auto-4n41!z4

Pentru mine, glitch-ul nu e doar o temă sau o estetică simpatică de internet – e formă, e structură poetică, e o stare de-a fi. Poemele mele, în cele mai bune (și cele mai confuze) momente, sunt exact asta: înregistrări bruiate ale unei existențe reale. Sunt fragmentate, disonante, compulsive. Nu urmează o linie narativă coerentă, ci pulsează în ritmuri glitchuite, întrerupte, reluate, șterse și suprascrise. Emoționalul nu vine linear – vine ca un overload.

Și o să iau ca exemplu câteva versuri din nostalgie_final_finalCRSH.txt, care va fi publicată pe platforma online a revistei Cutra și care mi se pare cea mai evocativă poezie de-a mea pentru subiectul acestui articol.

Fracturi sintactice controlate:

în avatar eram ceva între kawaii și enigmă
aveam 13 ani, dar browserul meu făcea caching
la o față care nu voia să se încarce corect
he / she / [c̸̪͔͆͐́͘o̷͉͇̽͆͐̓n̵̳͉͒̏͠ͅn̴͓͙̜͋͒ė̸̠͓č̷͈t̸̝̳̪̅͝i̶̺͚̳͠o̵͈͌ͅń̵͍̪̈́́ ̷̛̦͐̈́u̶͍̩̽́͘n̶͇̐͋̚s̷̨̞͝t̶͔͖̏̄̽a̶̬̒͂͝b̴̢̺̈́͌͠l̶̛͕̙̺é̷̟̳͒͘]]

sau

YES / NO / I don’t know

– fragmentarea reflectă literalmente instabilitatea identitară, dar și reprezintă vizual glitch-ul. Simți cum „sare placa”.

Paranteze, slashes, extensii: sunt simulări formale de eroare, dar și expresii directe ale confuziei de gen, anxietății și (dis)funcției narative.

Scriu cu sintaxa frântă, cu acumulări de imagini care par că se bat cap în cap, dar care tocmai prin asta spun ceva real. Emoționalul nu vine liniar, vine ca un overload.

Imaginile nu sunt doar vizuale – ele sunt afective, codate în .txt, .zip, Visual Basic, fluturi în .png, statusuri Y!Mess și rușine în inbox.

Exemple de imagini stratificate:

„cu versuri în CAPS și lacrimi în lowercase”
„visam că escape = schimbare / că logout = renaștere”
„body.male = false / dar sistemul dădea blue screen când încercam true”

Acestea sunt efectiv linii de cod afectiv. Glitch-ul devine mediu de expresie, nu temă. Tranziția nu e metaforizată ca „naștere,” ci ca debugging, ca test de compatibilitate cu sistemul.

Sunt versuri care se opresc brusc, care se repornesc în alt registru, care sar de la sacru la sarcasm, de la dorință la dispreț și înapoi în două rânduri. Glitch-ul meu interior nu e doar temă, e structură vie în poezie. E codul afectiv după care rulează totul.

Sunt poate juxtapuneri care nu „ar trebui” să funcționeze, dar care, zic eu, că tocmai prin fricțiune creează autenticitate.

Glitch-ul în poezie e modul meu de a transmite ceva ce nu poate fi exprimat clar. Nu poate fi scris ca o argumentație, nici povestit coerent, nici încapsulat într-un post de blog. Dar poate fi simțit. Poate fi tradus într-un poem care pare că se destramă în timp ce îl citești, dar care, în destrămarea lui, lasă ceva viu: o urmă, o pulsație, un semnal afectiv real.

De-asta zic că e o „poetică glitch personală”. Pentru că e mai puțin despre un curent estetic și mai mult despre o formă de supraviețuire în limbaj, atunci când realitatea – corporală, afectivă, istorică – nu se lasă exprimată altfel.

Poemele mele nu sunt glitchuite doar pentru că așa e cool. Sunt așa pentru că așa gândesc. Așa simt. Pentru că, în lipsa unei lumi care să mă accepte nativ, am învățat să mă exprim în erori. Să transform crash-ul în cod. Bug-ul în poezie. Să trăiesc – și să scriu – în ciuda sistemului, nu cu acordul lui.

Capitolul final:
Greșită în cel mai corect mod posibil

Frica este unul dintre primele lucruri pe care le întâmpinăm când suntem queer. Nu neapărat frica noastră, ci frica celorlalți. Frica cis-ului față de corpul trans. Față de ceea ce nu înțelege. Față de ceea ce nu poate controla. Suntem „other”. Suntem ruptură. Suntem „ceva greșit”.

Corpurile trans sunt o amenințare. O eroare în sistem. O distorsiune a ceea ce a fost setat să fie „natural”. În ochii lor suntem monștri. Și poate că asta doare, mai ales când vine peste rănile noastre deja existente: disforiile, incongruențele, traumele legate de cum am fost privite și cum ne-am privit.

Dar poate că, tocmai în fractură, în nealiniere, în disonanță, există ceva frumos. Poate că disforia nu e doar suferință, ci și material brut pentru artă. Poate că body horror-ul nu e doar violență, ci și expresie sinceră a ceea ce simțim – corpul care nu ascultă, care nu se potrivește, care trădează, dar care totuși rămâne al nostru.

Pentru o generație care a crescut cu conexiuni lente la internet, CD-uri zgâriate, MMORPG-uri bug-uite, camere de 2MP și .jpg-uri pixelate, simțul estetic se schimbă. În lumea asta, corpul devine virtual. Iar horror-ul glitch. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că nu se încadrează în codul sursă. Corpul nu se mai încadrează între 1 și 0. Iar identitatea, pe care programul nu o recunoaște, refuză să dispară de pe ecran. Rămâne acolo, martoră a propriei existențe, a propriei povești.

Și glitch-ul, o dată asumat, devine instrument. Devine limbaj. Devine artă.

Arta queer – și mai ales cea trans – a învățat să folosească glitch-ul nu doar ca estetică, ci ca mod de a fi. Poezia devine fragmentară. Muzica devine distorsionată. Arta vizuală devine eronată, suprapusă, imposibil de printat „corect”. Pentru că nici noi nu am fost niciodată „corecți” în ochii sistemului.

Glitch-ul a devenit un mod de a supraviețui.

A fost artă, dar și strigăt. A fost stare de a fi, în lipsa oricărei alte forme „corecte” de reprezentare. L-am văzut în artă vizuală, în poezie, în jocuri, în meme-uri, l-am auzit în muzică – toate acele forme instabile, fragmentate, post-ironice în care ne regăsim.

Eu am găsit sens în glitch. În eroare. În digitalul care nu se supune comenzilor. Nu pentru că îmi place haosul – nu-mi place deloc, nu-mi place nici măcar spontaneitatea – dar haosul glitch-uit exprimă cel mai bine ce înseamnă a fi Tina în lumea în care trăim. Acolo, între zgomotul de fond și linia de cod care se rupe, am găsit o formă de sinceritate pe care oglinda n-a știut niciodată să mi-o ofere.

L-am văzut, l-am înțeles, și m-am recunoscut în el. A fost locul unde disonanțele mele nu trebuiau reparate. Ci doar exprimate.

Și de acolo pornește totul. De la o eroare mică, care nu poate fi ștearsă.
De la o disonanță care spune: „Sunt aici. Nu mă încadrez. Dar exist.”
De la o fisură care devine linie de cod. Care devine poem. Care devine sunet. Care devine tu.

Arta trans nu e făcută să fie frumoasă pentru toată lumea.
Nu toată lumea o va înțelege.
E făcută să fie sinceră. E stridentă, e glitchy, e neclară, e greșită în cel mai corect, bun și înălțător mod posibil.
Și, până la urmă, arta trans nu e despre perfecțiune.
E supraviețuire trasă printr-un filtru de horror și sclipici.
În stridență. În neclaritate. În glitch.
În frumusețea care trece prin horror și nu se cere validată, doar văzută.

Frica ne-a modelat, dar nu ne-a doborât.
Am luat-o, am glitch-uit-o, și am făcut-o artă.

Și în cele din urmă, chiar nu e despre a corecta eroarea.
Ci despre a învăța să trăim cu ea. Să o folosim. Să o scriem și să o rescriem. Să o remixăm.
Să ne-o asumăm ca formă. Ca voce. Ca adevăr.

Nu glitch-ul e problema.
Glitch-ul e locul în care începem să fim văzute.
Glitch-ul e începutul.
G1!tch-ul e 4c3l ad3v4r.
G▒itc▒▒▒e▒▒3l▒▒d3▒r

G̷̛̰͚̦̲͓̓̎̽̉̍͊̚ͅ▒̴̨̛̟̽͐̔ͅį̵̨͓͍̯͈̬̘̗͔̗͒̆̽̍̇̅͂͊́̀́̑͝t̵̳̃̽͛̉̂̓̌̈́̀̑̐̋͗͐c̶̡̲̤̆͝▒̷̩͉͓͖͙̙̙̗͉̪̭̂̀̔̊̃̋̔̀͆̔̍̾̓̂̐▒̶̨̻̼͎̲̄͆▒̸̡̯̥̏͐͐̈́̒͂̈́ȩ̷̖͓̦̦͎͇͖̟̰͙̾̅̆͋̐̅͋̇̌͑̀̉̌͝▒̴̡̛͇͉̣̺͙̲̲̮̝̣̬͌̐͛̒̊͗͝▒̴͔̘̙̪͈͔̟̝̰̙̽̓̈̓̇̓̃͋̋̋̓̓͋͝ͅ3̵̧̭͉͙̯͚̫̠̰͈̞̤̲̈́̊͂͊͐̅̊̀͗̅̓̃̾͜ͅl̸̰͋̋̈́̊̄̌̐͆̋̈́̄͠͠▒̵̙̹̤̮̲͍̼̜̥͚̟̿͊̓̔▒̵̧̨̨̫̭̦͎̮̠͍͈͕̬̐̋̓̊̄̍̈͊̉͠ͅd̴̞͔̗̫͎̤̣̥̜̓̐͗̅̊͗̈̽̉͆̅̒̚̚3̷͓̳͔̻̯͕̘̬͔̙͇̮̤̅͂̎́͑̃͒̀̓̎̅ͅ▒̷̭̹̠̱͈̿̇̈̉̃͋̋͘r̵͕͖͙̂͒̑̆̃͐͒̅̌̕͠

▒▒▒ s̷i̴s̵t̷e̶m̷ ̸e̵r̶r̵o̷r̴ ▒▒▒ r̵e̶b̵o̶o̷t̶i̶n̵g̵ ̵i̷d̶e̴n̶t̶i̵t̴y̴
01000110 01110101 01100011 01101011 00100000 01110100 01101000 01100101 00100000 01110000 01100001 01110100 01110010 01101001 01100001 01110010 01100011 01101000 01111001 00100001

[ identity loaded ▒▒▒ welcome back, 𝕦𝕤𝕖𝕣_gl1tch.g͟i͞r͟l.v01 ]

.

.

.

Sau nush, poate habar n-am despre ce vorbesc. 🤷‍♀️N-ar fi ăsta un gând… horror?