În ultima vreme, am tot auzit celebrități vorbind despre Trans Joy – despre cum nu poate fi distrusă, alungată, ștearsă. Evident, aceste declarații vin pe fondul întețirii atacurilor împotriva persoanelor trans și a drepturilor noastre.

Trans Joy, huh? Habar n-aveam ce înseamnă exact, dar părea ceva ce ar merita o căutare pe Google.

Ca să explic ce-am înțeles din toată treaba asta, o să pornesc de la o poveste personală. Pentru că uneori, cel mai bun mod de a înțelege ce înseamnă bucuria trans… e să vezi ce se poate întâmpla atunci când încerci s-o trăiești – chiar și (sau mai ales) la masa de Paște.

Promit să nu fac trauma dumping. Nu ți-aș face una ca asta. OK, poate am făcut asta o dată… când ți-am povestit ce-am pățit la spital. Cu domn’ doctor – pardon, domn’ profesor – care m-a tratat ca pe ceva sub-uman. Scuze pentru aia. Dar nu se mai întâmplă…

OK, poate un pic de trauma dumping va fi și în ăsta. De fapt… dacă stau să mă gândesc mai bine, ce e blogul ăsta dacă nu încercarea mea de a-mi rezolva traumele în formă de text, fără să mai fiu nevoită să-mi plătesc psihoterapia?

…Mai bine nu ne gândim prea mult la asta. Hehe. Please don’t leave me…

Actul I – Fusta care a declanșat apocalipsa

Era o zi însorită, Hristos tocmai înviase, și eu am considerat potrivit să învii și eu puțin: o fustă neagră, puffy, o bluziță lila, palton mov, machiaj soft, unghiile on point. Mă simțeam grozav. Adică, gen, chiar radiantă. M-am privit în oglindă și mi-am zâmbit. Cu un zâmbet autentic, poate chiar rar, suficient de încântată cât să-mi doresc să imortalizez outfit-ul pe Insta. Dovadă evidentă că bucuria trans există.

Am pornit pe jos spre ai mei. Nicio privire „ce-i asta?” pe stradă – un record mondial pentru o persoană trans în public. Publicul: eu și bunicuțele tocmai ieșite de la biserică; parcă toți ceilalți fuseseră răpiți la cer (raptured, gen) ca în episodul final al Bibliei, lăsându-mă pe mine să car tribulațiile la pas. Șapte ani de chin, un pic de antichrist… și, la final, Iisus în persoană.

Îi ok. Eram împăcată cu mine – mai ales când arătam atât de bine. Putea să vină apocalipsa că eu chiar eram gata de ea. Zi casual în viața mea. Desigur, gândurile intrusive și-au făcut apariția: Dar dacă fusta e prea scurtă? Machiajul prea strident? Bluzița prea lila?, dar au fost alungate cu ușurință:

Chill, fată. Arăți minunat.

Am intrat pe hol, gata să mă descalț. Și atunci s-a produs ruptura în spațiu-timp. Ai fi zis că adusesem cu mine o invazie extraterestră, nu un machiaj cu glitter discret. Primul comentariu, însoțit de o mimică pe care pot s-o descriu doar ca „lovit de un obuz de dimensiune mică”:

– Nu așa.

– Poftim?

– Nu în fustă. Te duci în fustă în club sau pe stradă. Nu aici.

– Uau! Mulțumesc. Deci pot să port fustă în locuri unde pot fi bătută pentru cine sunt, dar nu în locul care se presupune că ar trebui să fie acasă. Unde, teoretic, aș putea fi în siguranță.

Simt cum sângele estrogenat începe să-mi fiarbă și sincer, de aici totul devine un pic blurry în memoria mea – pentru că a fost blurry și în realitate, atunci, în miezul momentului.

Sunt sigură că am țipat. Că sunt femeie. Că e vorba de transfobie. Că nu mai închid ochii la ea. Destul cât dacă ar fi crezut într-adevăr că sunt femeie, cu siguranță m-ar fi numit „isterică”.

Le-am reproșat că au trecut doi ani de când puteau să se obișnuiască cu ideea și că nu le mai permit să folosescă genul masculin cu mine. Le-am mai zis că după ce mi-au dat share atunci la un articol incredibil de transfob de pe ActiveNews¹ n-au mai catadicsit să se intereseze de subiect, iar răspunsul a fost că „le e greu”. Am explodat.

– Pula mea! Vouă vă e greu?

– Care pulă, că tu n-ai nu?

– Am. Asta e parte din problemă, am zis făcând ochii mici și nasul încruntat, cu expresia aia de „ai zis tu ceva, dar parcă nici n-a meritat să fie auzit”. Dacă vouă vă e greu, mie cum dracu’ îmi e, v-ați gândit? – ups, acum îmi dau seama, scriind aceste rânduri că eu am înjurat de draci în ziua de Paște😬² – Chiar nu contează că sunt în sfârșit fericită?

– Da, fericire… că ești singur³ de atâta timp⁴!

– SingurĂ, în primul rând! E din design, în al doilea rând.

Am dat să plec, nu apucasem să mă descalț. Puțină blocare fizică a ușii, o îmbrânceală light și câteva îndemnuri să rămân – suficiente cât să mă convingă.

Note explicative, cu urlete interioare

1. ActiveNews este un site de știri ultra-ortodox, gen militanto-creștin, mega-conservator, uber-naționalist, foarte misogin, profund (dar) anti-LGBTQ, care încă are o secțiune de COVID în care publică articole proaspete despre cum nici virusul, nici ideea de virus, n-au existat vreodată. Totul e o conspirație marca Big Pharma, Bill Gates, Soros, reptilienii, PSD; PNL; USR și – evident – persoanele trans care, știm cu toții, controlează agenda satanică prin TikTok.
   Când cineva îți dă share la un articol din ActiveNews, nu e un simplu link. E un mic semnal clar că ți se contestă realitatea, existența, umanitatea. E un „nu-mi pasă că suferi, pentru că prefer să cred că suferința ta e doar o iluzie provocată de ideologia genului”. Nu-mi pasă că ai, sau nu media literacy. E prea pe față ca să nu te prinzi cu ce fel de „jurnaliști” ai de-a face.
   Și apoi se miră de ce mi se încing sinapsele când aud „dar și noi avem dreptul la opinie”. Sigur, și eu am dreptul să plec din încăpere cu o replică sarcastică și exasperare pe față. ↩︎
2. Sincer, uitasem că nu mai fusesem vreodată în fustă la ai mei. Aș fi putut jura că s-a mai întâmplat cel puțin o dată. Oricum, nu e ca și cum nu m-am mai dus machiată la ei, îmbrăcată feminin – okay, cu pantaloni, dar pantaloni FB Sister. Și totuși, o fustă a fost declanșatorul? Lol. Aparent nu doar Ciolacu se teme de fuste. ↩︎
3. Le-am permis să folosească genul masculin cu mine timp de doi ani, de când am ieșit din dulap, chiar dacă mă înțepa inima de fiecare dată, gândindu-mă că cu timpul vor accepta ideea că sunt trans și că sunt femeie și se vor corecta. În practică ei se prefăceau că nu s-a întâmplat nimic, că n-am ieșit din dulap față de ei și eu mă prefăceam că nu mă deranjează. Eu vă tot zic că sunt proastă – poate mă credeți o dată. ↩︎
4. Sunt un pic surprinsă de cât de multă lume leagă fericirea de existența unui partener. Nu e cam trist să poți să-ți găsești fericirea doar dacă există altcineva lângă tine? Să nu fii… suficient pentru propria fericire? Sincer, sunt mai fericită acum decât am fost cu orice partener. Și ăsta nu e un dig la foștii mei parteneri. Deloc. Apreciez amintirile frumoase create împreună. Dar acum creez amintiri minunate singură. De ce e asta mai puțin valid? Și nu vreau să zic că e greșit să cauți o relație, sau să simți că partenerul îți aduce fericire. Întreb de ce e ăsta default-ul în societate. Poate merită să aprofundez în viitor. Poate e un subiect de articol? ↩︎

Actul II – Drob cu extra noduri

Masa de Paște a fost, poate evident, foarte incomodă. S-a petrecut în mare parte în liniște deplină. S-a mai zis câte ceva despre politică, ceva despre fotbal, dar discuțiile erau scurte, răspunsurile aproape monosilabice. Mâncare însă a fost foarte bună. E gătitul mamei, normal să-mi placă.

După masă, ai mei au făcut cafea și au zis să ne mutăm în sufragerie. Am avut un mic impuls să mă ridic, dar m-am lăsat imediat înapoi. Sub masa din bucătărie, fusta mea problematică nu era vizibilă. În sufragerie, pe canapea, simțeam că ar deveni punctul principal de interes. Sau mai rău: chestia aia la care toată lumea încearcă să nu se uite, dar e clar că îi incomodează. Îi încurcă vizual. Îi deranjează undeva adânc, aproape biologic. Simțeam că tăcerea din sufragerie o să-mi stea în gât mai tare decât drobul înghițit cu noduri.

Mi-am băut cafeaua. Mi-am mai pus un pahar de rosé.
Și, după ce l-am terminat, am decis să plec.

Actul III – Gaslighting: ediție specială cu ouă roșii

Eram deja pe scări și ai mei în ușă:

– Când mai treci pe aici?

– Nu știu… când mi-oi mai spăla pantaloni – hei, n-am zis niciodată că nu sunt meschină. La ce reacție ați avut la mine, nu știu…

– A, aia a fost o reacție de moment. Nouă ne-a și trecut.

Pardon?!

– Așa cum pari acum, parcă nu vrei să mai treci. Doar să știi că ești copilul nostru și poți mereu trece.

OK. Un pic de pauză. Pentru că vreau să explic această interacțiune foarte bine. Așa că, hai să punem textul ăsta pe o canapea metaforică de cabinet de psihoterapeut de weekend și să-l analizăm:

La prima vedere, replica lor poate părea conciliantă. „Ești copilul nostru, poți veni oricând!” Sună chiar cald, nu? Dar nu este.

Ce se întâmplă de fapt e un transfer complet de responsabilitate – un gaslighting de manual, din capitolul „Cum să pari binevoitor fără să-ți asumi nimic”.

1. Anulează fapta: „A fost o reacție de moment, nouă ne-a și trecut.” – fără urmă de asumare. Nici scuze, doamne fere’, pentru că asta ar legitima sentimentele mele.
2. Externalizează vina: „Dacă nu mai treci, e alegerea ta, nu a noastră.” – It’s over Anakina, we have the high… horse.
3. Reîmpachetează totul ca grijă: „Poți oricând să vii, doar ești copilul nostru.” – dragostea noastră este necondiționată doar că nu putem accepta identitatea ta de gen. Vedem imediat cum se manifestă asta.

Rezultatul? Dacă nu mai calc pe acolo, decizia devine 100% a mea – deci culpabilizarea tot a mea. Ei rămân imaculați. Plus, gaslighting-ul ăsta mai are un efect. Unul extra dureros, pentru că îmi răpește realitatea emoției mele.

În limbaj netoaletat:

• „Nu noi am greșit, ci tu reacționezi disproporționat.”
• „Nimeni n-a fost agresiv, doar te-ai sensibilizat.”
• „Nu e că nu te acceptăm, dar… exagerezi.”

– Chiar sunt „copilul vostru”, sau vă agățați de o iluzie a copilului care am fost?

N-apuc bine să termin propoziția, că sunt întreruptă cu un ton ridicat:

– NU! Iluzia o creezi tu acuma…

Dau ochii peste cap atât de tare, că sunt surprinsă că nu-mi pierd echilibrul.

– OK, am înțeles cum stau lucrurile, spun pe tonul cuiva care cere validare și primește la schimb un link de pe ActiveNews, apoi îmi continui drumul pe scări. Dacă aveți chef vreodată să citiți pe subiect, scrieți-mi și vă dau ceva, zic în ideea de a le da link-ul la Fericită, când simt ei că sunt gata să înțeleagă mai multe.

Și da, am 38 de ani 24 de ani. Sunt o femeie adultă, cu un creier teoretic funcțional și o viață cât de cât coerentă. Și totuși, relația cu părinții mei e în continuare un amestec ciudat de dragoste, frică, rușine, o nevoie absurdă de validare și o emoționalitate care, uneori, se simte de parcă am 12 ani și tocmai am fost strigată pe numele întreg. Nu devine mai simplu cu vârsta. Doar mai adânc, mai stratificat, mai fuck-up-y într-un mod pe care nici trei ședințe de terapie pe săptămână nu-l pot descâlci complet.

Înțeleg că reacțiile lor vin dintr-un loc de durere profundă – durerea de a-și „pierde” „băiatul” pe care credeau că îl cunosc, frica de rușine în fața rudelor și vecinilor, presiunea socială de a încadra totul în niște norme rigide. Iar eu sunt queer AF și greu de încadrat în normă, mai ales într-o societate regresivă ca a noastră. Pot să empatizez cu asta, pentru că durerea e durere, indiferent de unde vine.

Dar această durere are rădăcini adânci în homofobie și transfobie. În frici și prejudecăți care, deși pot fi umane, nu sunt niciodată o scuză pentru invalidare, pentru a nega cine sunt eu cu adevărat. Și, sincer, durerea asta e validă doar până la un punct – când începe să-mi răpească dreptul la existență, la fericire și la respect, ea devine o barieră care trebuie dărâmată, nu justificată.

Uite, nu sunt supărată, nu sunt furioasă… sunt sincer doar dezamăgită. Dezamăgită, în primul rând, că nu par capabili să vadă că, de când am ieșit din ou, sunt EU – fericită, radiantă, trăind cea mai bună versiune a vieții mele și cu cele mai mari realizări din tot ce-am fost vreodată. Dezamăgită că nu par dornici să înțeleagă mai mult: că poate nu sunt o amenințare, nici bolnavă mintal, nici confuzată de vreo „ideologie de gen”, ci doar o persoană care vrea să trăiască autentic.

Și știi ce? Nu cred că e prea mult să cer asta. Nu cer perfecțiune. Dar cer să nu fiu ignorată sau invalidată, să nu mai fiu un subiect tabu sau o „iluzie” de care să se teamă.

Pentru că, în final, nu despre durerea lor e vorba. E despre dreptul meu de a fi fericită, fără să trebuiască să-mi cer scuze.

#notsorry

Yas Queen și alte erezii: bucuria de a fi

După ce am ieșit din bloc și mi-am tras sufletul, m-am întrebat ce naiba a fost totuși asta. A fost o tragedie? A fost un eșec? Sau a fost… exact opusul?

Hai să trec, totuși, la ce voiam cu adevărat să scriu: despre Trans Joy. Trans joy e chestia aia pe care o simți când, în ciuda lumii, tu exiști. E atunci când îți aplici eyelinerul corect din prima și zici „yas queen” în oglindă fără ironie. Sau când îți dai seama că nu te mai temi de propria voce în supermarket. E bucuria de a fi tu, nefiltrată, popping, într-o lume care te-ar prefera ștearsă, în fundal, estompată. Să fii tu în toată transitatea ta, incandescentă în cis-temul lor tern.

„Trans Joy” e un concept care celebrează bucuria, împlinirea și frumusețea de a fi trans – nu ca o negare a durerii sau a luptei, ci ca un mod de a spune: existența trans nu e doar suferință. Este un act de rezistență în sine să te bucuri de cine ești într-o lume care adesea îți spune că n-ar trebui s-o faci.

Pentru mine – și pentru multe persoane trans – Trans Joy poate arăta cam așa:

• Momentul în care te vezi în oglindă și zâmbești pentru că, în sfârșit, îți recunoști reflexia.
• Îmbrățișarea prietenilor care îți folosesc numele și pronumele corect.
• Râsul cu o altă persoană trans într-o conversație unde nu trebuie să explici sau să traduci cine ești.
• Explorarea modei, a vocii, a modului în care ocupi spațiul – pentru tine, nu pentru ceilalți.
• Sau pur și simplu faptul că exiști, respiri și ești tu.

E un concept care vine în contrast cu narațiunea dominantă (și uneori reducționistă) care arată doar suferința persoanelor trans. Trans Joy spune: da, există durere, dar nu suntem definiți doar de asta. E și dragoste, frumusețe, artă, amuzament, plăcere, vindecare.

Înainte de tranziție, totul era gri. Bucuriile erau rare, mici, estompate. După tranziție, viața a căpătat culoare. Sunt mai plină de mulțumire, de recunoștință.

Și nu, viața nu devine brusc mai ușoară pentru o persoană trans. Din contră. La cum merg lucrurile, e clar că ne așteaptă o perioadă zbuciumată.

Sunt perfect conștientă de asta. Și totuși, orice s-ar întâmpla, știu că nu mai pot intra înapoi în dulap. Pentru că aia, pentru mine, nu e viață.

Acum știu cum e să fii cu adevărat în viață. Și nu mai dau asta pe absolut nimic.

Tranziția nu este un capriciu, e o trezire la viață. E o necesitate existențială.

Și da, trans joy poate veni când cineva îți folosește pronumele corecte. Sau când auzi pe cineva spunând „nu, doamna era la rând”, gesticulând spre tine. Sau când cineva îți pune bagajul sus în tren, fără să întrebi. Când primești primul mărțisor.

Sau când te face „blondă proastă” – încă am sentimente foarte confuze despre insultele care folosesc genul corect. Pe de o parte e misoginie, dar pe de altă parte, hei… e misoginie, știi? Sigur, simt că trădez mișcarea feministă, dar în același timp, e greu să nu mă bucur că sunt tratată ca orice altă femeie în societatea patriarhală.

Este un sentiment ciudat. O dihotomie? Da, clar. Dar câteodată îmi vine să-mi flutur genele și să zic: „Oh, da, spune-mi mai multe despre cât de proastă sunt pentru că-s femeie.” E fucked up, da, dar e și o formă perversă de validare, iar creierul meu încă se bucură, chiar dacă știe că nu e ideal.

OK, probabil unele chestii ar trebui totuși să le țin pentru mine – altfel risc să-mi pierd cardul de membru de woke snowflake.

Uite, pentru mine, Trans Joy nu e doar râsul în parc cu prietenx mei queer sau o seară de karaoke în care urlu I’m a spoiled little brat and I get what I want de Underscores până mă sim epuziată. Deși și asta este o parte majoră din bucuria de a fi trans, evident. Dar e și să mă duc la masa de Paște exact așa cum sunt – frumoasă, feminină, autentică – chiar dacă poate nu s-a simțit așa în momentul ăla. E o formă de bucurie, de rezistență și de împuternicire.

Poate Trans Joy nu e ceva idilic sau ușor, ci e o scânteie încăpățânată care arde în ciuda durerii, în ciuda respingerii.

Fuck Lumina de la Biserica Sfântului Mormânt. În ziua aia, eu – Tina – am fost lumină. Chiar dacă ceilalți n-au știut s-o vadă. Sincer, dă-o dracu’ de Lumina Sfântă, eu ard altfel. (Pot să zic de draci că nu mai e sărbătoare, nu?)

Bau-baul suprem al unui cis-sy

Vreau neapărat să vorbesc despre „fustă”. Nu doar pentru că a dus la conflictul cu ai mei, ci și pentru că, nu foarte demult, Ciolacu, premierul unei țări europene, declara că nu va vota un anumit candidat pentru că el e bărbat și nu vrea să fie obligat să poarte fustă.

Astfel, mi-e clar că în cultura cisnormativă occidentală, există o frică nefondată, o fobie față de fuste (și prin extensie, rochii). Am observat asta mai ales la bărbați cis, care se tem că li se evaporă testosternul dacă ating o fustă.

Pentru că, eu sunt o aliată a persoanelor cis-het, vreau să analizez puțin această problemă și, dacă pot, să îi ajut să treacă peste frica asta care pare să îi afecteze – dacă nu pe toți, măcar pe o bună parte.

Persoane trans care mă citiți: trebuie să recunoaștem că nu e tocmai corect ca noi să avem Trans Joy, iar săracii cissies să trăiască în frică față de un simplu articol vestimentar. Poate rezolvând fobia asta vor avea și ei Cis Joy, sau ceva – și poate ne vor lăsa dracului în pace.

Dar, pentru a înțelege o fustă (și de ce nu este o amenințare), trebuie mai întâi să înțelegem hainele. Ce sunt hainele?

La bază, hainele au apărut în preistorie ca o necesitate – pentru protecție împotriva frigului, a soarelui, a rănilor, și pentru a face față mediului înconjurător dur. Ele nu au fost, la început, despre identitate sau gen, ci pur și simplu au ajutat la supraviețuire. Însă, pe măsură ce oamenii au început să trăiască în societăți tot mai complexe, hainele au căpătat și alte înțelesuri: au devenit simboluri sociale, indicatori de statut, mesaje despre cine suntem și cum vrem să fim văzuți. Astfel, hainele au devenit o formă de limbaj vizual prin care societatea ne spune cine ar trebui să fim, ce roluri să jucăm, ce identități să asumăm.

În acest context, o fustă nu mai este doar o bucată de material, ci în timp, a căpătat un sens cultural, i s-a adăugat un cod social. Așadar, vorbim despre haine nu doar ca obiecte, ci ca expresii ale unei lumi în care suntem prinși – o lume care, de multe ori, încearcă să ne împartă în categorii rigide, în funcție de gen, de clasă socială sau alte criterii. În acest context, o fustă – aparent simplă – devine un simbol încărcat cu sensuri, frici și prejudecăți. Da, nu știu, cis-heții sunt ciudați în felul ăsta.

Dar, în mod interesant, hainele reflectă cultura, istoria, puterea și normele sociale ale vremii. Și se spune că vremurile se schimbă, așa că hai să vedem cum s-a ajuns de la toată lumea în togă la fustele sunt doar pentru femei:

Preistoria și epoca de piatră

• În general, îmbrăcămintea era legată de funcționalitate (căldură, protecție), nu de expresia de gen.
• Probabil toți purtau piei de animale, eventual legate diferit pentru comoditate – dar nu avem dovezi că ar fi existat o codificare strictă de gen.

Antichitate (Egipt, Grecia, Roma)

• Majoritatea hainelor erau niște pânze lungi drapate (tunicile, togele, chitoni, peplos, stole).
• Diferențele existau, dar erau mai degrabă legate de clasă socială, statut, vârstă sau funcție.
• Genul putea influența detalii precum lungimea, culoarea sau decorația, dar nu exista ideea că „asta e clar de bărbat” și „asta e clar de femeie” ca în epoca modernă.

Evul Mediu

• Încep să apară mai clar distincții de gen în îmbrăcăminte, în special în Europa creștină.
• Totuși, bărbații și femeile tot purtau rochii (tunici lungi, mantii, cămăși lungi). Diferențele erau în croială, ornamentație, centuri, dar nu era ca și cum „pantalonii = masculin”.
• Notabil: în multe culturi (inclusiv arabe, asiatice, africane), hainele „fluide” erau purtate indiferent de gen.

Renaștere → Epoca modernă timpurie (1500–1800)

• Hainele devin tot mai codificate în funcție de gen, dar vedem bărbați în ciorapi, tocuri și peruci.
• Se accentuează ideea de binom masculin-feminin în modă, influențată de moralitatea creștină și de noțiuni tot mai stricte de „decență”.

Secolul XIX – începutul revoluției gender

• Aici începe cu adevărat marea ruptură:
  • Bărbații trec la costume negre, sobre, fără decorații (revoluția burgheză, ideea de raționalitate, sobrietate).
  • Femeile sunt împinse spre estetica decorativă, flamboaiantă, „emoțională”, legată de domesticitate.
• Se impune ideea că femeile nu pot purta pantaloni – un construct clar de gen și control social.

Secolul XX – Lupta pentru de-genderizare

• Femeile încep să poarte pantaloni (grație mișcării feministe și necesității în timpul războaielor mondiale).
• Bărbații însă nu primesc aceeași libertate: o fustă sau o bluză „feminină” e considerată inacceptabilă.
• Gender policing devine tot mai intens în unele contexte (ex. cultura corporate), dar și mai contestat în altele (modă queer, punk, etc.).

Azi

• Hainele sunt (teoretic) mai libere, dar normele sociale de gen încă există și sunt adânc înrădăcinate.
• „Fusta pe bărbat” tot e văzută ca „deviație” în multe părți din lume, deși istoric vorbind… toți bărbații au purtat ceva similar timp de milenii.

Astfel, gendered clothing e o invenție relativ recentă, apărută gradual din Evul Mediu și întărită în modernitate. În antichitate și preistorie, hainele erau mult mai fluide din punct de vedere de gen decât au ajuns în secolul XIX.

Așa că, dacă ne uităm înapoi, e clar că nu există niciun motiv „natural” pentru care bărbaților să le fie frică de o fustă. Frica asta e o construcție socială, un mit care n-are ce căuta în secolul XXI.

Dar dacă săpăm un pic mai adânc, o să vedem că nu e doar despre o fustă. E despre ce simbolizează ea. Pentru că frica asta – mai ales la bărbați cis – nu vine doar din norme sociale arbitrare, ci dintr-un reflex mult mai adânc: disprețul față de feminin. Într-o societate patriarhală, tot ce e asociat cu feminitatea e văzut ca inferior: slab, emoțional, superficial, frivol, pasiv. Așa că, atunci când un bărbat se apropie de ceva feminin, riscă „degradarea” – devine „mai puțin bărbat”, adică mai puțin uman, practic, în mintea sistemului.

Frica de fustă, în esență, e misoginie cu șnur în talie. E rușinea de a fi asociat cu ceea ce e considerat „pentru femei”. E despre cum masculinitatea e fragilă și trebuie apărată cu dinții, în timp ce feminitatea e tratată ca o insultă. Și e clar că problema nu e fusta. Problema e că, în cultura cishet normativă, a fi ca o femeie e considerat ceva degradant. E ewe.

De aici vine și ura disproporționată față de persoanele trans femme, în comparație cu cele trans masc (care sunt mai des infantilizate decât violentate, în cultura dominantă, în general, dar nu exclusiv). Pentru că eu sunt o „trădătoare” – m-am născut în corp de bărbat și îmi permit să diminuez importanța acestui fapt prin a-mi asuma identitatea și viața unei femei? Să îmi asum toate limitările cu care vin eticheta de feminin? Măcar „femeia biologică” n-are de ales, dar eu? Eu sunt o scursură, pur și simplu. Am abandonat patriarhatul și asta e o crimă demnă de un stoning public. Și nu cel de varietatea verde, cel de varietatea omucidară.

Dar sincer, dacă o bucată de material cu elastic în talie te face să-ți pierzi întreaga identitate masculină, poate problema nu e fusta, boss. Poate problema e masculinitatea ta. Foarte fragilă. Foarte „feminină”, în accepțiunea ei cisheteronormativă.

Oricum, Ciolacu și toți cei ca el: nu ești obligat să porți fustă, dar nici nu-ți explodează testiculele dacă încerci una. Crede-mă, am încercat. Am fost foarte dezamăgită când am dat jos fusta și ele erau tot acolo.

Dar știi ce mi-a adus, în schimb? Trans Joy!

Trans Joy e revoltă

Da, oricum, la asta se referă Chappell Roan când a zis

they will never, no matter what happens, take trans joy away.

Și chiar dacă încearcă – prin legi, prin glume proaste, prin rușinare, prin teroare – n-o să le iasă. Pentru că Trans Joy nu e ceva ce primești de la lume. E ceva ce clădești în ciuda ei. Din ruine, haine second, fard ieftin, din meme-uri și prietenie, din oglinda în care, într-o zi, te vezi și zici: „Da, așa mi-e bine. Așa sunt eu”. E ceva ce vine DIN tine.

Trans Joy e rezistență, e dans pe ruine, e glitter peste cenușă. E declarația că existăm, că suntem vii, că e loc și pentru noi aici.

Avem voie să ocupăm spațiu. Nu în tăcere, nu cu capul plecat, nu cerând voie. Ci folosindu-ne vocile antrenate, în culorile noastre, cu lumină Sfântă… sau nu. În fuste, dacă vrem. Cu țipete, uneori. Cu prezență fără rușine. Cu nerușinare radicală, chiar. Trans liberation!

De la Paște și până la publicarea acestui articol, ai mei n-au mai scris. N-au mai cerut nimic, n-au mai întrebat nimic. Așa că n-am avut ocazia să le trimit link-ul către Fericită. Și totuși, eu rămân la fel: fericită. Asta e Trans Joy.

Și, evident, nu pot să nu menționez tot trans joy-ul pe care-l simt acum că, după ce am tranziționat, am câștigat toate medaliile la toate sporturile feminine. #AgendaTrans completă.