Când aproape am intrat într-un cult

Era o seară gri, posomorâtă de decembrie, iar jandarmii de la manifestația pro-democrație mă priveau cu aceeași expresie confuză pe care o cunosc prea bine: privirea aia „standard” de „ce-i asta?”, un amestec de uimire, curiozitate și neîncredere. O știu pentru că apare de fiecare dată când… pur și simplu exiști, ca femeie trans, într-un spațiu public.

Poate protestul li se părea prea trist, prea anemic. Probabil nu înțelegeau ce caut eu acolo. Și probabil că le stricai și decorul – știi tu, misterele unui corp feminin trans sunt întotdeauna un subiect fascinant, mai ales când, între două priviri insistente către mine, își schimbau zâmbete complice, de „băiețași”, în timp ce mâinile lor jonglau cu bastoanele din dotare. Era și o femeie între ei. Și ea, zâmbind „băiețește”, cu mâna pe baston.

Era frig, ne adunaserăm puțini, câteva zeci, de zeci de ori mai puțini decât fusesem când primăria ne lăsase să ne adunăm în Piața Sfatului. Cum, mă întrebi, reușești să faci un loc precum Bulevardul Eroilor nr. 27 – vis-a-vis de Aro, pe pietonală – să arate bine pe un afiș? Răspunsul e simplu: nu-l faci să arate bine. E genul de loc pentru care ai nevoie neapărat de Google Maps ca să-l găsești, dar și ăsta te lasă cu întrebări existențiale – nu știe dacă să te ducă în față, sau în spate la Aro, sau să-ți spună care este scopul vieții – deci nu e chiar o locație care să atragă masele.

Atmosfera, deși plină de energie la început, începuse să se stingă. Eram cu toții dezamăgiți de cât de puțini veniserăm. Îmi trecea prin cap să mă îndrept spre casă, dar ceva mă ținea acolo. Poate că eram puțini, dar totuși, eram uniți de dorința de a proteja democrația. Nu puteam să-mi las camarazii. Spiritul revoluționar învinge logica „e frig, hai acasă” – cel puțin pentru moment.

La un moment dat, organizatorul informal ne strânge în jurul lui: „Uite, e cam frig, suntem puțini, așa că DubluVe a venit cu o idee: să ne spargem pe la ora 20 și să ne întâlnim la un local, unde e mai cald. Acolo putem să stăm jos și să discutăm un plan pentru zilele următoare.”

DubluVe se infiltrase încet-încet printre liderii protestelor în zilele anterioare. Nu vorbisem prea mult cu el, dar aveam mereu senzația că doar se preface că mă ascultă. Avea toate semnele exterioare ale unui ascultător atent, dar părea complet imun la conținut.

Nu pot explica exact de ce, dar îmi amintea de Deacon Frost – personajul jucat de Stephen Dorff în Blade.

Oricum, revenind. Majoritatea dăm din cap aprobator și cădem de acord că un local călduros sună mai bine decât Bulevardul Eroilor nr. 27 – vis-a-vis de Aro, pe pietonală friguros. Mai scandăm încă vreo jumătate de oră „fără empatie nu-i democrație” (slogan banger, btw), apoi pornim spre destinație.

Pe drum, câțiva dintre noi se desprind din grup și se îndreaptă spre case. Rămânem în continuare destul de mulți. Douăzeci? Poate mai mulți? Nu știu.

N-am tranziționat ca să fiu bună la aia cu numere. Matematică, din aia.

Când ajungem, intrăm pe ușa din spate și coborâm la subsol. Nimic nu spune transparență și siguranță mai mult ca o intrare pe ușa din spate, la subsol. Sala e mare, dar aproape goală. Doar câteva mese lungi sunt aliniate în stânga, iar coloanele din mijloc împart spațiul într-un fel de sectoare nevăzute.

DubluVe ne spune să ne „simțim ca acasă” și dispare pe scări, lăsând în urmă un aer ușor awkward. Majoritatea nu prea ne știm între noi, așa că fiecare caută să-și găsească locul în încăpere.

„Gazda” noastră revine cu o tavă plină de ceaiuri și ciocolate calde, aburinde, pe care le oferă celor prezenți. Nu sunt destule pentru câți suntem, dar tot e un gest drăguț, mă gândesc.

Apoi ne adună în jurul lui și ne explică ce urmează. Planul e să ne împărțim în trei echipe pentru un brainstorming: una să se ocupe de organizarea protestelor și acțiunilor din zilele următoare, alta de idei pentru termen mediu (una, două, trei luni de acum înainte), iar a treia să elaboreze un plan pe termen lung (3-6 luni și mai departe).

Fiecare echipă va avea un facilitator care va conduce discuția și va aduna ideile, plus un co-facilitator – preferabil cineva cu experiență în training sau educație.

Facilitatorii sunt prieteni de-ai lui DubluVe. Pentru co-facilitatori, însă, are nevoie de voluntari. Având 5 ani de experiență ca traineriță, mă ofer și sunt asignată la masa din mijloc – echipa pentru planuri pe termen mediu.

Începem sesiunea de brainstorming. Masa e plină de studenți – o simți după energia lor, entuziasmul din aer și numărul de insigne de pe rucsacuri. Sunt destul de sigură că am văzut o insignă cu Marx purtând ochelari de soare, dar s-ar putea doar să fi visat asta.

Se aruncă ideea de creare a unor conturi de social media, unde să promovăm valori democratice – sună perfect, nu? Să lansăm un website – OK, super; facilitatoarea ne împinge constant spre educație – parcă avea un checklist la îndemână: să mergem prin sate și să educăm oamenii despre valorile democrației – ummm… de unde resurse, mai exact? Să punem bazele unui ONG – wait. ONG?! Când am ajuns să trecem de la protest la înființarea unei structuri oficiale?

Da, ideile mi se par un pic deplasate, cred că și dau ochii peste cap cel puțin o dată. Foarte ne-profi din partea mea.

Dar mă abțin de la alte comentarii, deoarece tinerii par înflăcărați de ideile care se vehiculează și încep să mă gândesc că poate eu sunt problema. Sunt „bătrână”, poate am devenit prea cinică, prea… epuizată. Dacă nu-i pot susține, măcar să nu le stric cheful, deci continui să moderez discuția și să iau notițe scrise urât. Nu din răutate ci pentru că scrisul meu de mână e oribil.

DubluVe s-a plimbat de la masă la masă, ca un observator benevolent. Dă din cap la fiecare idee, zâmbește încurajator, dar nu spune prea multe.

1999Duck, ilustratoarea atâtor articole pe acest blog, era și ea acolo, împreună cu un alt prieten. Curând se decid să plece. Of, ce-aș pleca cu ei, dar m-am oferit să ajut. Așa că mai stau.

După vreo oră, DV ne spune că luăm o pauză de țigară. La întoarcere, vom face un cerc mare, iar facilitatorii și co-facilitatorii de la fiecare masă vor prezenta ideile de la grupurile lor.

La țigară apuc să mă uit la ceas. E aproape 11 noaptea. Uf, mâine lucrez de dimineață, aș mai sta maxim o oră. Terminăm țigările. Aerul rece de afară mă trezește un pic, dar cobor din nou în subsol și senzația de oboseală revine imediat. Pe lângă muncă, zilele astea au fost pline de moderare de mesaje pe grupuri de social media cu oameni speriați, realizat materiale pentru proteste, atmosferă tensionată în țară… și toate gândurile care nu-mi dau pace.

Încep și cele intruzive: nu mai știu dacă sunt acolo ca activistă, ca voluntară, ca decor, sau doar ca să nu mă simt vinovată că stau acasă. Poate chiar sunt o „bătrână” cinică, epuizată. Ce caut eu printre oamenii ăștia plini de energie, care cred cu tărie că pot schimba ceva? Hai, dacă tot sunt aici, să-i ajut cum pot. Lăsăm introspecția dezadaptativă pentru acasă.
(PSst: Strike two, Tina. Dacă mă mai fac o dată „bătrână”, o să ne certăm.)

Ne așezăm într-un cerc larg, pe jos, astfel încât să ne vedem toți. DubluVe ne explică cum va funționa totul: facilitatorii de la fiecare grup vor prezenta ideile discutate, iar noi restul putem ridica un deget dacă dorim să adăugăm, sau să întrebăm ceva. Sau două degete dacă cineva a ridicat deja mâna, trei degete dacă suntem a treia persoană la rând și așa mai departe. De asemenea când suntem de acord cu ceva putem să facem silent applause (aplauze silențioase, ca în sign language) – mi se pare un pic ciudat, nu suntem la o conferință de interpreți de limbaj mimico-gestual, dar poate am rămas eu în urmă cu trendurile și cutumele la adunări informale și e ceva normalizat acum. Nu vreau să fiu socially-awkward deci mă conformez, nu comentez. Tot nu știu cât de folosit e, în general.

Deși stăm într-un cerc mare, DubluVe s-a făcut cumva cel mai vizibil. El conduce discuția, dă cuvântul celor care ridică degete, laudă anumite idei și dă tonul la aplauzele silențioase. El decide când s-a discutat destul despre un topic și trecem la următorul. Are constant un zâmbet parcă atotștiutor, unul de o bunăvoință calculată, repetată, exersată. Zâmbetul unui om care parcă știe deja unde vrea să ajungem, doar că încă n-a apucat să ne anunțe și pe noi.

Unele idei sunt chiar bune, aplaud. Unele nu-s pe placul meu:

ne facem ONG,
călătorim prin mediul rural ca să educăm despre democrație,
organizăm fundraiser-e (pentru ce exact?),
nu vorbim prea mult despre persoanele queer și drepturile lor până trece pericolul alegerilor.

Mintea mea fixează imediat acest punct: ideea că persoanele queer ar trebui să se retragă în dulap pentru a nu atrage atenția în perioada electorală. Argumentul este evident foarte periculos – mai ales că o eventuală victorie a unui regim anti-democratic va viza întâi persoanele care nu pot fi invizibile. Iar pentru mine, retragerea în dulap nu e o opțiune. Nu sunt super-passable, nu sunt protejată de vreo mască convenabilă. Asta nu e o strategie electorală, e o condamnare a tuturor persoanelor care sunt ieșite din dulap, vizibile, mândre. Nu e vina lor că sunt alese ca „dușmanul” facil de extremiști și nu ar trebui să sufere (nici măcar pentru scurta perioadă electorală) din cauza asta.

Am avut discuția asta deja cu alți liberali și chiar și „progresiști”. Mă încordez un pic. Palmele îmi transpiră. Îmi știu bine argumentele. Vreau să intervin.

Încep să număr degetele ridicate. Fuck! Ar trebui să ridic 6 degete? Mi-ar trebui o a doua mână. Aș arăta ridicol. Mă uit la ceas: 11:47. La dracu’, mai vine rândul nostru, al mesei din mijloc, o dată? Mai trece un sfert de oră, mă decid că e timpul să plec – revoluția e mișto, dar capitalismul mă strânge tare de coaiele mele de fată și de dimineață trebuie să mă apuc de evaluări de calitate, altfel nu-mi iau bonusul.

Mă ridic de pe jos, în timp ce discuțiile continuă și mă apropii de facilitatoare, care stă la stânga lui DV. Îi spun că trebuie să plec, o întreb dacă se descurcă singură și îmi cer scuze. Îmi spune că e OK, îmi zâmbește, we fist bump și plec cu un salut larg din mână către toată lumea. Nici măcar n-am apucat să fiu „fata aia” care strică vibe-ul cu „cred că gândiți situația persoanelor queer dintr-o poziție privilegiată, neluând în calcul realitățile trăite de acele persoane zi de zi”.

Nici nu mai știu dacă în noaptea aia, sau în dimineața următoare, 1999Duck a trimis un mesaj pe grupul de WhatsApp de organizare în care deplângea elitismul din dezbateri și vibe-ul general al întâlnirii. Sunt de acord cu ce spune. Uau, e mult mai deșteaptă ca mine. Și mai curajoasă.

A doua zi, cu gândul la mesajul ei și la ce rămăsese nerezolvat, am scris și eu pe grup deoarece trebuia să fac niște modificări pe vizualele pentru protestul din acea seară, întrebând ce anume ar trebui să ajustez – era ora de întâlnire, parcă, dar nu știam ce se decisese. Mesajul meu e șters aproape instant. Mă uit confuză la ecran.

În zarva care urmează prin DM-uri, sunt deadname-uită.

Și urmează conversația pe care o am cu toți aliații când mai greșesc, din când în când:

„Vai, scuze, Tina! N-am vrut.”
„Mulțumesc. E OK. Nu-i mare bai.”
„Te rog, scuză-mă!”
„Da, no worries. Cât timp e din greșeală, nu e o problemă.”
„Mulțumesc. Chiar n-am vrut. Scuze!”
„Stai liniștit.”

Mică tangentă: Hei, aliați, dacă greșiți genul adjectivelor în română, pronumele sau, uneori, faceți un mic deadname din greșeală, e OK. O singură scuză/admisie de greșeală e suficientă.

Serios.

Problema apare când lucrurile astea sunt făcute voit. E absolut omenesc să mai greșim. Și vă promit: nicio persoană trans nu o să vă sară în cap pentru o greșeală sinceră.

Una dintre organizatoarele mai active îmi scrie și ea pe privat:
„Hei, Tina, știu că e ciudat, dar pot să te sun un pic?”
„Hei, sigur”, răspund.

Conversația începe cu un „ummm… deci, de ieri, de la întâlnire… cum ți s-a părut?”
Simt awkwardness-ul plutind în aer, dar nu-mi e clar ce unghi abordează. Așa că aleg calea diplomatică:

– „Mi-a plăcut energia, chiar s-au abordat lucrurile cu entuziasm, dar sincer… cred că multe dintre ideile discutate nu sunt fezabile. Nu avem resurse pentru așa ceva, părerea mea. Eu zic că s-a cam mers prea departe. Dar, na, dacă sunt oameni care chiar vor să facă asta, all good. Însă eu, personal, nu cred că voi continua pe direcția asta.”
– „Vai, ce mă bucur că ai zis asta.” Face o pauză scurtă. „OK, ideea e că… am făcut un pic de digging despre DubluVe. Și apare în niște chestii cam dubioase.”

Aparent, tipul are un istoric complicat. Nici ea nu știe exact detalii, și sincer nici pe mine nu mă interesează foarte tare. Tipul fusese implicat în mai multe scheme de tip „îmbogățește-te rapid”: promisiuni vagi, mult PR, zero transparență. Afiliere politică dubioasă, povești neclare, tot pachetul. În general lucruri shady. Nimic major, doar vibe-ul ăla de bro, stai să-ți explic cum facem bani din nimic.

Stabilim ca înainte de protest, să ne vedem câțiva dintre „organizatori” cu vreo jumătate de oră mai devreme, să discutăm despre seara precedentă.

Ne adunăm pe treptele de la Modarom, cu ceaiuri în mână și cearcănele din seara precedentă încă pe față. Nu ajung ultima – surprinzător pentru cei care mă cunoașteți, știu.

Le spun că vibe-ul din subsol mi s-a părut… ciudat. Am încercat să-l ignor pentru că am presupus că unii dintre ei îl cunosc pe DubluVe, și că de-aia i-am oferit legitimitate.

Fata care mă sunase intervine:
– „Eu credeam că voi îl știți.”
Un alt tip zice la fel.
Și acolo se produce scânteia. Toți am gândit același lucru: că e prieten cu altcineva din grup. Că unul dintre noi ar putea garanta pentru el.

În seara aia, după protest, ar fi trebuit să ne vedem iar în subsol. Dar ne punem de acord: nu-l mai lăsăm pe DubluVe să racoleze pe nimeni. La finalul protestului ne asigurăm că toată lumea merge acasă și că n-avem parte de o nouă „ședință secretă”. Suntem toți în asentimentul că există destule MLM-uri în lume, iar noi n-o să fim accesorii la crearea altuia.

Pe drum, spre locul de întâlnire, eram triști. Chiar dacă am fost puțini, protestul fusese sincer. Și cineva a încercat să-l deturneze pentru propriul beneficiu. Cine ar fi crezut? „Revoluția” s-a împiedicat de un wannabe antreprenor. Welcome to the 2020s, *we got blat de pizza cu maia now*.

– „Ați observat și voi cult-ish behavior?” întreabă o altă tipă.

Și întrebarea plutește peste noi.

Oare câți dintre cei prezenți au simțit că nu participă la o întâlnire spontană de protestatari, ci la un ritual de inițiere, cu un lider deja ales și o doctrină gata scrisă? Și au tăcut, fiecare convins că e singurul care simte ruptura, singurul care nu pricepe ce se întâmplă. Că poate ei sunt outlierii…

Și da, ironic – deși eram toți niște militanți pentru transparență și onestitate, niciunul nu zicea nimic, fiecare crezând că doar el e paranoic. Sigur e prieten bun cu altul dintre organizatori.

Cult(ă)

De mult timp mă fascinează culturile și mecanismele lor. Am citit despre ele, am văzut documentare și am mai învățat câte ceva și prin facultate – atunci când mai dădeam pe acolo. Tiparele lor sunt surprinzător de recognoscibile, iar elementele comune ale unui cult devin ușor de identificat odată ce știi la ce să fii atent.

Un lider autoritar (și carismatic)
Un cult are întotdeauna un lider carismatic, adulat ca o figură aproape divină. Nu greșește niciodată, orice spune devine literă de lege, iar membrii sunt convinși că fără el ar fi pierduți. E genul de om care, dacă ar spune că soarele răsare din vest, membrii ar începe să rescrie manualele de geografie. Acum, el poate fi din cale afară de carismatic, sau doar știe exact care butoane să apese pe psihicul tău, nu contează. Liderul te va face să crezi că doar el/ea are răspunsuri, că fără el/ea nu ești nimic, chiar că el/ea este „adevărul suprem”.

Ideologia absolută și dogmatică
Un cult nu-ți oferă doar o viziune asupra lumii – îți oferă singura viziune corectă asupra lumii. Hai să fim serioși: gândirea critică? Ce-i aia? Oricine pune întrebări e privit cu suspiciune, iar orice îndoială trebuie reprimată. Mai bine crezi și nu cercetezi, că cine știe ce pățești. De obicei, cultul demonizează orice formă de gândire alternativă și insistă asupra unei loialități necondiționate față de convingerile sale. Cultul îți va spune că doar „adevărul lor” este real și toți ceilalți sunt… „într-o erezie”. Cei care nu se alătură sunt „în afaceri cu demonii” sau, mai simplu, „nu sunt încă destul de iluminați”. Practic, tot o viziune maniheistă – adică binele absolut (ei) vs răul absolut (restul lumii), ceea ce ajută la justificarea acțiunilor extreme, mai târziu. Gândește-te la Jim Jones sau Heaven’s Gate.

Izolarea și controlul social
Dacă începi să crezi că familia și prietenii tăi „de dinainte” nu sunt de încredere și că doar membrii cultului sunt adevărata ta familie, ridică un mare red flag. Culturile își izolează adepții și îi încurajează să taie legăturile cu cei care nu sunt „înăuntru”. Pentru că dacă ai avea acces la alte perspective, s-ar putea să-ți dai seama că ceva nu e în regulă. Astfel, cultul tinde să izoleze membrii de influențele externe, fie că sunt alte grupuri, ideologii sau persoane care ar putea reprezenta o amenințare pentru unitatea grupului. Membrii sunt încurajați să formeze relații doar cu alți membri ai cultului și să petreacă timp doar în cercuri controlate de lideri. Și dacă totuși păstrezi legătura cu cineva din afară, se va încerca să fie discreditat: „nu te înțelege”, „te ține în urmă”, „de fiecare când te vezi cu el/ea îți scade nivelul energetic Epsilon”, „~~dacă nu investește în Herbalife nu te iubește destu~~l”.

Manipularea emoțională și psihologică
Frica, vinovăția, sentimentul că nu ești niciodată suficient de „bun” pentru cult – toate sunt arme principale în arsenalul oricărui cult serios. Ți se spune că doar cultul te poate salva, că lumea exterioară e rea și că îndoiala e un semn de slăbiciune. Nu ești „deajuns de devotat”? Înseamnă că trebuie să te străduiești mai mult. Un cult utilizează manipularea psihologică pentru a controla gândirea și comportamentele membrilor. Acesta poate include tehnici de inducere a fricii, sentimentul de vinovăție, controlul emoțiilor și construirea unei dependențe față de lider sau de ideologia cultului. Gaslighting-ul e la maxim. Aș putea spune chiar că se adaugă gaz pe gaslighting (notă: Tina, scoate „gluma” asta din articol înainte de publicare). Se poate folosi chiar și tehnica autocriticii forțate, unde membrii trebuie să-și admită greșelile fictive în fața grupului – un clasic.

Exploatarea financiară și fizică
Banii tăi? Cultul îi „administrează” mai bine decât tine. Dacă ți se cere să donezi, să muncești „voluntar„ sau să renunți la bunurile tale pentru „binele comun”, ai intrat oficial în zona de pericol. Dacă liderul trăiește într-un palat în timp ce adepții abia își permit chiria, s-ar putea să nu fie vorba chiar de iluminare spirituală, s-ar putea să fie mai mult despre contul lui bancar decât despre karma ta. Dacă ajungi să faci livrări pentru lider, pentru că ți se spune că doar așa karma ta e purificată, poate nu karma ta trebuie spălată. Multe culturi exploatează resursele financiare ale membrilor, fie prin contribuții financiare regulate, muncă forțată sau alte forme de exploatare. Membrii sunt adesea convinși că acest sacrificiu financiar și personal este necesar pentru binele colectiv sau pentru atingerea unui scop nobil.

Ritualuri și simboluri proprii
Orice cult serios are simbolurile, ritualurile și jargonul lui specific. Acestea întăresc sentimentul de apartenență și te fac să simți că faci parte din ceva special. Dacă brusc începi să vorbești într-un limbaj pe care doar ceilalți membri îl înțeleg, gen știi ce e un „cleanse spiritual”, un „truth path”, sau o „deprogramare energetică”, well, poate ar trebui să tragi aer în piept și să te gândești la asta. Cultul creează propriile sale ritualuri, simboluri și practici care sunt văzute ca esențiale pentru apartenența la grup. Aceste ritualuri pot include adunări, ceremonii sau activități ce sunt percepute ca fiind fundamentale pentru formarea unui „spirit de grup” și pentru separarea cultului de lumea exterioară. Dacă trebuie să dansezi în cerc, pe Prince Ali a lui Will Smith pentru a scăpa de ochelari, poate nu ești încă într-un cult, dar sigur ești într-un webinar ținut de persoane care suferă de gândire magică – sper că n-ai plătit pentru el.

Un sentiment de urgență sau apocalipsă
„Lumea e pe cale să se sfârșească și doar noi știm adevărul!” – una dintre cele mai eficiente metode prin care un cult își ține adepții sub control. Fie că e o apocalipsă iminentă, un colaps al societății sau o „revoluție” pe care doar cultul o poate aduce, ideea e mereu aceeași: trebuie să te implici total, acum, pentru că altfel va fi prea târziu. Multe culturi promovează ideea unei crize iminente sau unei schimbări fundamentale a lumii, ceea ce creează un sentiment de urgență în rândul membrilor. Această apocalipsă iminentă poate fi un motiv pentru a-i determina pe oameni să urmeze mai strict regulile grupului și să adopte comportamente extreme pentru a „salva” lumea sau pentru a se proteja pe ei înșiși de distrugere. Un alt efect esențial al aceastei urgențe continue e că duce la oboseală emoțională, ceea ce contribuie la incapacitatea de a lua decizii raționale.

Recrutarea agresivă
Nimeni nu se prinde că s-a alăturat unui cult din prima zi. Pentru că intrarea se face treptat, prin mesaje atrăgătoare: „vei găsi sens în viață”, „vei face parte dintr-o comunitate extraordinară”, „ai o misiune mai mare”. Abia mai târziu îți dai seama că prețul plătit pentru această „apartenență” a fost autonomia ta. Folosind tehnici subtile pentru a atrage oamenii în grup, membrii noi pot fi atrași prin promisiuni de apartenență, împlinire personală și o viață mai bună, doar pentru a ajunge să fie manipulați și controlați în moduri mai subtile pe măsură ce se adâncesc sub controlul grupului. În plus, love bombing-ul este foarte comun în etapa de recrutare. Atenție astfel la oameni care te umplu de dragoste, complimente și compasiune într-un mod agresiv. Dacă te trezești brusc pe un piedestal, coboară imediat de pe el și cheamă-ți un Uber.

Devalorizarea celor care pleacă
Dacă pleci, ești pierdut. Trădător. O persoană „coruptă de lume”. Membrii cultului sunt instruiți să te respingă, să te urască, să creadă că ești un pericol. E un mecanism clasic de control: cine iese din cult nu trebuie ascultat, pentru că s-ar putea să spună lucruri care zdruncină ideologia. Membrii care aleg să părăsească cultul sunt adesea demonizați și considerați trădători. Cultul poate recurge la tactici pentru a le distruge reputația în ochii altora, provocându-le sentimentul de izolare completă.

Aceste trăsături nu apar doar în grupuri religioase sau spirituale. Cult-like behavior există și în grupuri politice, companii, organizații sociale sau chiar în comunități aparent „normale”. Dacă simți că un grup îți cere loialitate absolută, îți controlează gândirea și îți spune că lumea de afară e rea… poate ar fi momentul să iei un pas înapoi și să te întrebi: „Chiar am ales asta… sau m-am trezit în mijlocul unei iluzii, fără să-mi dau seama când s-a închis ușa în urma mea?”

Și știam toate astea.
Și totuși, nu a click-uit nimic în capul meu în timp ce red flag-urile fluturau nestingherite deasupra noastră în acel subsol.
Eram prea ocupată să simt că, în sfârșit, poate un grup de oameni entuziaști chiar poate schimba lumea în bine.
Sau… poate doar nu voiam să fiu socially awkward. Să fiu singura care pune întrebări, care strică vibe-ul.

ilustrație de Lisande

„Eu sunt imun”

Într-o lume plină de „gândire critică” și „raționalitate”, oamenii sunt de multe ori prea încrezători în propriile lor abilități de a evita capcanele psihologice. Își dau aere de „imunitate mentală” și sunt convinși că nu vor cădea vreodată victime unui cult. Dar ce știu ei? Asta e exact capcana în care te trage jocul! Da, este absolut fantastic să crezi că raționalitatea ta te face invincibil, dar e doar o pălărie de paie pe care o porți în mijlocul unei furtuni psihologice.

Când te gândești la un cult, îți imaginezi probabil liderul ăla carismatic, cu o energie molipsitoare și idei fascinante. Dar realitatea e mult mai banală. Nu e nevoie de nimic atât de spectaculos. Tot ce trebuie este o fisură. O vulnerabilitate. O perioadă în care ești fragil, singur, pierdut, și cauți ceva – orice – care să aibă sens.

Și exact acolo se strecoară manipularea. Uneori cu un discurs incendiar, alteori cu o privire caldă și o propoziție spusă cu suficientă convingere încât să-ți pară că ești în siguranță: „Știu cum te simți. Și știu cum putem repara asta.”

Cultura cult-ului e ca o floare de colț: apare acolo unde terenul e accidentat – locuri în care oamenii pun întrebări, simt durere, caută sens.

Și de aceea, gândirea „eu sunt prea inteligent pentru asta” e atât de periculoasă. Pentru că atunci când crezi că nu ești vulnerabil, devii cel mai ușor de păcălit.

Și nu te lăsa păcălit de ideea că, din moment ce te consideri rațional sau iluminat, nu vei putea cădea vreodată într-un astfel de joc. Cele mai multe victime ale culturilor sunt oameni care s-au gândit că sunt prea echilibrați pentru a fi prinși în mrejele manipulării. Dar, în realitate, oricât de „rațional” ai fi, fiecare dintre noi are o fărâmă de vulnerabilitate la care, dacă ajungi în locul potrivit, cult-urile știu exact cum să o exploateze. Și e șocant cât de ușor se poate întâmpla. Deci, da, s-ar putea ca tu să fii următorul.

Nu sunt doar secunde de slăbiciune, ci și contexte – un moment de singurătate profundă sau o schimbare majoră în viață, de exemplu. În acel punct, chiar și un mesaj oarecare, spus cu suficientă „credință” sau „grijă”, poate pătrunde în mintea ta ca o cheie care îți deschide porțile unei realități alternative. Și odată ce intri, bun venit într-o bulă. Ești deja mult prea scufundat ca să vezi cum te absoarbe complet.

Țin minte o discuție la un curs din facultate (cred că era) despre Heaven’s Gate, când un coleg a zis cu dispreț:
– „Doar proștii pot crede așa ceva.”
În pauză, l-am întrebat dacă e creștin. A răspuns mândru:
– „Da.”

Stai. Nu spun că creștinismul e un cult. Dar e fascinant cum poți crede fără ezitare că un bărbos tripartit omniprezent guvernează universul, și totuși să ți se pară ridicol că cineva crede că sufletul lui va fi luat de o navă extraterestră – dacă e suficient de devotat. Dacă ești suficient de devotat, ca și creștin, nu va fi și sufletul tău dus în Rai? Diferența e doar în mijlocul de transport.

Nu e neapărat vorba despre ce alegi să crezi, ci despre cât de mult ești dispus să întrebi de ce.

Pentru că, în fond, fie că vorbim de o divinitate omniprezentă sau de o navă intergalactică spre un viitor mai bun, mecanismele psihologice – convingere, promisiune, speranță – sunt aproape identice. Ce le diferențiază e contextul, cât de mainstream au devenit, și scopurile pentru care sunt folosite. Dar n-am chef să deschid aici cutia Pandorei despre religie, credință și cult. Îl las pe Richard Dawkins – acel mare apărător al rațiunii, logicii infailibile și, ocazional, al transfobiei – să se ocupe de asta.

Ce vreau însă să reiasă clar de aici e că nimeni nu e „imun”. Fiecare avem măcar o fisură. Iar culturile nu au nevoie decât de una.

Hai, recunoaște. Ai citit două cărți de psihologie și ai dat like la un video cu Sabine Hossenfelder. Deci ești convins că n-ai cum să fii manipulat. Ești făcut din logică pură și scepticism iluminat, nu?

Nu, fra’… chiar crezi asta? Ți-am zis: nimeni nu e imun.

Și totuși, continuăm să credem că suntem. De ce? Pentru că funcționăm după aceleași mecanisme mentale ca toți ceilalți oameni. Ne agățăm de ceea ce ne confirmă convingerile (confirmation bias), ne justificăm alegerile după ce le-am făcut deja (rationalization), și credem că noi suntem „mai puțin influențabili” decât restul (illusory superiority bias).

Ironia? Fix aceste scurtături mentale – cele care ne ajută, de fapt, să funcționăm zi de zi (gen, să nu ne blocăm în supermarket alegând ce lapte vrem, ca CG) – sunt și cele care ne fac manipulabili.

Și exact pentru că sunt atât de firești, nici nu le vedem venind.

Evident, eu sunt excepția. ~~Am citit toate cărțile despre biasuri cognitive~~ – OK, bine, am văzut vreo trei videoclipuri despre subiect. Deci știu clar când sunt manipulată. Nu ca restul oamenilor.

Și e exact ca foamea: dacă știi cum funcționează, nu o mai simți, nu? Iar dacă-mi ghiorăie mațele? Clar e Marte retrograd. Logic.
Doamne, cât sunt de deșteaptă…

Era cu adevărat un cult?

Nu pot spune cu 100% siguranță că DubluVe își dorea să-și facă un cult. Poate nu visa chiar la un harem de adepți care să-i aducă mâncare bio ca ofrandă și să-i dea like-uri la postări criptice.
Dar e greu să ignori cum a folosit sentimentele de frică, anxietate și dezorientare ale unor oameni sincer pro-democrație pentru a-i aduna într-un cerc strâns, în jurul unei viziuni misterioase, cu el în centru.

Exagerez?
În primul rând, curajos din partea ta să-i spui unei femei – și încă trans – că „exagerează”.
În al doilea rând… poate.

Uite, nu zic că DubluVe voia putere absolută. Dar hai să ne uităm la fapte:

– te asiguri că primești un microfon/megafon într-un subsol plin de oameni vulnerabili,
– declari că „doar noi putem schimba lucrurile” și că sistemul – educațional, cel puțin – e putred, dar tu știi cum să „re-educi”,
– accepți întrebările critice doar ca decor de transparență,
– propui „soluții” care sună salvator (da, chiar și dacă au fost brainstormed), dar sunt imposibil de aplicat fără o investiție considerabilă – inclusiv financiară – din partea unor oameni deja la capătul puterilor, care n-au nici bani, nici timp, dar care tot se simt vinovați că nu fac mai mult.

Sigur, nu vorbim despre extratereștri, entități divine sau mantre oculte. Dar promisiunile sunau suficient de miraculos încât să pară cel puțin improbabile. Dacă nu direct imposibile.

Oi fi eu doar cinică? Poate. Oi fi „bătrână”? Hei, griiijă! Ce-am vorbit? Dar ce e clar e că în acel subsol, n-a fost o discuție onestă. A fost, în cel mai bun caz, un beta-test de manipulare. Iar instinctele celorlalți participanți spun același lucru – un disconfort general, resimțit însă suprimat de presiunea de-a părea cooperanți, raționali, pozitivi; îngropat sub politețe, teamă și dorința de-a nu părea paranoici.

Poate nu era încă formalizat, poate nu avea ritualuri fixe, dar multe dintre dinamicile psiho-sociale ale unui cult erau deja acolo.
Faptul că se întâmpla într-un subsol (pentru că, desigur că era un subsol), că oamenii erau recrutați în momente de vulnerabilitate emoțională și politică, că nu venea neapărat sfârșitul lumii, dar venea sfârșitul democrației – și noi în mod specific o puteam salva – și că acolo se exercita o formă reală de influență prin idei vagi, dar emoțional intense – toate astea transformă acel spațiu într-un incubator de cult.
Un pre-cult. Un proto-cult. O versiune beta de sectă, cu interfață prietenoasă și promisiuni mari. Un cult în Early Access, cu branding „pro-democrație” și promisiuni de iluminare colectivă. Un soft launch de sectă, cu microtranzacții de loialitate și bug-uri electoral-existențiale.

Sau, ca să fiu și mai specifică: o sală de așteptare pentru o dinamică care putea deveni mult mai periculoasă, dacă cineva nu apăsa pe frână la timp.

Epilog din apartament

Ajunsă acasă, m-am demachiat și m-am schimbat în hainele de stat (de șezut în casă, nu de stat-aparat guvernamental, că n-am primit încă legitimația de membră în statul paralel, deși m-am înscris pe site), cu tristețea că o mișcare în care pusesem atâta energie fusese deturnată. Sau, mă rog, aproape deturnată. Aveam senzația că fusese contaminată, viciată. Că toată munca mea și a celorlalți organizatori fusese infectată de intenții urâte.

Îi povestesc colegei de cameră tot ce s-a întâmplat – n-avem secrete între noi, și în plus trebuia să mă descarc cumva – iar la final adaug din frustrare:

– „Și în plus, avea și un nume stupid: DubluVe.”

Colega, care până acum mă ascultase tăcută, își ridică sprâncenele (ambele, semn că e surprinsă, nu doar una, cum face când mă critică subtil) și exclamă:

– „Tipul ăla sucks! De ce nu mi-ai zis de la început că e el?”

– „În ce lume aș fi putut să-mi imaginez că-l cunoști?!” îi zic gesticulând teatral.

– „Îl știu de la niște workshop-uri și tot felul de evenimente”, îmi spune.

De ce face o pauză aici? Nu-și dă seama că am nevoie de mai multe informații? Că-s curioasă?

– „Okay… Poate mă ajuți cu niște detalii, fată?!” o îndemn, dând din cap scurt, insistent.

– „Vrea să monetizeze tot ce face, să câștige bani din orice, inclusiv din tine – din ce spui, din ce gândești, din ce scrii… Îți fură ideile fără rușine și, desigur, nu ți le atribuie”, se bosumflă ea. Apoi emfazează: „Și mai și fură cărți!”

– „Poftim?!” zic surprinsă, aproape țipând.

– „Da. Am o carte la el de un an și n-am mai văzut-o.”

Uf… Și tot ce voiam era să salvez democrația, nu să ajung în prefața unei secte de stânga corporatizată, condusă de un tip care nu returnează cărți. Josnic…