Liderul autoritar. Figura grandioasă pe care o recunoaștem de la kilometri distanță, chiar și când se ascunde sub o mască de „om de stat” sau „lider al poporului”. Știm cu toții cum arată, chiar și fără să-l vedem în carne și oase – și dacă suntem sinceri cu noi înșine, chiar ne place să-l privim.

Dar nu pentru ce face el, nu pentru ce ar putea să facă. Mai mult pentru ce „ar putea să fie” – un personaj dintr-un film apocaliptic, o combinație de Darth Vader și Voldermort, dar cu un discurs de televiziune. Da, e un tip special, și nimeni nu poate să-i reziste…

Când intră în cadru, camerele TV abia așteaptă să-i lustruiască pantofii: „Domnule, ce vizionar!”, „Ce bărbat hotărât!”.

De ce ne atrage? Pentru că promite acțiune într-o lume plină de birocrație plictisitoare. Te uiți la el și spui: „Poate-poate apasă butonul roșu și scapă țara de cozi la ghișeu!”. Fantezia puterii brute e un blockbuster mental ușor de binge-uit – până-l trăiești pe pielea ta și descoperi că popcornul s-a terminat (sau nu mai ai bani de el), iar ușa de ieșire de urgență e sigilată cu bandă adezivă pe care sunt scrise lozinci despre „tradiție” și „siguranță națională”.

Nimeni nu poate să-i reziste. Sigur, dacă ești unul dintre aceia „obsedați” de educație liberă, artă degenerată, drepturile omului sau – Doamne fere’ – pronume, atunci începe thrillerul psihologic: tu, un „Woke Snowflake Neomarxist Globalist”, contra Mesiei în costum. El nu se va liniști până nu-ți explică de ce empatia ta strică fibra națiunii.

Dar hai să-l disecăm la microscop. Cum arată manualul de utilizare al liderului autoritar modern? Ce defecte de fabricație vinde ca upgrade de securitate națională? Cum reușește să pară cavaler salvator când, de fapt, strânge șuruburile până se crapă filetul?

Mai jos, luăm fiecare piesă din armura lui poleită și o analizăm: de la carisma cu care mituiește algoritmii, la cultul „o să fac ordine” (Curățenie Generală, anyone?), până la obsesia pentru dușmani invizibili.

Trăsăturile unui lider autoritar

1. Ego-ul colosal

Liderii autoritari sunt maeștri în auto-adularea publică. Ei sunt, în esență, propria lor religie. Dacă te uiți la Trump, Putin sau Orban, vei observa că au o obsesie evidentă cu „domnia lor”. Vor să fie venerați ca niște demiurgi, iar cele mai importante decizii sunt ale lor, pentru că vorbim despre ei ca și cum ar fi următoarea mare revelație a umanității.

Un lider autoritar nu se trezește dimineața întrebându-se „cum mai e lumea?”. El se întreabă „cum mă mai vede lumea pe mine?”. Țara, economia, vremea – totul e doar décor în reality-show-ul autoprodus „Viața și miracolele mele”.

Trump: „I’ve got the best words”.
Putin: poze cu bustul gol pe cal + discurs la Kremlin despre cum istoria „împlinește voia” lui.
Orbán: „Fără mine, Ungaria s-ar dizolva în sosul globalist”.

”Aplaudați-mă!”, „Eu am cele mai bune cuvinte!”, „Am avut dreptate! CA DE OBICEI.” sunt lucruri pe care o să le auzi des de la astfel de lideri. Aici, „patriotismul” și „grija față de țară” sunt doar o mască pentru obsesia de a fi văzuți ca salvatori. Ca o soluție permanentă pentru o problemă care nici măcar nu există.

Schema e mereu aceeași:

  1. Autoproclamarea ca Mesia
    „Numai eu pot repara!” – tradus: nimeni altcineva nu contează.
  2. Spectacolul aplauzelor
    Organizarea de mitinguri unde mulțimea e cronometrată la ovații. Dacă nu țipi destul de tare, algoritmul securist te retrogradează în feed.
  3. Revelația zilnică
    Fiecare conferință de presă devine o telenovelă: „Iar am demonstrat că am dreptate!” (despre orice, de la impozite la rețeta perfectă de borș).

Ego-ul lor e ca o gaură neagră: înghite fapte, instituții, chiar și realitatea – și le scuipă sub formă de cult personal. „Patriotism”, „familie”, „tradiție” sunt doar autocolante lucioase lipite peste marele afiș cu Portretul Meu în Mărime de Catedrala Neamului.

Practic, liderul autoritar se vinde ca software bug-free: dacă ceva merge prost, sigur e vina „agenturilor” și „trădătorilor interni și externi (și intra-terni)” care nu au apreciat destul update-urile lui la sistemul națiuneOS. De aceea îl vezi repetând obsesiv „Am avut dreptate! – CA DE OBICEI.” Nu e aroganță, e liturghie zilnică în propria sa catedrală de oglinzi.

2. Controlul absolut al informației

Oricine le amenință narativul trebuie să fie tăiat, exclus, eradicat. V „Nu ai înțeles tu bine”, „exagerezi”, sau „adevărul nu este atât de simplu” sunt auzite des de la acești oameni, când li se pune la îndoială credibilitatea, sau autoritatea. Acești lideri devin regizori ai realității, impunând o versiune de „adevăr” care le servește interesele. Oricum, ce sunt câteva știri denaturate față de a face un popor să creadă că „realitatea” imaginată de ei este „realitatea corectă”?

Pentru liderul autoritar, presa liberă e ca o pisică neîmblânzită care își face nevoile pe covorul propagandei lui. Deci, ce faci? Îi tai ghearele. Sau mai bine, o închizi într-o cameră fără ferestre.

Putin a demonstrat rețeta clasică, reconfigurând complet mass-media rusă:

  1. Preiei controlul televiziunilor mari.
  2. Declari ONG-urile „agenți străini”.
  3. Adaugi o tentă de paranoie geopolitică cu tentă ortodoxă și bam: ai propria ta rețea neurală de minciuni.

Orbán e mai hipster, dar face același lucru: îți zâmbește dintr-un studio renovat cu fonduri UE în timp ce explică, calm, cum „Bruxelles-ul nu ne poate impune cenzura lor liberală”. Dar între timp, 90% din media devine o extensie a partidului. Casual.

Trump merge pe stilul performance art: urlă „Fake News!” de fiecare dată când cineva îl citează corect. Pentru el, presa este ca o oglindă murdară care nu-i reflectă destul de glorios fața portocalie, așa că mai bagă un un tweet și o imagine generată cu AI și se autoproclamă victimă a cenzurii.

Și dacă fact-checking-ul devine popular? Simplu: îl transformi în dușmanul poporului. Da, până și „fact-checking” este demonizat: acțiunea de a verifica declarații, cu fapte și date reale, este scoasă ca un inamic „al libertății de exprimare”. Delirant.

Vorbind de delir, erodarea gândirii critice a individului este făcută de sistemele puse la punct de liderul autoritar prin „gaslighting”.

„Adevărul e complicat.”
„Depinde cum interpretezi.”
„Nu ai înțeles tu bine.”

Asta nu mai e simplă manipulare, e gaslighting de nivel boss final. Liderul autoritar nu te convinge doar că greșești. Te face să te îndoiești că ai gândit vreodată corect.

El devine regizorul realității tale, cu acces nelimitat la editare. Un fel de Christopher Nolan într-un univers unde Inception e un documentar despre cum să convingi milioane că „libertatea de exprimare înseamnă să nu fii contrazis niciodată”.

Rezultatul? Populații întregi devin spectatori al propriului creier, uitând cum e să folosești gândirea critică, să pui sistemul la îndoială. Ce sunt câteva știri distorsionate pe lângă un întreg popor care crede sincer că realitatea se difuzează exclusiv pe canalul de stat?

Și hei, nu uita, dacă ai întrebări, e clar că ești ori:
a) Plătit de Soros,
b) Spălat pe creier de Occident,
c) O activistă woke care vrea să distrugă familia tradițională cu ideologia ei de gen.

Deci ai grijă. Data viitoare când întrebi „oare chiar a zis asta?”, răspunsul e:

Nu, nu a zis. Ai visat. Ți s-a părut.
Și dacă a zis, a fost scos din context.
Și știi ce, e oricum pentru binele tău.

3. Demonizarea inamicilor

Nu e niciun secret: ca să unifici masele, trebuie să le dai un inamic. Sau mai mulți. E nevoie de un „ei” constant, omniprezent, diabolic. Cineva care complotează, distruge, alterează țesătura morală a națiunii cu idei periculoase gen „să trăiești și să-i lași și pe alții să trăiască”.

Refugiații? Check.
Minoritățile? Check.
Femeile care nu vor să fie doar mame și icoane în bucătărie? Extra check.
Persoanele trans? Uau, jackpot.
De ce? Pentru că sunt o minoritate suficient de mică încât să n-aibă infrastructură de apărare, dar suficient de vizibilă încât să poată fi transformată în bau-bau cultural.

Orbán atacă UE ca pe o vrăjitoare din basme, cu Bruxelles-ul jucând rolul mamei vitrege care „îi fură suveranitatea”. Între timp, Trump face ce știe mai bine: urlă „AGENDA WOKE!” cu intensitatea cu care un copil mic urlă „NU VREAU BROCCOLI!”. Numai că aici broccoliul e realitatea. Și nutriția e gândirea critică.

Ce fac acești lideri când presa – cea încă liberă – încearcă să arate realitatea economică?

„Diferențele de clasă sunt tot mai adânci.”
„Sărăcia lovește comunități întregi.”
„Oamenii nu își permit medicamentele.”

Și răspunsul autoritarului?

„Transgenderizarea șoarecilor! Pisicile națiunii sunt în PERICOL!”
[foc de artificii, aplauze, fundal cu steagul țării fluturând în slow motion]

Pentru că nimic nu distrage atenția mai bine decât o amenințare fabricată, ambalată frumos într-un discurs despre „valori tradiționale” și „apărarea copiilor”. De la Hitler încoace, rețeta e aceeași:
1. Identifică o minoritate.
2. Minte despre ea în public.
3. Repetă minciuna până când devine „adevăr” în capul suficientor oameni.

Dacă nu vezi paralele clare între propaganda nazistă și ce face reality show star-ul de la Casa Albă, nu te mai uita la atâtea reality show-uri și încearcă să vezi realitatea (aia IRL).

Mic side-note: (trans panică la microfonul statului) Muie ăsta a luat imigranții și persoanele trans la ochi. Da, în State of the Union-ul din 2025, portocala ambulantă a menționat persoanele trans de cel puțin șase ori. Adică de șase ori mai mult decât a vorbit despre încălzirea globală, salarii, sistem medical sau, you know, orice problemă reală.

Și ce a spus? Aceeași placă: că persoanele trans (sub 1% din populație, let that sink in) sunt un pericol național. Că schimbă sportul feminin, distrug copiii, transformă hamsterii în ne-binarități ambulante. De parcă 10 femei trans care fac sport (DA, ZECE, conform estimărilor actuale) sunt Hulk-ul woke care va dărâma America.

Zece. Nu zece mii. Nu zece milioane.
Zece.
Nici măcar o echipă de fotbal nu poți să faci din persoane trans.

Dar hei, când realitatea te încurcă, creează-ți alta. Preferabil una în care fiecare problemă e cauzată de cineva „străin”, „ciudat”, „non-conform”.
Adică de „ceilalți”.

Și așa, între două emisiuni despre crime și un talk show în care se discută despre „pericolul ideologiei de gen”, liderul autoritar își asigură audiența:

„Nu vă temeți, vinovații sunt deja desemnați. Așteptați să dau ordinul.”

Ordinul uneori vine sub forma unei legi. Alteori, sub forma unei bătăi în ușă la ora 4 dimineața.

Dar, hei, pisicile națiunii sunt safe. Niciun imigrant nu o să le mănânce și nici ele nu trebuie să mănânce șoareci trans.

4. Adevărul lor e „singurul adevăr”

Ceilalți mint. Mereu. Doar eu vă spun ce e real!

Ai simțit vreodată că trăiești într-un film prost cu buget mare? Unul în care protagonistul e convins că e singurul care vede „adevărul”, deși restul lumii îl contrazice constant? Nu? A OK. Ei bine, liderul autoritar trăiește în exact acel film. Cu el în rolul principal, regizor, scenarist, și, bineînțeles, unicul deținător al adevărului absolut™.

Orice critică?

„E o conspirație!”

Orice înfrângere?

„Sistemul e corupt!”

Orice fărâmă de realitate care nu-i convine?

„Este fake news, deep fake, editat de Soros cu AI.”

Trump e deja poster boy pentru această abordare: „Nu am pierdut alegerile!” a devenit o mantra magică ce poate invoca revolte, nega voturi și anula, aparent, aritmetica.

Matematica?

„O minciună liberală!”

Putin, între timp, are și el scenariul lui. Rusia, în mintea lui, nu invadează – eliberează. Nu suprimă – salvează valorile creștine. Nu își închide opozanții – îi protejează pe cetățeni de idei periculoase. Și, evident, Vestul este rusofob, adică responsabil pentru tot: de la schimbările climatice la faptul că iaurtul rusesc nu mai are gustul copilăriei sovietice.

Și dacă spui ceva diferit?
Dacă aduci argumente? Dovezi? Bun simț?
Felicitări, ești acum „dușman al poporului”.

Acesta este momentul în care distorsiunea realității devine metodă de guvernare. Când minciuna e mai comodă decât responsabilitatea. Când autoritatea nu se mai bazează pe fapte, ci pe credință. Nu credință religioasă, ci dogma supremă:
„Liderul nu minte. Nu poate minți. Dacă realitatea nu se potrivește, schimbăm realitatea.”

Începe cu „presa minte”, continuă cu „opoziția e trădătoare”, și se termină cu „orice adevăr care nu vine de la mine este o amenințare existențială”. Și odată ce „dușmanii poporului” sunt definiți, realitatea lor devine o fortăreață. Una în care nu mai e loc pentru întrebări. Sau pentru tine.

Te mai întrebi cum reușesc să rămână la putere? Simplu:

Nu trebuie să convingă pe toată lumea. Doar să convingă suficienți oameni că restul lumii minte.
Adevărul?
Adevărul e ce spune el că e.
Și dacă nu ești de acord… poate nu meriți să mai ai o voce.

Welcome to their reality. Parola de acces: supunere.

5. Populismul ca armă secretă

Un alt truc la care apelează acești lideri este populismul. Acea baghetă magică a discursului politic, care transformă orice miliardar în „om simplu”, orice incompetență în „vocea poporului” și orice soluție complexă într-un slogan de cinci cuvinte, maximum.

Trump? Orban? Sunt practic bucătari-șefi într-un fast food ideologic: servesc porții mari de populism, fierbinți, picante, și livrate direct în bolul emoțional al publicului, fără să-și bată capul cu caloriile – adică adevărul, în metafora asta.

Ce face un populist bun?

Spune că n-are nicio legătură cu „ăia de sus”, deși are brunch în calendar cu ei în fiecare duminică pe un iaht cât o comună.
Spune că sistemul e corupt.
Spune că el e diferit.
Spune că „el știe cum gândiți voi”.

Exemplu concret: Trump, născut miliardar cu un portofoliu de falimente cât istoria capitalismului târziu, se vinde ca vocea celor uitați, ca „blue-collar billionaire”. Te contrazice logica? Nu și dacă repeți suficient de des: „El spune lucrurilor pe nume.”
(În traducere: urlă minciuni cu încredere.)

Sau Orban: anti-elită, anti-globalism, dar tot cu palate, fonduri europene și băieți deștepți prin licitații. El e „omul simplu din popor” care întâmplător controlează presa, justiția, educația și o economie semi-captivă.

Și partea cea mai amuzantă? Exact faptul că sunt bogați și puternici devine dovada că „știu ce fac”.

„Păi dacă a ajuns atât de sus, nu-i clar că-i deștept?”
Nu, Mihăiță. Poți fi și corupt și bogat și foarte, foarte norocos într-un sistem care încurajează ca putregaiul să se ridice la suprafață.

Dar populismul are o superputere: face ca realitatea să pară o opinie, iar opiniile lor să devină realitate. Și așa ajungem la promisiuni tip:

„Voi rezolva toate problemele țării!”
Cum?
Nimeni nu întreabă. Toată lumea aplaudă.

Adevărata performanță a unui populist nu e să rezolve ceva. E să te facă să crezi că:

  1. Toate problemele sunt simple.
  2. El e singurul care le poate rezolva.
  3. Dacă nu-l lași să o facă, e vina ta.

În același timp, „el” e ca tine. Te înțelege. Doar că are un cont în Seychelles și puterea de a scăpa de jurnaliști incomozi.

Populismul e magie ieftină. Și ca orice scam bun, funcționează perfect dacă nu te uiți prea aproape, dacă nu te pui tu să analizezi detaliile.

Așadar, ce legătura are asta cu Trump, Putin și Orban?

ilustrație de Lisande

Păi, dragă cititorule lucid (sau măcar ușor trezit din somnul post-electoral), fiecare dintre acești domnișori aplică rețeta autoritarismului cu o precizie demnă de un MasterChef al manipulării. Rețeta are aceiași pași: ia niște frici, niște oameni vulnerabili, niște „dușmani ai poporului”, condimentează cu fake news și servește fierbinte, cu un zâmbet fals și promisiuni populiste.

Trump, maestrul absolut al realităților alternative, a captat publicul cu un reality show politic unde „adevărul” era doar ce spunea el. De la „Mexicanii sunt violatori” până la „alegerile au fost furate”, omul și-a scris propriul fanfic politic. A reușit să transforme anxietățile sociale ale unei părți din populație în capital electoral. A urlat în microfonul populismului până când ecoul i-a dat funcția de președinte.

Putin, în schimb, joacă pe un alt ton: autoritarism clasic, versiunea KGB Edition. La el, adevărul e unic și vine de la Kremlin, în timp ce „Vestul decadent” e prezentat ca un sabotor moral. A acaparat presa, a eliminat opoziția (fizic, uneori), și a rebranduit invazia militară în „operațiune specială”.

Orban, acest artizan al controlului democratic cu față pseudo-europeană, a dus mai departe modelul. A identificat „pericolele” externe și interne – minoritățile, LGBTQ+-ul, Soros, UE – și le-a transformat în pioni perfecți pentru consolidarea puterii. A transformat fiecare criză într-un motiv de a restrânge libertățile. A stăpânit jocul „noi contra ei” atât de bine, că unii nici nu-și mai aduc aminte cine sunt „noi”.

Astfel, da, fiecare dintre acești lideri respectă pașii acestei rețete cu o precizie aproape matematică. Trump a folosit retorica populistă pentru a-și aduna susținătorii din rândul celor care se simțeau marginalizați sau îngrijorați de schimbările sociale. Putin, cu toată încrederea și puterea sa, a fost un maestru al controlului informației, având grijă ca „adevărul” să fie stabilit doar de el și de cei care-i sunt loiali. Iar Orban a folosit ideea că „minoritățile” sau „opozanții” sunt o amenințare directă la „normalitatea” țării sale pentru a manipula publicul și a-și consolida puterea.

În concluzie: dictatura e un outfit, nu o formă fixă

Poate poartă cravată, poate merge la summituri, poate folosește limbajul democrației ca pe un decor IKEA la o piesă de teatru grotescă. Dar la bază, acești lideri:

  • Sunt divizivi. Pentru că frica e un instrument politic util.
  • Sunt controlatori. Pentru că adevărul real îi sperie.
  • Sunt periculoși. Pentru că orice critică devine dușmănie și orice nesupunere devine trădare.

Și da, uneori își schimbă tonul. Devine „rațional”. Își ajustează brandingul. Dar ghici ce?

  1. Un dictator cu discurs calm tot un dictator e.
  2. Un fascist care-ți zâmbește nu-i mai puțin fascist.
  3. Și o minciună frumos împachetată tot minciună rămâne.

Așa că data viitoare când vezi un lider care spune că „doar el știe adevărul”, că „dușmanii sunt peste tot” și că „numai el poate salva țara” – întreabă-te dacă nu cumva ți se vinde din nou aceeași mizerie cu altă etichetă.

Spoiler: probabil ți se vinde. Și la suprapreț.

Călin Georgescu: portret

Oameni ca Călin Georgescu există – și, în mod surprinzător, nu sunt personaje din romane distopice, ci figuri politice care se plimbă printre noi, în carne și oase. Călin „Путинский мастурбатор” Georgescu în sine, există. Analizând comportamentele, discursurile și viziunea lui, putem obține o imagine clară despre trăsăturile care definesc un lider autoritar. Și, mai important, această analiză poate fi folosită pentru a recunoaște semnele timpurii ale unor potențiali dictatori – un concept care poate părea îndepărtat, dar care, de fapt, se apropie din ce în ce mai mult de realitatea cotidiană.

секс-кукла este, în esență, un exemplu al modului în care naționalismul extrem, discursul „anti-globalizare” și viziunea rigidă despre „puritatea” națională pot fuziona într-un amestec periculos de idei care vizează controlul și manipularea. Dar, pentru a înțelege de ce aceste trăsături sunt caracteristice unui lider autoritar, trebuie să privim mai îndeaproape fiecare dintre ele.

1. Construirea unui dușman extern și intern

Unul dintre primele instincte ale unui lider autoritar este să identifice un „dușman” – fie el intern, fie extern – care să justifice măsurile severe și controlul absolut asupra societății. Călin Georgescu a reușit să construiască acest „dușman” sub forma globalizării și a influențelor externe care, în viziunea sa, amenință „puritatea” națională. Mai mult, acești „dușmani” sunt folosiți pentru a consolida o narativă de autoapărare națională, o capcană care manipulează frica și incertitudinea pentru a câștiga susținerea publicului. De asemenea, acești inamici nu sunt doar externi – мастурбатор caută să pună la îndoială însăși coeziunea internă, acuzând diverse grupuri sociale și politice de trădare sau de corupție morală, având în vedere că majoritatea „valorilor” sale sunt puse în contrast cu acești „dusmani”. „Dușmanul” ales este de cele mai multe ori un grup, sau o comunitate care nu se poate apăra, dar sunt pictați ca „un pericol existențial iminent”.

Georgescu & Co. confecționează întâi un bau-bau. „Globaliștii”, „Uniunea Sorosistă” și „propaganda LGBTQIA+ care ne fură copiii” sunt puse la un loc într-o varză paranoică menită să ridice pulsul națiunii. Cu cât panica e mai abstractă, cu atât prinde mai repede.

E aceeași strategie pe care Trump o joacă cu „ilegalii”, Putin cu „rusofobia mondială”, Orban cu „migrația musulmană”. Inamicul e mereu destul de vag încât să nu-l poți demonta la un fact-check, dar destul de strident încât să-ți sugrume conversația despre sărăcie, educație, spitale, salarii sau drumuri.

2. Cultul personalității și carisma autoritară

Liderii autoritari, ca Georgescu, încep adesea prin a-și construi un cult al personalității, bazându-se pe carisma lor și pe puterea discursului pentru a câștiga încrederea și loialitatea maselor. мастурбатор își proiectează imaginea ca un salvator al „neamului românesc”, un apărător al „adevărului” și al valorilor „tradiționale”. El știe exact cum să apese pe butoanele sensibile ale publicului său, fiind extrem de eficient în folosirea unui limbaj care apelază la naționalismul pur și la protejarea unei viziuni idealizate a trecutului. Acest cult al personalității devine un instrument prin care liderul își consolidează puterea și se prezintă ca o autoritate incontestabilă, capabilă să salveze națiunea de la pericolele exterioare și interioare.

Cum altfel să ai un cult al personalității dacă nu îți dai seama că fiecare discurs sună mai mult ca un șir de auto-laudă și o promisiune măreață, fără substanță? Este un discurs care ar trebui să fie recunoscut imediat, pentru că e plin de grandios și vorbe mari care se topesc rapid în realitate. Poate că nu o să-ți dai seama de cât de mult îți displace până nu ajungi să-l auzi repetitiv, ca un soundtrack constant, ca „Ți-am dat un inel” de la Holograf în 1998.

3. Viziuni apocaliptice și promisiuni de salvare

O altă trăsătura importantă a liderilor autoritari este utilizarea unei viziuni apocaliptice pentru a justifica măsuri extreme și controlul autoritar. Georgescu, asemenea altor lideri autoritari, neagă complexitatea problemelor mondiale, preferând să simplifice realitatea la un conflict simplu între „bine” (el) și „rău” (toți ceilalți). Aceasta viziune de „sfârșit al lumii” poate include orice, de la pericolele „invaziei străine” până la o „degenerare morală” internă, iar soluția pentru salvarea națiunii este întotdeauna concentrată în mâinile liderului suprem.

Asta sună foarte mult ca momentele din filmele de groază unde personajul principal îți explică cu aerul că totul e pe cale să se prăbușească, iar singura salvare e în mâinile „aleșilor”. Evident că, în realitate, salvarea asta nu vine niciodată, lumea rămâne la fel, dar liderul se laudă că a avut dreptate tot timpul ăsta.

Când n-ai programe concrete, proiectezi sfârșitul lumii. Georgescu flutură spectrul „degenerării morale”, „pierzaniei suveranității”, „sexomarxismului” ș.a.m.d. – mereu la un milimetru distanță, mereu prevenibil numai dacă îl asculți și îi urmezi îndeaproape vorbele de duh.

4. Cenzura și controlul informației

Controlul asupra informației și supravegherea mass-media sunt instrumente esențiale ale unui lider autoritar, iar Georgescu nu face excepție. Căutând să mute dezbaterea publică în direcția sa favorabilă, el promovează viziuni extremiste despre „realitatea” națională și face apel la o „reformă” a mass-mediei, care, în viziunea sa, trebuie să se alinieze unei perspective „corecte”. Atacul asupra educației, ascuns prin tactica de educația curentă este „progresistă”, „Eminescu e interzis în școli”, iar școala ar trebui să aibă o abordare „holistică” e doar o altă strategie de control al fluxului de informații. Această atitudine este tipică unui lider care vrea să își construiască o realitate paralelă, unde numai informațiile care îl susțin sunt acceptate și răspândite, iar orice contrazicere este văzută ca un atac la adresa națiunii.

Pe scurt, мастурбатор ar fi probabil un candidat excelent pentru a-și face propria televiziune de știri, cu Alex Jones, frații Tate și Oreste, unde totul este dat ca adevăr absolut, fie că e despre dacii care au construit piramidele în Egipt pentru a lua legătura cu Hristos, sau despre cum apa ține minte cum s-a format universul, ori cum femeile sunt bune doar la făcut progenituri și ciorbe tradiționale. Oricum, e la modă să ai un control absolut asupra fluxului de informații când vrei să conduci pe termen lung. Iar Connect-R împreună cu Trăistariu ar putea face coloana sonoră. Apropo, cine ar fi crezut că Mihai este un misogin infect după ce a scos nemuritoarele versuri Suzana, mi-ai mâncat banana?! Eu nu…

5. Legitimitatea prin „tradiție” și „moralitate” conservatoare

Georgescu, asemenea altor lideri autoritari, se bazează mult pe ideea că „valorile tradiționale” sunt fundamentul unui stat puternic. Folosindu-se de discursul despre „moralitate” și „familie”, el încearcă să justifice politici autoritare care pun sub semnul întrebării drepturile individuale și diversitatea. Aceasta viziune conservatoare se impune adesea ca singura cale de a „salva” societatea, creând o ierarhie morală între „cei buni” și „cei răi”.

Dar scutul „valorilor autentice”: familie strict hetero, roluri de gen sculptate în piatră, apa dacică sacră, educație antică (eventual fără Darwin), arată doar lipsa politicilor publice. Și, normal, se jură că protejează copiii de „ideologia de gen” în timp ce ignoră școlile sub-utilate și spitalele fără psihologi.

E vechiul truc: dacă pari ultra-moral, orice critică devine automat imorală. În traducere liberă: „Dacă nu ești cu mine, urăști România și pe Iisus. Și pe Burebista (probabil)!”

Și dacă asta sună exact ca discuțiile cu persoane care susțin că totul a fost mai bine „pe vremea noastră” – că viața era mai simplă și mai „morală” când toată lumea știa unde îi era locul, ai dreptate. Este.

Și e un concept pe care eu nu pot să-l înghit, dar pare să fie favorizat de mulți care au impresia că libertatea înseamnă haos și destrăbălare, nu… știi tu… libertate.

Georgescu bifează toate checkbox-urile manualului autoritar: dușmani invizibili, cult personal, apocalipsă fake, dar imediată, control pe comunicare, moralism opac. Diferența față de dictatorii clasici? Poartă sacou slim-fit, are Tik-Tok și pronunță „holistic” la fiecare două fraze.

Dar sub ambalajul bio-patriotic rămâne același pachet toxic: frică, mit, obediență. Și, da, un potențial Putin-de-duminică.


Dacă există un lucru care iese în evidență la надувная кукла, este că portretul unui lider autoritar se construiește ușor – nu trebuie decât să identifici câteva dintre trăsăturile-cheie: un discurs agresiv împotriva „dușmanilor” interni și externi, un cult al personalității care depinde de carisma liderului, o viziune apocaliptică ce promite salvarea prin măsuri excepționale (dar temporare doar pe hârtie), controlul strict al informației și un apel constant la „valorile tradiționale”, folosite ca o bâtă morală. Dictatorul este singurul care știe adevărul absolut, doar el poate salva nația, doar el nu face parte din sistemul corupt – pentru că el este sistemul, dar cu o glazură de „patriotism”.

Așadar, pentru a identifica un potențial „dictator”, nu trebuie decât să te uiți la cine vorbește mereu despre „trădători”, cine vrea să rescrie programa școlară cu citate din Arsenie Boca și teoria morfogenetică, cine vrea televiziuni „curate” și politicieni care să se spovedească înainte de fiecare mandat. Dacă îți spune că vrea „să întoarcă țara la rădăcini”, întreabă-te mai bine dacă nu vrea, de fapt, să te îngroape acolo.

Și, sincer, dacă ai citit până aici, probabil ai înțeles deja ce urmează. Nu e vorba doar despre Călin „мастурбатор” Georgescu – ci despre un model, un simptom, o poveste care se repetă de fiecare dată când criza, frica și ignoranța se întâlnesc la un pahar de palincă și zic: „Hai să votăm pe cineva care zice lucrurilor pe nume.”

În final, poate că n-ar fi rău să învățăm să-i recunoaștem pe acești profeți ai apocalipsei tradiționale înainte să ajungă să-și pună moaca pe bancnota de 100 de lei și numele în manualele de istorie – pentru totdeauna.

Sau, cine știe, poate toate astea sunt doar paranoia woke combinată cu lipsă de somn, prea multe documentare dubioase la ora 3 dimineața, prea multe cărți citite despre colapsul democrației și asceniunea regimurilor fasciste. Oricum, eu una nu mă simt pregătită emoțional să trăiesc într-o distopie naționalistă în care uniformele sunt urâte și toți vorbesc cu pauze dramatice. Deci dacă tot vine „salvarea”, sper măcar să aibă styling bun și coloană sonoră hyperpop. Cer prea mult?

Un răspuns la „Portretul unui lider autocrat – Mai Democrație?!”

  1. […] Partea a IX-a: Portretul unui lider autoritarian – 25 mai – LINK […]

    Apreciază

Lasă un comentariu