Unul dintre cele mai îngrijorătoare simptome ale extremismului contemporan este campania constantă de demonizare a bunului simț și a regulilor de bază ale conviețuirii între oameni. În logica asta strâmbă, orice apel la compasiune, la echitate sau, pur și simplu, la ideea că n-ar trebui să fim niște nenorociți unii cu alții – e catalogat drept „slăbiciune”, „marxism cultural” sau „wokeism periculos”.

Dar nu e nimic nou sub soare. Rețeta asta are rădăcini vechi și a fost folosită iar și iar, de-a lungul istoriei, de regimuri autoritare care aveau nevoie să-și justifice abuzurile și să distrugă orice formă de solidaritate reală între oameni. Nu poți controla eficient masele dacă ele se ajută între ele, nu?

Ce e important de înțeles e că demonizarea bunului simț nu e doar o chestiune de propagandă. E o manevră calculată de rescriere a codurilor morale, o încercare de a impune un sistem în care singurele valori reale sunt frica, dominația și forța brută. În schema asta, fascismul contemporan nu e decât o reîncarnare digitală a barbariei antice.

Empatia devine periculoasă. Justiția socială e rebranduită drept „extremism”. Iar discursul public e transformat într-o armă ideologică, unde orice apel la decență umană e suspect. Când bunul simț e redefinit ca amenințare, e clar că ne aflăm într-un moment periculos. Pentru că acolo unde se neagă empatia, se pavează drumul spre violență.

„Empatia e slăbiciunea civilizației” – Elon, ți-ai uitat umanitatea închisă în celălalt CyberTruck?

Recent, Elon Musk – acel we have Tony Stark at home – a declarat, în podcastul lui Joe Rogan (normal că la JRE, unde altundeva? realitatea e o memă absurdă la acest punct) că „slăbiciunea fundamentală a civilizației occidentale este empatia.”

Și nu, n-a fost o glumă. N-a fost un „haha, mă prefac că sunt ultracapitalist pentru meme points.” A fost un statement cât se poate de sincer. Unul care, dacă l-ai auzi fără context, ar putea fi pitch-ul pentru următorul sezon din The Boys, cu Homelander ținând un TED Talk despre cum milă = degenerare civilizațională.

A dublat apoi miza, vorbind despre „empatia suicidară a civilizației”, un concept pescuit direct din găleata cu idei dubioase ale lui Gad Saad – un alt domn în misiune să salveze „civilizația” de oameni care spun „hei, poate n-ar trebui să lăsăm oamenii să moară în stradă.” Pentru că, vezi tu, în capul acestor băieți, dacă un copil bolnav primește tratament gratuit, imperiul se prăbușește. Dacă o persoană queer are voie să existe fără să fie batjocorită, Apocalipsa culturală începe în trei… doi… unu…

Dacă nu facem ceva, o să fim invadați de oameni prea buni, care ne vor da apă, tratamente medicale și – gasp – pronume. Șoc și groază. Ce urmează? Respect reciproc? Compasiune? Drepturi? Panică la bursă, rachetele SpaceX nu mai decolează, Iisus refuză să pogoare.

Dar hai să ne uităm la miezul ideii: ce înseamnă să vezi empatia – capacitatea de a recunoaște suferința altora și de a nu fi o brută – ca pe o vulnerabilitate? Înseamnă că, în rațiunea ta, lumea e o arenă gladiatorială, iar compasiunea încurcă. Înseamnă că îți imaginezi viitorul nu ca pe o comunitate, ci ca pe un battle royale, în care câștigă cine poate să calculeze ROI-ul durerii cel mai eficient.

Hai s-o spun pe șleau: dacă vezi empatia ca pe o amenințare, adevărata problemă e că tu vezi lumea ca pe o linie de producție, unde oamenii sunt „resurse” – consumabile, înlocuibile, ca orice componentă mecanică.

Declarația lui Musk e simptomul clar al cât de adânc a pătruns ideologia fascistoidă în discursul mainstream. E rezultatul unui proces lent, dar constant, prin care idei simple, de bun simț – gen „hai să nu fim bestii unii cu alții” – sunt transformate în „ideologie periculoasă”, ceva slab, ridicol, sau chiar… criminal.

Și trebuie spus clar: nu e o gafă. Nu e un „geniu” care s-a exprimat nefericit. E o doctrină. Una rece, cinică și profund dezumanizantă.

Când ajungi în punctul în care ți se spune că bunul simț e un bug în sistemul social, că wokeness e un virus moral și că dacă ești prea „slab” – adică, uman – meriți să fii înlăturat, e clar că ne aflăm într-un episod din Black Mirror. Sau din The Boys, unde companiile decid cine e „erou” și cine e „daună colaterală acceptabilă.” Și ce face Elon? Se inserează perfect în acel rol: CEO-ul cu carismă robotică, zero toleranță pentru suferință umană și un dispreț profund față de tot ce nu produce randament.

Problema nu e doar ce spune Musk. E câți oameni îl cred. Câți încep să vadă empatia ca pe o defecțiune de fabricație, și nu ca pe un semn de maturitate morală. Trăim într-o lume în care „woke” e insultă, iar „terorism domestic” înseamnă să spui că poate, doar poate, n-ar trebui să discriminăm. Într-o lume în care compasiunea e percepută ca o amenințare ideologică.

Și nu, „terorism domestic” nu e când o mână de oameni vandalizează Tesla-uri – și, serios, cum penisul meu feminin, încerci inclusiv pe asta să o dai pe angry tr*nnys? – ci e atunci când statul vine cu forța peste oameni, le sparge geamurile mașinilor, îi scoate din case în fața copiilor, vecinilor, partenerilor, și-i trimite în închisori din afara teritoriului SUA. Le mai știi un nume? Lagăre. Concentration camps. Dar mai bine nu te gândești la asta, nu? Că poate, poate, empatia aia periculoasă o să te facă să te simți… uman.

Ideea e simplă: Musk e influent. Genul de influent care transformă cinismul în modă și neoliberalismul dezumanizant în religie futuristă. Iar când astfel de figuri redefinesc compasiunea ca slăbiciune și realismul ca lipsă de milă, nu mai ascultăm un podcast lejer cu un stoner filozof. Suntem într-un program de reeducare emoțională – o pregătire psihologică pentru viața într-o distopie corporatistă.

Și, dragă Elon – știi ce civilizații au considerat empatia o slăbiciune? Alea care și-au îngropat imperiile în propria cruzime. De la Sparta, la Roma târzie, până la Reich-ul care trebuia să dureze o mie de ani și s-a ofilit în doisprezece. Scuze că nu ți-am dat spoiler warning, dar nu s-a terminat bine.

Deci, da – dacă Homelander ar avea cont de (X)Twitter și contract cu Tesla, ar scrie exact asta: „Empatia distruge Occidentul.”

Și când astfel de oameni normalizează ura sub forma „realismului”, și compasiunea ca pe o boală morală, e momentul să nu mai tăcem. Ba chiar e urgent.

Empatia, explicată de o fostă traineriță din call-center (a.k.a. eu, cu badge, cafea de la automat și burnout inclus)
(sau Despre empatie de la un un over‑achiever al poveștilor cu „Cum ești azi, dragă client?”)

Bun – înainte să ridici o sprânceană, sau să dai ochii peste cap: da, sunt expertă în empatie.
Nu pentru că am vreun masterat înrămat în vată de zahăr și bezele colorate pe perete, ci pentru că:

1. n‑am fost monstru la naștere, deci am venit cu soft‑ul default instalat de „nu face rău gratuit”;
2. am supraviețuit la atâtea cursuri corporate despre „punerea în pantofii celuilalt” încât încă pot recita, la nevoie, întreg scriptul de de‑escalation de pe intranet;
3. am devenit persoana care a trecut oamenii prin respectivele cursuri corporate – doar că cu mai mult flair, carismă și melodia Jenny from the Block a lui J-Lo;
4. am făcut o facultate de psihologie până la capăt, deși nu mi-am dat licența;
5. și, poate cel mai important, pentru că mi‑am rescris întreg BIOS‑ul social când am tranziționat: nimic nu‑ți upgrade‑ază empatia ca momentul în care trebuie să explici lumii – şi ție însăți – ce înseamnă să trăieşti într‑un corp care nu se potriveşte cu eticheta de pe cutie.
6. Sunt femeie.

Recunosc, am avut și eu faza edgy – dădeam ochii peste cap la fiecare „Empathy makes the difference” de pe pereții corporațiilor pe la care am lucrat, mai ales când, în practică, diferența reală la salariu o făcea faptul că răspundeam la 90% din apeluri în sub 30 de secunde. Dar între glumele cinice și flipchart-urile cu „cum să validezi emoțiile clientului”, am văzut și altceva: că empatia, aia reală, ne-scenarizată, chiar poate schimba totul într-o conversație.

Devenind mai târziu traineriță într-un astfel de contact center am predat sute de ore de „cum să fii empatic cu oameni care te înjură la telefon în timp ce tu ai 48 de secunde per interacțiune și o listă de KPI-uri mai lungă decât lista de întrebări existențiale ale Simonei de la HR, la interviul de angajare, printre care și „ce viziune ai pe termen lung”, cu un zâmbet care cere resemnare.

Astfel, empatia, în context corporatist, poate foarte ușor fi genul de cuvânt care îți provoacă cringe-ul instant. Asta dacă îl auzit predat cu voce de robot și implicarea emoțională a lui… nu știu, să zicem… Elon Musk.

Dar, de fapt, empatia, chiar și să înveți despre ea, poate fi fascinantă. Nu zic că e ușor, dar în același timp e foarte simplu de explicat.

Empatia nu înseamnă să te topești emoțional pentru fiecare om care respiră în apropierea ta. Înseamnă doar să îți dai voie să-l vezi ca pe o ființă cu un univers interior, și nu ca pe o funcție, un obstacol, un KPI sau o postare pe FB pe care n-ai timp s-o citești.

De fapt, sunt mai multe forme de empatie – științific vorbind. Empatia cognitivă: pricepi ce simte celălalt. Emoțională: simți și tu puțin. Compasiunea acțională: ok, și acum ce faci cu acel „priceput și simțit”? Ajuți sau doar dai din cap și oftezi „of, greu”?

Știu, sună a cărți self‑help pasate prin shredder. Dar faptul că a fost abuzată în speech‑uri motivaționale nu înseamnă că e moale sau ineficientă – dimpotrivă. E un skill. Ca Excelul. Nu-ți place, dar îl folosești zilnic. Și dacă nu-l stăpânești, devii acel coleg care „face totul în Word” și îmi dă mie peste cap formulele și luăm toți salariul cu câteva zile întârziere. E lipiciul care ține fibra societății de la a se destrăma.

Și ideea e că oricum îl folosești zilnic, deși nu-l treci în CV. Fără empatie, societatea nu devine un loc în care „colaborăm eficient”, cum pare să creadă Elonia – și cei care-i împărtășesc ideile – ci un spațiu plin cu oameni furioși care nu știu de ce sunt furioși, dar sigur e vina celorlalți și o să-și argumenteze poziția prin urlete și violență.

Adevărul este că empatia funcționează nu doar în echipe sau în relații de customer service, ci în orice formă de conviețuire umană. Are efecte cuantificabile: reduce conflictele, crește coeziunea socială, îmbunătățește sănătatea mintală colectivă și, culmea, chiar eficiența. Studiile o arată. Cine-ar fi zis că a înțelege ce simte colegul, vecinul sau utilizatorul de (X)Twitter poate preveni certuri, traume sau demisii în masă? (…deși cu utilizatorul de (X)Twitter poate fi prea târziu – nici măcar empatia nu face minuni, iar 280 de caractere și 13 notificări de hate pe minut se pot dovedi a fi insurmontabile.)

Ironia e că oamenii ca Elon Musk, care râd de empatie ca fiind „o boală mintală a civilizației” (da, a spus-o), ajung apoi să se plângă că sunt neînțeleși, că „presa e nedreaptă”, că „nimeni nu vede cât muncesc”. Pentru că, în lipsa empatiei, toată lumea pare robotizată – iar când te simți înconjurat doar de automate, te panichezi. Asta e partea simpatică: inclusiv cei care disprețuiesc empatia vor să fie înțeleși. Doar că nu vor să întoarcă serviciul.

Adevărul greu de digerat pentru miliardarii deconectați de la nevoile omului de rând și pentru tech bros care suferă de guru/god-complex este că empatia este exact liantul care face civilizația să nu colapseze într-o distopie fascistă.

Adevărul e simplu, dacă ai lucrat vreodată într-un birou open-space, ai făcut parte dintr-o echipă disfuncțională, ai locuit într-un cămin studențesc sau ai fost vreodată într-o relație: empatia nu e un moft. E infrastructură socială.

O societate fără empatie e o corporație fără departament de HR: o bombă cu ceas care se promovează pe LinkedIn că te așteaptă să aplici dacă iubești să „lucrezi într-un mediu dinamic și provocator”.

Așa că dacă vine cineva și îți spune, zâmbind superior, că „empatia e o slăbiciune”, poți întreba calm:

„Ok, și când o să ți se prăbușească avionul privat, tot AI-ul vrei să te țină de mână? În buncărul tău ultra-high tech doar de Alexa ai nevoie?”

Pentru că, ce să vezi, la finalul zilei, toți ne dorim să fim înțeleși. Iar empatia e singura „tehnologie” care chiar ține sistemul nostru uman stabil, și face să nu ne crape RAM-ul emoțional. Ne ține „soft”-ul sănătos.

(Uau! Metafore tech pentru empatie… fie sunt genială, fie sunt cea mai proastă scriitoare care a existat vreodată.)

ANTIFA

Hai să vorbesc și despre ANTIFA, adică „antifascism” pentru cei care nu s-au prins încă de la ce vine. ANTIFA nu e o organizație misterioasă cu lideri secreți care stau în subsoluri întunecate și fac planuri malefice să aducă „marxismul cultural” peste lume. E mai degrabă o colecție haotică de oameni care, la un moment dat, s-au uitat individual la istoria lumii și au zis „Hmmm, poate nu e bine să mai lăsăm fascismul să revină în trend?”. Eu sunt ANTIFA, tu poți fi ANTIFA. Furry-ul pe care l-ai cunoscut la petrecerea aia? Cel mai probabil e ANTIFA.

Nu există un birou central ANTIFA sau un newsletter cu instrucțiuni. E un curent, nu un club cu legitimație.

Cum se manifestă? Prin educație, organizare comunitară, contraproteste și, da, uneori confruntări directe când extrema dreaptă se crede un fel de cavaler Jedi întunecat (Sith, da), trimis să „salveze civilizația occidentală” – jur pe midi-chlorienele mele că am scris asta înainte ca WhiteHouse, contul oficial, să publice poza AI-generated cu Trump ca Sith pe (X)Twitter.

Și sincer, dacă îți tragi identitatea dintr-un regim istoric care s-a terminat prin „ups, am pierdut al Doilea Război Mondial”, poate nu ar trebui să ai aroganța să-ți dai aere de salvator. Nu, tu chiar ești de patea întunecată a Forței.

Dar partea cea mai amuzantă (sau tristă, depinde cum o iei) e cum ANTIFA a fost transformată în cel mai mare bau-bau al dreptei. Adică, practic, să-ți dorești ca oamenii să nu fie persecutați pe bază de rasă, gen sau orientare sexuală e acum „terorism domestic”. Într-o lume în care empatia e tratată ca o chestie cringe și bunul simț ca o formă de slăbiciune, nu-i de mirare că activismul antifascist e demonizat.

Și să fim serioși, toată demonizarea asta e mai puțin despre ce face efectiv ANTIFA și mai mult despre ce simbolizează ea: un refuz clar de a accepta că ura și intoleranța sunt lucruri normale, acceptabile. Într-o societate unde „woke” a devenit un cuvânt mai înfricoșător decât „nazist” pentru unii oameni, e logic că oricine se împotrivește retoricii extremiste va fi catalogat drept un fel de supervillain.

Atacarea ANTIFA e doar o piesă dintr-un puzzle mai mare, unde, după cum ziceam, empatia e demonizată sistematic. Fascismul modern e bun la asta – nu doar să urască, ci să și convingă că ura e un soi de „bun simț”. Că dacă îți pasă de ceilalți și vrei ca oamenii să nu fie demonizați, torturați sau să moară pe motiv că nu se încadrează în cutiuțele tradiționale, tu ești cel „periculos”.

În felul ăsta, Care Bears și My Little Pony: Friendship is Magic sunt cele mai periculoase tool-uri de îndoctrinare. Futu-i… Oare am devenit woke snowflake social justice warrior pentru că m-am uitat la Sailor Moon când eram mică și m-a învătat că prietenia și compasiunea sunt cele mai puternice arme? E totul din vina Naokăi Takeuchi?

În concluzie, ANTIFA nu e o organizație secretă de tip Hydra care complotează să cucerească lumea. E doar o grămadă de oameni care încă mai au tupeul să creadă că ar trebui să ne purtăm unii cu alții ca niște ființe umane. Și asta, aparent, e suficient să-ți aducă o etichetă de „terorist” în 2025.

TL;DR

Dacă empatia e „slăbiciune”, atunci poate ar trebui să fim un pic mai slabi. Cu toții. Și să-l lăsăm pe Elon să-și facă imperiul de pe Marte cu armata lui de roboți fără suflet. Și ei probabil o să ajungă să-l displacă. Pentru că, ghici ce, până și un AI poate detecta un narcisist patologic cu complexul salvatorului, zeu al nesiguranței cu specific masculin.

Dar și dacă ne uităm în România, empatia e batjocorită zilnic în talk-show-uri și în parlament, iar „bunul simț” a fost confiscat de oameni care îl definesc prin ură, homofobie și superioritate morală. Se urlă despre „progresism agresiv” și se vorbește despre LeGeBeTe de parcă ar fi sfârșitul civilizației, în timp ce spitalele ard, iar femeile, minoritățile și persoanele queer sunt demonizate constant prin toate mijloacele posibile.

Iar acum, vine din nou momentul în care avem o minimă putere: votul. Nu e perfect, știm cu toții. Nu o să vină un candidat care să salveze lumea. Din păcate niciunul dintre cei doi nu are pronumele în bio și nici glitter în suflet. Dar nici nu putem sta deoparte, ca mai apoi să ne mirăm că ne conduc cei care cred că empatia e „o ideologie periculoasă”.

Așa că pe 18, mergi la vot. Nu doar ca să salvezi democrația ci și să nu o lași pe mâna celor care visează la o lume fără tine. Sau fără noi. Sau fără empatie.