Winston Churchill a spus în ’47 ceva de genul: democrația e cel mai prost sistem de guvernare – cu excepția tuturor celorlalte. Încep cu name-drop de Winston Churchill ca să știi că sunt serioasă.

Și, sincer, dacă ai stat vreodată la coadă să votezi într-o sală de sport care miroase a încălțăminte de liceeni transpirați, sau ai urmărit o dezbatere electorală unde candidații par personaje dintr-un sitcom prost (cea mai recentă din România poate? – doamne, ce rahat sinistru…), știi exact ce a vrut Winnie bulldogul să zică.

Dar hai să nu ne grăbim cu cinismul (deși e tentant).
Înainte să decidem dacă vrem „mai democrație” sau poate trecem la o „ea-nu-ari (e) democrație” – eu chiar mă aștept să fiu luată în serios când fac din astea? – hai să înțelegem ce este democrația, de ce este, cum este și cum se simte.

Ce este democrația și cum a apărut?

Democrația, în esență, înseamnă că oamenii decid.
demos = popor, kratos = putere, boy.
Puterea poporului.

Sună nobil și motivațional, nu? Genul de slogan pe care l-ai pune pe un tricou sau pe o pancartă la protest.

Acum, pentru că definițiile contează, hai să definim termenii, sau măcar ce înseamnă „popor”. Și de ce e important să definim „popor”? Pentru că, în funcție de cine e inclus sau exclus din el, se decide cine are voie să existe în pace. Pentru că, de exemplu, dacă o curte supremă dintr-un stat modern definește termenul „femeie” ca „femeie biologică”, s-ar putea să te trezești cu abuzuri și nedreptăți din partea altor instituții ale statului și nu numai asupra unui grup mic deja marginalizat și demonizat. Și nu doresc să fac o astfel de gafă. Eu am empatie. Și spre deosebire de Curtea Supremă UK, eu, aparent știu biologie – și eu sunt proastă.

Astfel, la început, „popor” însemna „bărbați liberi, bogați și născuți în cetate” – deci dacă erai femeie, sclav sau doar sărac… ghici ce: nu făceai parte din „poporul” acela iluminat.

Modelul clasic a fost Atena antică, pe la 500 înaintea Evreului Liberal, unde bărbații cetățeni se adunau în piață și votau legile. Super democratic – din nou, dacă ignorăm faptul că femeile, sclavii și imigranții nu aveau niciun cuvânt de spus.

Într-un fel, democrația a început ca un club exclusivist cu taxă de membru (și condiții stricte de admitere).

Cineva mai cinic ca mine ar putea spune că nu s-a schimbat nimic din antichitate și am râde cu toți pentru că „it’s funny cause it’s true”. Dar nu. Pentru că refuz să mă las cuprinsă de cinism.

În timp, ideea a evoluat. De exemplu, au apărut documente ca Magna Carta în 1215 (care spunea că nici măcar regele nu e deasupra legii – o idee radicală, mai ales pentru cineva obișnuit să creadă că are puteri direct de la Dumnezeu).

Apoi au venit revoluțiile (americană și franceză), unde conceptul de „popor” a început să se extindă. Încet-încet, lumea (bărbații albi cu putere și averi) a înțeles (mai de la sine putere, mai cu forța) că poate, doar poate, toți oamenii ar trebui să conteze. Până și femeile, da. Super-radical, știu.

Democrația: bug-uri la lansare și patch-uri ulterioare

Cum am menționat, „toți oamenii” a fost mai mult un ideal decât o realitate pentru o foooarte multă vreme. Cum ziceam, inițial, femeile, minoritățile etnice, persoanele sărace și alte grupuri marginalizate au fost sistematic excluse.

În timp, însă, au avut loc patch-uri și update-uri – adică mici corecturi și extinderi ale drepturilor.

• Dreptul de vot s-a extins.
• Drepturile omului au devenit mai mult decât o notă de subsol.
• Au fost create instituții care să prevină ca un singur individ să devină „șeful absolut” (măcar teoretic – când nu găsește scurtături prin Constituție).
• Au fost puse la punct sisteme de checks and balances pentru limitarea abuzurilor.

Bine, unele dintre astea s-au întâmplat mult mai recent decât credem (sau ne-ar plăcea să credem).

Dar acum, democrația modernă e mai incluzivă decât a fost vreodată. Și, poate la fel de important, e un sistem care are capacitatea de a se autocorecta – deși uneori durează decenii și necesită proteste, activism și o doză sănătoasă de încăpățânare colectivă.

Cum arată democrația azi și cum se simte din interior?

Democrația azi nu e o scenă epică cu eroi ai poporului și discursuri grandioase. Nu e nici revoluție în fiecare zi. Nu e exciting. În cele mai multe cazuri, democrația se simte ca o aplicație care se blochează și mai dă crash, ca un buletin de vot tipărit greșit, o ștampilă care alunecă puțin prea tare pe „celălalt candidat” sau ca o emisiune electorală unde ți-e jenă că ești din aceeași specie cu participanții.

Se simte ca o zi de luni, dar în slow motion. Uneori pare că nu se întâmplă nimic. Alteori pare că se întâmplă totul și tu n-ai control la nimic.

E statul la coadă. E emailul primit cu „cererea dvs. a fost înregistrată” și nimic după. E dezbaterea politică în care fiecare politician îți vorbește ca și cum ai avea 10 ani sau ți-ai pierdut toți neuronii între două reclamele la casinouri și case de pariuri.

Și uneori, în democrație, ajungi să te uiți la buletinul de vot și să nu vezi pe nimeni care să te reprezinte. Nu pentru că n-ai valori sau convingeri, ci pentru că toți candidații par să joace un joc care nu e pentru tine. Un joc în care drepturile tale sunt „negociabile”, „sacrificabile” chiar, iar existența ta e un subiect de dezbatere la talk-show.

Democrația nu îți garantează că vei avea mereu opțiuni bune – doar că vei avea opțiuni. Și uneori, asta înseamnă să votezi cel mai puțin rău. Sau să votezi în alb. Sau să protestezi. Pentru că, într-un sistem democratic, faptul că simți că nu ești reprezentat poate deveni, dacă perseverezi, începutul unei schimbări – nu doar o resemnare.

Sigur scriu articolul ăsta în apărarea democrației?

Dar este și altceva.

E momentul când cineva, undeva, reușește să conteste o decizie și câștigă. Când protestele chiar schimbă ceva. Când votezi și, chiar dacă n-a câștigat candidatul tău, știi că votul tău a fost numărat, nu aruncat într-o sobă sau în buzunarul unui „domn colonel”.

E atunci când o tânără queer poate vorbi la microfon în Piața Victoriei și nu e arestată pentru asta. E atunci când un băiat trans poate să-și schimbe numele legal fără să trebuiască să treacă prin trei instanțe și un exorcism (ok, încă nu suntem acolo, dar ca să ne mișcăm în această direcție avem nevoie de acest proces democratic).

Democrația nu e doar despre cine guvernează. E despre spațiul dintre alegeri. Despre dreptul de a critica fără frică, de a protesta, de a spune „nu-mi convine!” și să nu fii luat cu duba.

Până la urmă, dacă nimeni nu te reprezintă, poți începe prin a te reprezenta singur. Și nu e ușor, dar măcar nu te trezești cu securitatea la ușă să fii luat la întrebări.

Și da, democrația e enervantă. Pentru că nu e făcută să fie eficientă, ci să fie corectă. Nu e despre ordine perfectă, ci despre dezacord protejat.

Democrația nu e o religie.
E un proces.
O luptă lentă.
Și, uneori, obositoare.

Dar mai bine lent și plictisitor, decât rapid și fatal.

Cum a devenit democrația forma dominantă de guvernare?

Simplu spus?
Pentru că oamenii au observat că funcționează mai bine decât alternativele în multe domenii:

• Economiile democratice au fost, în general, mai inovative și mai prospere.
• Societățile deschise permit circulația ideilor, ceea ce ajută progresul științific și tehnologic.
• Oamenii, în mod surprinzător, preferă să nu fie aruncați în închisoare pentru opiniile lor.

Modernizarea societăților → cererea de participare politică

Democrația nu a ajuns în forma în care o cunoaștem azi din simpla întâmplare. A fost un proces lung și complicat, iar modernizarea societăților a jucat un rol esențial în acest drum. În vremurile medievale, de exemplu, oamenii nu prea aveau multe opțiuni în ceea ce privește participarea politică. „Votul” era un privilegiu pe care-l aveau doar câțiva, iar majoritatea își trăiau viețile în bula lor, fiind de cele mai multe ori doar spectatori ai evenimentelor politice, în timp ce mureau de varicelă, tuberculoză, gripă, sau un dinte inflamat.

Însă, pe măsură ce tehnologia a evoluat, iar comunicarea a devenit mai rapidă și mai accesibilă, a apărut o cerere crescândă de participare politică din partea tuturor cetățenilor.

Așa că, cineva a zis „hei, poate că n-ar fi rău ca și restul lumii să aibă un cuvânt de spus!” și, dintr-o dată, democrația a început să capete formă.

În lumea modernă, oameni de orice vârstă și statut social vor să fie auziți. Au acces la informație (chiar și dacă asta înseamnă să navigheze printr-o grămadă de fake news pe Facebook), vor să voteze, să protesteze, să-și exprime opiniile, să influențeze politica locală și națională.

Nu mai suntem de acord cu ideea că trebuie doar să „stăm și să așteptăm” ca deciziile să fie luate în numele nostru. Vrem să avem un rol activ, chiar și atunci când nu suntem prea siguri ce facem exact în cabina de vot.

Eficiența sistemelor deschise

Aici intrăm într-un teren ușor mai… complex, dar nu te panica.

Poate că ți se pare că democrațiile sunt mai lente decât un melc care trage o remorcă plină de pietre, dar hai să-ți spun un secret: această „lentoare” este, de fapt, o superputere.

Într-o democrație, deciziile sunt luate prin consens, prin dezbatere, prin evaluarea mai multor opțiuni. Chiar dacă procesul de decizie este mai puțin „flashy” și mai mult „deliberativ”, sistemele deschise permit inovarea și adaptabilitatea continuă.

Spre deosebire de regimurile autoritare, unde totul trebuie să treacă printr-un singur lider (care, surpriză, poate să greșească destul de grav), democrațiile permit un mix de idei și soluții, ceea ce le face mult mai flexibile și reziliente în fața crizelor, atât economice, cât și de altă natură.

Rolul educației și al libertății de exprimare

Să zicem că vrei să trăiești într-o lume în care poți să ai opinia ta, iar ceilalți vor să te asculte, sau poate doar să-ți zâmbească și să te ignore, dar cel mai important e că nimeni nu-ți pune mâna la gură, nimeni nu te muțește.

Asta este una dintre componentele fundamentale ale democrației: libertatea de exprimare. Într-o democrație, oamenii nu doar că au dreptul de a-și exprima opiniile, dar acelea sunt protejate de lege. Poți să vorbești despre ce te frustrează, ce te inspiră sau ce vrei să schimbi, fără teama că vei fi închis sau amenințat de un stat căruia nu îi place părul tău roz. (Sigur, de multe ori opinia ta va fi ignorată, dar cel puțin nu vei fi arestat pentru ea.)

Dar, ca să fii un cetățean activ, nu ajunge doar să ai dreptul de a vorbi. Trebuie să ai și educația necesară pentru a înțelege ce se întâmplă în lume și cum poți contribui. Democrațiile funcționează mai bine atunci când cetățenii lor sunt educați, când știu ce votează, de ce protestează sau ce taxe sunt acceptabile.

Educația este cea care dă oamenilor puterea de a gândi critic, de a discerne între ce e adevărat și ce e fals, de a pune întrebări și de a cere răspunsuri. Fără educație, riscul este să ajungem la o democrație superficială, unde oamenii votează dintr-un impuls, fără să înțeleagă consecințele deciziilor lor.

Și educația nu se rezumă doar la școală. Se face și în stradă, în media, în discuțiile de zi cu zi. Atunci când libertatea de exprimare este protejată și încurajată, se creează un climat al învățării și al schimbului de idei, unde progresul social poate înflori.

Tranziție (pentru că ăsta este un blog trans, lol)

Oricum, după sfârșitul Războiului Rece, democrația părea viitorul inevitabil. A fost o perioadă scurtă și dulce când mulți au crezut că e „Game Over” pentru autoritarism.

Spoiler: n-a fost.

Aici intră în scenă autoritarismul, acel personaj dubios care apare la petrecerea ta, schimbă muzica fără să întrebe nimic și începe să-ți explice de ce ar trebui să-i predai cheile de la casă.

Autoritarismul promite ordine, stabilitate, „tradiție” și alte cuvinte care sună liniștitor când sunt șoptite în ureche, dar care devin înfricoșătoare când realizezi ce înseamnă de fapt: pierderea libertății, control social și un sistem unde „șeful șefilor” nu prea acceptă feedback, mai ales dacă vine sub forma unui protest.

Așa că, pentru că nu putem înțelege cât de importantă e democrația, chiar dacă nu e perfectă, fără să vedem care-s alternativele, hai să ne uităm mai atent la ce e autoritarismul, cum a apărut, de ce e atât de seducător în vremuri grele – și de ce rezistă, încăpățânat, în ciuda tuturor lecțiilor pe care le-am tot învățat (și uitat) de-a lungul timpului.

Ce este autoritarismul?

Autoritarismul e ca părintele care îți spune că n-ai voie să ieși afară, să porți ce-ți place, să gândești altfel decât el – dar îți explică totul cu voce calmă, spunând că o face din iubire. Desigur, calmul e doar de aparență. Dar în loc să treci printr-o copilărie restrictivă, ești un adult într-un stat care îți explică, tot cu un aparent calm, că libertatea e periculoasă.

Lăsând comparațiile metaforice despre parenting regresiv – de o calitate îndoielnică – la o parte, în termeni mai tehnici (și mai puțin traumatizanți), autoritarismul este un sistem politic în care puterea este concentrată în mâinile unui lider sau ale unui grup mic (oligarhie), care controlează societatea fără să lase loc pentru opoziție reală, dezbatere sau – Doamne ferește – schimbare.

Cum a apărut?

Ei bine, tentația de a da puterea absolută unei singure persoane nu e ceva nou. Ba mai mult, încep să cred că e ca gândacii de bucătărie, pentru că tot au tendința să revină.

În vremuri de haos, nesiguranță sau schimbare rapidă, mulți oameni se agață de promisiunea „unui conducător puternic care va pune ordine în haos”.

Sună tentant: un singur creier priceput la cârmă, fără toate complicațiile alea obositoare care necesită dezbateri, compromisuri și mai ales alegeri. Să faci alegeri chiar e epuizant.

Adevărul e că e super seducătoare ideea, dacă chiar stai să te gândești. autoritarismul vinde o poveste simplă:
„Tu n-ai de ce să-ți mai bați capul. Nu-ți mai trebuie incertitudine. Nu mai trebuie să-ți alegi liderii. Noi știm mai bine. Relaxează-te și ascultă.”
Toate problemele tale vor fi rezolvate de geniul ăsta de lider. Tu trebuie doar să-ți pui creierul pe sleep mode și totul va fi bine.

Și da, în momentele de criză pare reconfortant. Când ți-e frică, vocea care-ți spune „te protejez eu” e greu de refuzat.

Problema?
Vocea asta, în general, vine la pachet cu niște condiții:

• Renunță la libertățile tale.
• Nu mai pune întrebări.
• Fii recunoscător(are) forever.

Și dacă nu ești recunoscător(are)… ei bine, există metode de „convingere” care nu implică prea multă conversație. Sau consimţământ din partea ta.

Autoritarismul în practică: Greatest Hits

Dacă istoria ar avea un playlist cu cele mai mari „succesuri” autoritariste, am avea ceva gen:

Roma imperială
După ce Republica Romană a avut câteva secole de „senat, consuli și ceartă democratică pe bune”, vine Iulius Cezar și întreabă: „Dar dacă… nu ne mai certăm și mă ascultați doar pe mine?”
Spoiler: a fost înjunghiat.
Alt spoiler: ideea lui a câștigat pe termen lung, și Roma a devenit imperiu sub un singur om cu titlul fancy de „împărat”.

Dar n-a fost totul lapte și miere: deși imperiul a adus o perioadă de stabilitate relativă (Pax Romana), prețul a fost uriaș – libertățile civile au fost restrânse, criticii au fost reduși la tăcere (sau eliminați discret), și fiecare nou împărat aducea cu sine ruleta rusească a politicii: dacă aveai noroc, prindeai un lider competent; dacă nu, te așteptau ani întregi de paranoia, execuții arbitrare și, uneori, dezastre spectaculoase (looking at you, Nero –sau, nemaivăzut până atunci în istorie, sau de atunci înainte, queerfobie maximă prin asasinarea violentă la doar 18 ani, a lui Elagabalus, într-o conspirație orchestrată de propria gardă pretoriană).

Stabilitatea dictată nu e gratis – și nici garantată.

Regimurile totalitare din secolul XX
Știm cu toții aceste greatest hits sinistre:

• Fascismul în Italia cu Mussolini, care a început cu: „O să aduc ordine!” și s-a terminat cu „O să conduc trenurile… direct spre catastrofă.”
• Nazismul în Germania, cu Hitler, unde s-a demonstrat brutal cât de periculos poate fi un lider autoritar cu o ideologie toxică și cu foarte mult timp liber pentru a scrie manifeste – Academia de Arte Frumoase din Viena, nu vă zic cum să vă faceți treaba, dar poate ați fi putut să-l țineți ocupat dacă l-ați fi acceptat?
• Stalinismul în Uniunea Sovietică, unde „puterea poporului” a devenit „puterea unui singur om… în numele poporului, bineînțeles”.

De fiecare dată rețeta a fost cam aceeași:

• O criză reală sau inventată ➔
  • Un lider care promite mântuirea ➔
    • Eliminarea treptată a tuturor celor care au întrebări incomode ➔
      • Un regim care distruge vieți pe bandă rulantă, dar îți spune că totul merge perfect.

Autoritarismele moderne

A zis cineva că dictaturile sunt demodate? Azi avem lideri autoritari care folosesc rețelele sociale, PR-ul profesionist și storytelling-ul modern ca să vândă aceleași idei prăfuite în ambalaje lucioase.

Diferența e că acum, în loc să dăm foc la cărți în piețe publice, schimbăm algoritmii și ștergem conturi care nu ne convin. Progress, amirite?

În plus, mulți dintre acești lideri știu să păstreze aparențele: țin „alegeri” (ghilimelele sunt importante), au parlamente (pline de oameni aleși cu grijă), și îți spun că tot ce se întâmplă e „voința poporului”.

Dar dacă te uiți mai atent, descoperi că poporul nu mai are voie să decidă nimic esențial. E un vibe total autoritar, doar că uneori vine cu WiFi și aplicații mobile (și astea alese cu grijă).

Elemente caracteristice ale autoritarismului:

Cultul personalității

Un clasic al genului. Liderul nu e doar un politician sau un administrator de stat. Nu, nu – e un geniu infailibil, un părinte grijuliu, un salvator trimis de soartă (sau de Dumnezeu, în funcție de branding).

Îi pui portretul pe fiecare clădire, poza în fiecare manual, cânți ode despre cât de minunat e, și eventual botezi orașe sau ani întregi în cinstea lui.

Dacă te întrebi vreodată „oare chiar crede cineva în cultul ăsta?”, răspunsul e: da, uneori sincer, dar de cele mai multe ori din frică. De asemenea, într-un regim autoritar, nu ești obligat să crezi – doar să te comporți ca și cum ai crede.

Cenzura și propaganda

Autoritarismul înțelege foarte bine un adevăr simplu: cine controlează povestea, controlează și realitatea. Așa că, dacă ești la conducere și ai o criză economică? Ei bine, nu e o criză, e „o oportunitate de reinventare națională!”

Dacă ai proteste în masă? Nu, nu, sunt doar „provocări orchestrate de elemente străine, invidioase pe succesul nostru”.

În regimurile autoritare, presa liberă e ca un animal exotic: rar vizibilă, suspectată că ar purta boli periculoase și practic pe cale de dispariție. În locul ei, ai o orchestră întreagă de canale oficiale care cântă același refren.

Represiunea violentă a opoziției

Dacă totuși ai ghinionul să nu te lași convins(ă) de cultul personalității sau de propaganda optimistă, regimul are pregătită și opțiunea B: forța brută.

Protestele sunt reprimate. Disidenții sunt arestați, „dispăruți”, sau discreditați public.
Există o întreagă industrie a fricii, unde mesajul subtil este: „Poți avea orice opinie dorești, atâta timp cât este identică cu a noastră.”

Și partea cea mai întunecată? De multe ori, oamenii obișnuiți încep să colaboreze de frică sau din oportunism – nu pentru că iubesc regimul, ci pentru că vor să supraviețuiască.

(Și sincer? În multe situații istorice, nu pot să-i învinovățesc. E greu să-ți menții principiile când cineva îți bate la ușă la 3 dimineața. Papers, Please m-a învățat în mod subtil ce greu e să-ți menții valorile morale când totul în jurul tău e designed să te oprime și să-ți facă viața un calvar.)

De ce prinde autoritarismul?

Autoritarismul nu vine, de obicei, din senin. Cum spuneam, își face intrarea în momente de criză – economică, politică, socială – când oamenii sunt speriați, dezorientați și obosiți să tot audă „nu știm ce se va întâmpla”.

Și atunci apare cineva (sau ceva) care promite ordine, stabilitate, măreție națională, valori „adevărate” și, desigur, soluții rapide la probleme complicate.

Nu trebuie să-ți mai bați capul cu dezbateri, compromisuri, alegeri, negocieri, certuri. Nu – liderul știe ce e de făcut și, bonus, îți oferă și un dușman clar: „e vina lor, nu a ta”.
(„Ei” pot fi străinii, minoritățile, elitele, vecinii care ascultă muzică dubioasă – depinde de regim – din nou, e aceeași chestie mereu, doar branding-ul diferă.)

Autoritarismul se joacă direct cu cele mai primare frici ale noastre:

• Frica de haos.
• Frica de incertitudine.
• Frica de „ceilalți”.
• Frica de a nu avea control.

Și mai e ceva: E obositor să fii liber.

Să te informezi, să gândești critic, să iei decizii într-o lume complicată… cere timp, energie și sincer, un grad decent de optimism.

Autoritarismul vine și-ți vinde iluzia unei vieți simple, cu reguli clare și fără grija de a trebui să te gândești la întrebări dificile.

Doar că, în schimb, îți cere lucruri mici, „nesemnificative”, fleacuri – cum ar fi libertatea ta. Și dacă istoria ne învață ceva, e că, de fiecare dată când ni s-a părut o idee bună să renunțăm la libertate pentru puțină „liniște”… am descoperit, cam prea târziu, că am pierdut mult mai mult.

Astfel, mai democrație?

Acum că am văzut cât de ușor poate să alunece lumea spre autoritarism, sper că e clar că democrația, chiar și atunci când pare enervant de imperfectă, merită protejată. Pentru că, da, poate că democrația nu e perfectă și poate că, uneori, se simte ca un sistem care trăiește mereu pe marginea prăpastiei. Dar tocmai în imperfecțiunile ei se află puterea de a se ajusta și de a evolua.

Așadar, în ciuda tuturor imperfecțiunilor și frustrărilor care vin la pachet cu democrația, aceasta rămâne cel mai puternic scut împotriva autoritarismului. De ce? Pentru că, în esență, democrația înseamnă o conversație continuă între cetățeni, un proces care, deși haotic și imperfect, are capacitatea de a învăța din greșeli și de a se adapta. În contrast, autoritarismul tinde să fie un drum de o singură direcție: spre centralizarea puterii și dispariția diversității de opinii.

Protejarea democrației nu presupune doar votul din fiecare ciclu electoral, ci și implicarea continuă, educarea noastră și, poate cel mai important, respingerea oricărei forme de opresiune, oricât de bine mascată ar fi.

„Nimeni nu e liber, până nu suntem toți liberi” nu e doar un slogan catchy. E o realitate care ne scapă ușor din vedere când privilegiul ne oferă iluzia confortului. Când un sistem opresează o parte a populației – fie că vorbim de femei, persoane queer, romi, refugiați, persoane cu dizabilități sau orice alt grup marginalizat – acel sistem a normalizat deja opresiunea. Iar asta înseamnă că oricui i se poate retrage libertatea, oricând.

Libertatea ta nu e completă dacă e condiționată de tăcerea sau dispariția celorlalți. Nu poți vorbi despre o societate liberă când unii trăiesc cu frica de a fi ei înșiși, când vocile le sunt reduse la tăcere, sau când drepturile sunt distribuite pe criterii de conformitate.

Adevărata libertate e colectivă, nu selectivă. Un lanț e atât de puternic cât cea mai slabă verigă a sa – iar o societate e atât de liberă cât își permite să protejeze pe cei mai vulnerabili, nu doar pe cei mai privilegiați.

Și tocmai de aceea, un sistem cu adevărat corect e acela care le garantează drepturi chiar și celor acuzați de cele mai rele fapte. Nu pentru că le-ar aplauda acțiunile, ci pentru că înțelege cât de ușor poate fi folosit cuvântul „criminal” ca armă politică.

Dacă permitem unui sistem să ignore drepturile celor considerați indezirabili, deja am deschis ușa abuzului. Azi e „infractorul”, mâine e activistul, poimâine e vecinul care a pus status „greșit” pe Facebook. În momentul în care renunțăm la ideea că „răufăcătorii” au drepturi, renunțăm, fără să vrem, și la protecțiile care ne-ar apăra pe noi în ziua în care devenim, în ochii puterii, următorii „răufăcători”.

Într-un final, frumusețea democrației și a procesului democratic e că rămâne alegerea noastră: preferăm un drum cu urcușuri și coborâșuri, dar în care putem striga, putem protesta, ne putem aduna liberi și din care putem fi parte activă, sau un drum plat, dar singuratic, lipsit de libertate și călăuzit cu biciul? Eu zic că alegerea e clară. Eu spun „mai democrație, da”. Așa că fug să votez azi.

---

Mică adăugire ulterioară: Sigur, termenii „democrație” și „autoritarism” sunt adesea prea simpli ca să acopere toate nuanțele – mai ales când ceea ce numim „democrație” funcționează, uneori, ca o mască pentru interesele unei elite economice, iar libertățile reale devin iluzorii în absența unor alternative autentice. Practic, pot fi înșelători sau insuficienți dacă nu discutăm și despre distribuția reală a puterii economice și sociale – dar ăsta e genul de subiect care cere fie un doctorat, fie un pahar foarte mare de rosé. După această serie de 10 articole din „Mai Democrație?!”, cred că merit o pauză de la teorie politică. Sau măcar o înghețată. După… mai vorbim.