Uneori mă gândesc cum începe sfârșitul. Nu cu sirenele apocalipsei, nici cu un marș cu torțe tiki, nici măcar cu un discurs grandios, ca-n filmele de propagandă pe care le analizezi ironic la un seminar de film de la facultate. Sfârșitul e mai leneș de atât. Mai algoritmic. Mai lipsit de efecte speciale.

Totul începe banal, aproape plictisitor. Cu o postare pe Facebook despre „cum ideologia woke distruge copiii”. Cu un meme despre „cum vremurile moderne i-au făcut pe bărbați slabi”. Cu o postare despre „bărbații adevărați” din 1950, care erau niște pachețele de mușchi tonifiați, și cum în 2025 sunt doar niște introvertiți cu unghii pictate. Cu un talk show unde un politician îți explică foarte calm că „nu are nimic cu minoritățile”, dar că „poate exagerează cu drepturile astea”.

Și dintr-odată, oamenii din jurul tău încep să fie mai tăcuți. Sau, și mai rău, mai vocali în direcții care te fac să te simți ca o eroare de sistem.

Am văzut asta întâmplându-se în timp real. Și pe propria piele. Feed-ul meu s-a transformat într-un flux nesfârșit de postări despre „propaganda LGBT”, conspirații și glume care nu mai erau doar „doar glume”. Un amestec straniu de nostalgie pentru o lume care n-a existat niciodată și o furie difuză, dar foarte reală.

Practic, eu n-am observat începutul decât când era deja prea târziu ca să-l numesc „început”. Eram deja în mijlocul lui. Feed-ul meu devenise un soi de „greatest hits” al panicii morale: propagandă anti-LGBTQ+ la care se râde cu clovn emoji, conspirații cu Soros și transgenderi care răpesc copiii (??), plus, cum am spus, glume care nu mai sunt doar glume, ci teste de loialitate. Râzi, sau ești una dintre ei?

Dacă ai trăit vreodată experiența ciudată de a vedea un unchi care se radicalizează online, încet-încet, începe să posteze glume misogine, apoi teorii conspiraționiste și sfârșește prin a urî oamenii care poartă haine unisex și ajunge să spună lucruri de genul: „nu mai poți zice nimic în ziua de azi fără să-ți sară cineva în cap”… probabil ai înțeles deja cum se propagă ura în valuri. Dar valuri mici, aproape imperceptibile, nimic de speriat ca un tsunami.

La început, nu m-am alarmat. Până la urmă, trăim într-o lume relativ stabilă, cu democrație și stat de drept. Ce ar putea merge atât de prost, nu? Apoi am început să recunosc pattern-ul. Și m-a lovit ca un tren în slow-motion, ca într-un desen animat cu răufăcători cu mustăți lungi, iar eu, legată de șine cu fundiță roz, „damsel in distress” în realitatea asta glitchuită. Genul de dezastru pe care-l vezi apropiindu-se cu fiecare cadru lent și ești perfect conștientă că e imposibil să sari din calea lui. Și stai și privești, paralizată de absurditatea situației. Ți se pare absurd, ireversibil și incredibil de deja-vu. Pentru că, dintr-o dată, realizezi că ai mai văzut asta în istorie. Da, e în istorie. Dar de data asta, cu notificări push.

De fiecare dată când cineva vrea să distrugă democrația, începe prin a izola și demoniza pe cei care deja sunt vulnerabili. Cei „ciudați”. Cei „non-normativi”. Cei „n-avem nimic cu ei, dar…”.
Minoritățile sunt mereu primele.

Așa că da – ăsta e un articol despre democrație. Dar nu despre cea din manuale. Despre ce pățește ea când e pusă în contextul TikTok-ului, al alegerilor europene din 2024/2025, al prăbușirii rețelelor de sprijin și al unei generații întregi care trebuie să dea scroll peste fascism ca să ajungă la rețeta de banana bread.

Aceasta este Partea Introductivă dintr-un proiect publicat pe parcursul lunii mai – o serie de articole care încearcă să pună lupa pe modul în care democrația crapă. Nu cu bubuit, ci cu scârțâit. Și dacă ai impresia că „sigur nu ni se întâmplă nouă”, te invit să citești în continuare. Nu pentru că am toate răspunsurile, ci pentru că am prea multe întrebări și m-am săturat să fiu singura care le pune.

Mai este luna „Mai Democrație?!” pe Tina TransLucidă – pentru că ce altceva ai putea sărbători în mai, dacă nu un concept abstract care se destramă lent, în timp ce algoritmul îți recomandă conspirații, iar statul zâmbește pasiv-agresiv către cei woke care mai bine nu sunt evocați? O lună în care încerc să înțeleg de ce se dezintegrează lucrurile în jurul nostru, de ce cuvântul „libertate” a fost furat de niște indivizi cu lupi la pfp și steaguri românești în background, și ce legătură are totul cu fascismul care nu mai poartă uniformă, dar are cont de Instagram – e același monstru, doar că acum dă like la poze cu pisici. Un fel de sărbătoare în care, în loc de flori, îți aduc panică instituțională, analize despre extremism și o doză sănătoasă de „vai, chiar e nasol IRL, nu doar pe TikTok”.

De ce scriu asta acum? Pentru că mă uit în jurul meu – în Europa și în lume – și mă sperii. Extrema dreaptă nu mai e doar pe val în sondaje, ci și în realitățile noastre de zi cu zi. Alegerile prezidențiale din România se apropie vertiginos (remake-ul celor eșuate din 2024), în timp ce, în tot mai multe țări europene, dreapta radicală câștigă teren. O cohortă de extremiști în costume bine călcate, care știu exact pe cine să dea vina pentru tot ce merge prost, ajunge în poziții de putere. Iar peste ocean, Trump e din nou în Casa Albă, fără nicio intenție de a respecta regulile jocului democratic. Scriu asta pentru că toate aceste lucruri îmi provoacă un sentiment de deja vu istoric: mă întreb de ce ne întoarcem cu atâta ușurință – ba chiar cu entuziasm – înspre fascism.

Am scris articolul ăsta cu capul într-o mie de PDF-uri și cu inima într-o stare de anxietate epistemologică permanentă. Dacă te întrebi cât de mult am citit pentru el… ei bine, îndeajuns cât să-mi ard retina între „The Authoritarian Personality” și rapoarte despre cum Facebook reușește să combine hate speech-ul cu un algoritm care zici că a fost antrenat de un demon fascist. Am scotocit prin jurnale academice, rapoarte Amnesty, ILGA și Freedom House, am citit Levitsky & Ziblatt de parcă mă pregăteam pentru bac la subiectul democrație, am stat cu Hannah Arendt pe noptieră și cu ContraPoints în căști. Și da, am și citit despre legionari și despre cum se poate mistifica asasinatul politic într-o mistică ortodoxo-naționalistă care sună de parcă ar fi scenariu de Black Mirror, dar fără telefoane mobile.

Tot ce-ai citit aici și sper eu, vei citi în continuare luna asta, are în spate o documentare care variază de la lucrări clasice despre totalitarism până la eseuri video despre cum moare democrația în Star Wars. Pentru că dacă tot ne prăbușim în haos ideologic, măcar să înțelegem cum am ajuns aici – cu un ochi pe trecut, unul pe algoritmi și, sincer, al treilea ochi deschis pe panica existențială îmbrăcată în cultură-pop.

De ce Mai democrație?! Mi-am pus această întrebare pentru că democrația pare să alunece încet și sigur într-un abis din care nu știu dacă mai putem să o tragem înapoi prea curând. Dar, mai mult decât atât, întrebarea vine și dintr-un joc de cuvinte prost, inspirat de luna Mai, momentul în care seria asta își face loc în feed-urile voastre. „Mai avem democrație în luna mai?”

Seria de articole va fi împărțită în 10 părți.

• Partea I: „Mai întâi vin după ceilalți” – 1 Mai – LINK
• Partea a II-a: Democrația și autoritarismul – 4 mai – LINK
• Partea a III-a: Ascensiunea regimurilor fasciste – 7 mai – LINK
• Partea a IV-a: Legionarismul în România – 10 mai – LINK
• Partea a V-a: Moștenirea Legionarismului – 13 mai – LINK
• Partea a VI-a: Atacurile asupra empatiei și a bunului simț – 16 mai – LINK
• Partea a VII-a: Rolul internetului și social media în radicalizare – 19 mai – LINK
• Partea a VIII-a: Fascismul în zilele noastre – 22 mai – LINK
• Partea a IX-a: Portretul unui lider autoritarian – 25 mai – LINK
• Partea a X-a: Apărarea continuă împotriva fascismului – 28 mai – LINK

Repetarea istoriei

Se spune că cine nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete. Dar ce se întâmplă când îl cunoaștem și tot îl repetăm, cu o nonșalanță de parcă am avea amnezie selectivă? Sau poate e mai comod așa. Transfobia, la fel ca rasismul, misoginia sau homofobia, nu sunt niște glitch-uri recente în sistem – sunt funcții vechi, reciclate, ambalate în haine noi, dar cu același gust rânced. Iar dacă ne uităm atent la cum au fost construite „panicile morale” din trecut, vom vedea o serie de șabloane familiare: minorități țintite, discursuri inflamatorii, frică artificială și o sete insațiabilă de control.

Așadar, hai să ne uităm puțin înapoi. Nu ca să rămânem acolo, ci ca să înțelegem de ce ni se pare că trăim același coșmar cu altă coloană sonoră.

Mai 1933 – Cărți, foc, epurare

Era o seară rece pentru luna mai, dar piața din fața Universității Humboldt din Berlin era plină. Torțele aruncau umbre dansante peste zidurile clădirilor, iar mulțimea se adunase, atrasă de promisiunea unui „act simbolic” menit să „purifice cultura germană”.

În mijlocul pieței, o grămadă imensă de cărți aștepta să fie sacrificată. Mormanele de volume fuseseră smulse din biblioteci și librării, iar unele dintre ele chiar din mâinile celor care le dețineau. Unele coperte păreau banale, altele purtau titluri îndrăznețe – dar toate erau sortite flăcărilor.

La tribună, Joseph Goebbels rostește fiecare cuvânt cu o claritate înfricoșătoare:

„Epoca intelectualismului evreiesc este încheiată! Viitorul aparține spiritului german.”

Mulțimea explodează în aplauze. Studenți îmbrăcați în uniforme SA și membri ai Tineretului Hitlerist se grăbesc să ridice brațe de cărți și să le arunce în foc, fiecare gest însoțit de un strigăt triumfător. Flăcările cresc, devorând hârtia și transformând ideile în cenușă.

O martoră: Cum ar fi fost pentru cineva din mulțime?

Să spunem că ești un student la Universitate. Poate ai venit acolo din curiozitate, poate din presiunea de a nu fi văzut ca un outsider. Mulțimea e electrică, iar tu te simți prins într-un amestec de confuzie și teamă.

Sub braț ai ultimul număr din Der Stürmer, un ziar antisemit care descrie evreii ca dușmani interni periculoși, plin de caricaturi și articole de ură. În el, evreii, romii, persoanele LGBTQ+ și persoanele cu dizabilități sunt descrise ca fiind „elemente impure” sau „dușmani ai rasei ariene”. Nicio minoritate nu scapă.

La început, ești doar un observator. Dar apoi, vezi cum cineva ridică o carte de pe grămadă și o aruncă în foc – și îți dai seama că este o lucrare a lui Magnus Hirschfeld. Ai citit-o la biblioteca facultății, ai recunoscut coperta. Era o carte despre identitate de gen. Te intrigase. Te salvase.

O parte din tine vrea să intervină. Ai un mic imbold de a înșfăca cartea din mâna tânărului hitlerist. Dar te uiți în jur – fețele mulțimii sunt aprinse de satisfacție, zâmbete largi și urale asurzitoare. Focul pare o fiară vie, hrănită de bucuria lor. Nicio carte nu se salvează. Nicio idee nu scapă.

Îți strângi mantaua mai aproape, ca și cum ai putea să te ascunzi în ea, când mirosul de hârtie arsă îți pătrunde în nări. Inima ți se strânge pentru o clipă. Dacă cineva te-ar fi văzut citind cartea aceea? Dacă și-ar da seama ce gândești cu adevărat? Îți înfigi unghiile în palmă, încercând să pari indiferent, dar frica îți șoptește insistent că ai putea să fii următorul.

Arderea Institutului de Cercetare Sexuală

Focul din acea noapte a distrus și biblioteca și arhivele Institutului lui Magnus Hirschfeld. Lucrări inovatoare despre orientare sexuală, identitate de gen, inclusiv tratamente moderne pentru persoanele trans au fost transformate în scrum. Era cea mai mare colecție de studii despre sexualitate din lume la acea vreme – pierderea a fost ireparabilă.

Simbolismul era clar: regimul nu dorea doar să elimine cărțile, ci să șteargă și existența celor care reprezentau acele idei.

Pentru mulți dintre cei care au asistat, arderea cărților a fost un spectacol. Mulți erau sincer convinși că participau la un ritual de „purificare națională”. Alții doar au participat tăcut.

• Pentru naziști, era un mesaj puternic: nimeni nu se putea împotrivi noului regim.
• Pentru martorii tăcuți, însă, a fost primul semn clar că libertatea era pierdută.

Un vânt rece bate prin piață când focul începe să scadă. Mirosul de hârtie arsă rămâne în aer, ca o promisiune nescrisă a viitorului. Cenușa ideilor interzise zboară peste oraș, iar undeva, într-un colț al minții, îți dai seama că acesta nu este doar începutul sfârșitului pentru cărți – este începutul sfârșitului pentru oameni.

Februarie 2025 – Ctrl+A, Delete, Erasure

E foarte frig afară, chiar și pentru o zi de Februarie. Stai pe telefon scroll-ând prin feed-urile de social media. Kanye West tweet-uiește în ALL CAPS cele mai abjecte lucruri despre evrei, persoane cu dizabilități și neurodivergente, nicio minoritate nu-i scapă. Pe undeva nici nu te mai surprinde.

Dar o postare de la o sursă în care ai încredere îți atrage atenția: pagini întregi de date despre sănătatea publică au dispărut de pe site-urile guvernamentale.

Fără anunțuri. Fără explicații. Doar… gol.

Datele despre identitatea de gen, despre sănătatea persoanelor trans, politicile de protecție – toate au fost șterse. Da, începusei ca aproape toate fetele trans, pe r/egg_irl, râzând la meme-uri silly (they’re just like me, lol, fr fr) – te inrigaseră. Apoi ai trecut la videoclipurile ContraPoints, dar în final, site-urile federale te-au ajutat cu informații și resurse pentru a-ți începe tranziția. Te salvaseră.

Însă acum, Biroul pentru Managementul Personalului a emis o directivă: „Eliminați termenul gen din toate documentele oficiale. Înlocuiți-l cu sex. Desființați grupurile de resurse pentru angajați. Reziliați granturile.”
Deadline: vineri, ora 17:00.

Un email leak-uit îți confirmă cel mai mare coșmar. Orice cercetare legată de identitatea de gen – ștearsă. Studii în curs – anulate. În câteva ore, toată existența ta devine o notă de subsol uitată.

Ctrl+A. Delete. Nimic nu scapă. Niciun hard-drive nu rămâne neatins. Nicio idee nu scapă.

Pe Twitter, mulțimea digitală jubilează. „Puritatea sexului biologic a fost restaurată.” Trump vorbește, dar vocea lui nu are claritatea înfiorătoare a lui Goebbels. Discursul e stângaci, dar nici nu contează. Mulțimea aude doar ceea ce vrea să audă:

„Voi lua măsuri istorice pentru a înfrânge otrava toxică a ideologiei de gen și pentru a reafirma că Dumnezeu a creat două genuri: masculin și feminin.”

Simbolismul era clar: regimul nu dorea doar să elimine referințele online despre identitatea de gen, ci să șteargă și existența celor care reprezentau acele idei.

Încerci să intervii. Scrii un răspuns lucid, empatic, poate chiar prea calm pentru uriașul val de ură care te izbește. Dar algoritmul lui Musk îți îngroapă cuvintele într-un abis de transfobie viscerală. Zeci de răspunsuri apar instant:

„Ești doar un bărbat în rochie. Un pericol pentru femeile adevărate.”
„Ține-ți fanteziile perverse departe de copiii noștri.”
„Abia aștept să vină ziua în care ne vom curăța de voi toți.”

Algoritmul pare o fiară vie, hrănită de hashtag-urile lor. #tranny #chickswithdicks #keepmenoutofwomenspaces

Pentru o clipă, îți trece prin minte să-ți ștergi conturile de social media. Să dispari complet. Dar degetul ezită deasupra butonului de dezactivare. Tot ce ai postat vreodată e încă acolo, undeva, imposibil de șters cu adevărat. Fiecare gând, fiecare fragment din tine, prins în capcana unui server uitat.

Țipi în gol.

Într-un act de ironie cosmică, playlist-ul tău îți pune 100 Gecs:

I turned on the news, and it said that I was
The number one most wanted person in the United States
The United States
The most wanted person in the United States
In the United States, the United States
The most wanted person in the United States, woo

Și apoi, în liniștea care urmează, îți dai seama… Acesta nu este doar începutul sfârșitului pentru paginile federale de internet – este începutul sfârșitului pentru oameni.

***

Și așa cum cenușa cărților se așeza peste oraș, rămânând o amintire tăcută a ceea ce fusese pierdut, urmele digitale nu dispar niciodată cu adevărat. Rămân, ascunse în umbrele codului, așteptând să fie regăsite. La fel cum tot ce-ai postat tu rămâne prins undeva, așa rămân și articolele pe care le vor șterse cu atâta patos. De data asta, cenușa nu îngroapă adevărul – îl reînvie, ca o creatură mitică. Știi de care zic. Phoenix-ul numit Wayback Machine.

De data asta nu ne vor șterge, nu ne vor eradica. Ceea ce încearcă să distrugă va rămâne imprimat în straturile internetului, ca fosile digitale. Iar când vor să ne reducă la tăcere, vom răsuna mai tare prin ecourile cache-urilor uitate și screenshot-urilor de pe telefoane.

***

Știu, probabil că ai alte lucruri de făcut în mai, sau poate doar vrei să scrollezi în liniște fără să simți că lumea se prăbușește din toate părțile. Fair enough.

Dacă vrei o variantă abridged a ceea ce urmează să zic în următoarele 10 articole, o poți găsi aici: Urăsc naziștii și ar trebui să îi urăști și tu. E scurt, concis și direct la țintă – o condamnare clară și fără înflorituri a fascismului modern. Știi tu, un soi de TL;DR pentru epoca în care atenția noastră e mâncată de infinite notificări și doomscrolling.

Dar eu sper să continui să citești. Pentru că lucrurile de genul ăsta trebuie să fie analizate, descompuse și înțelese. Pentru că o să fie mereu mai ușor să pretinzi că nu se întâmplă nimic decât să privești adevărul în față. Pentru că, în fond, e un apel la realitate. Și e un apel care sper să te convingă să nu alegi tăcerea.

Pentru că dacă mai aud o dată că „nu e chiar atât de grav” sau că „nu e ca în anii ’30”, o să încep să țip.
Spoiler: e fix ca în anii ’30, doar că între timp am inventat Twitter. (Care, btw, a fost și el ocupat de fasciști.)
Dacă istoria ar fi o franciză de groază, acum am fi în partea a doua – exact când se întoarce monstrul, dar nimeni nu crede că e posibil și încep să fie căsăpiți unul câte unul.

Și oricât de mult îmi place trope-ul final girl, sincer… n-am chef să joc rolul victimei.

Așa că da, se repetă istoria, în mintea mea nu e niciun dubiu. Ba mai mult, pare a fi un reboot – cu buget mai mare și CGI mai realist.

Bine ai venit în „Mai Democrație?!”