Întotdeauna am urât listicles, acele „articole” de tip listă, popularizate de Buzzfeed și de nevoia oamenilor de a consuma informație în doze mici, numerotate și ușor de scroll-uit. Asta n-a însemnat că nu le-am citit. Creierul meu este, din păcate, vulnerabil la titluri de genul 10 lucruri fantastice (și 10 oribile) despre Star Trek sau 20 de fapte surprinzătoare despre Marxism – pentru că, evident, trebuie să știu dacă transportorul din Star Trek e doar o mașină de sinucidere sofisticată și dacă Marx ar fi considerat Alien o critică a capitalismului târziu, sau Hellraiser o metaforă despre lupta de clasă. Oare dialectica materialistă explică de ce Event Horizon mă bântuie și acum?

Oricum, m-am lăsat dusă de val, așa că, pentru al 50-lea articol de pe Tina TransLucidă, am decis să scriu un listicle, plin de meta-chestii, pentru că dacă mă citești deja de ceva vreme, știi că mă topesc după tot ce sparge pereți (preferabil din 4 în 4).

Și pentru că mereu am zis că în acest spațiu vreau să scriu pentru a-mi înțelege eu mai bine gândurile și experiențele, vreau să văd ce am reușit să învăț în aceste în aceste 49 (+1, pentru că 50 sună mai rotund și mai aniversabil) articole de până acum. Deci, cam o lecție per articol, începând de la primul și ajungând la Suicid cel curent, dar nu e o regulă tocmai bătută în cuie.

Și dacă tot ne iubim traumatismele colective – cu grijă, ironic, dar obsesiv – hai să facem o recapitulare cu umor, disociere și o doză sănătoasă de ceai îndulcit cu dispreț pentru patriarhat.

1. Da, am ajuns la 50 de articole pe acest spațiu virtual.

Primele mele cuvinte aruncate în haosul digital al internetului au fost:

Numele meu este Tina și acesta este jurnalul unei fete trans. 

Da, sunt una dintre persoanele alea deviante sexual, perverse, hipersexuale, delirante, care o să ia toți copiii și o să-i TRANSforme. Baphomet, pronume și neo-pronume, stăpâna mea, acceptă acest sacr… 

În continuare de actualitate. O deschidere fantastică dacă mă întrebi pe mine. Lecția 1: sunt genială!

2. Latura sexuală a tranziției

Ok, gata cu (auto-)aplauzele. Lecția 2 e un pic mai intimă – pentru că dacă tot suntem la retrospective oneste, hai să vorbim despre unul dintre cele mai subestimate (și incomod de evitat) aspecte ale tranziției: sexualitatea.

În articolele timpurii mi se pare că poate n-am explicat destul de bine latura sexualității și a excitației sexuale în euforia de gen, poate și pentru că nu aveam eu o înțelegere profundă asupra subiectului. Astfel, vreau să fac asta aici:

Pentru multe persoane trans, tranziția nu e doar despre alinarea disforiei, ci și despre redescoperirea plăcerii și a confortului în propriul corp. Uneori, euforia de gen poate avea și o componentă sexuală – nu neapărat în sensul fetișizării, ci al descoperirii unei relații mai autentice cu propriul corp.

Când începi să te recunoști cu adevărat în oglindă, când simți că îți aparții mai mult decât înainte, asta poate veni la pachet și cu o senzație de excitare – nu pentru că „tranziția e un fetiș”, așa cum spun transfobii (da, inclusiv Ray Blanchard și colegii lui cu doctorate în proiecție), ci pentru că, pentru prima dată, ai acces la un tip de plăcere pe care disforia ți-a refuzat-o. E o parte firească a oricărei relații sănătoase cu propriul corp.

Și totuși, deși multe persoane trans trăiesc această experiență, se vorbește foarte puțin despre ea, tocmai pentru că este un subiect ușor de deturnat de transfobi. Există o presiune constantă să demonstrăm că tranziția este „pură”, că nu are nimic de-a face cu plăcerea, cu sexualitatea – pentru că orice mențiune a acestor aspecte este imediat folosită împotriva noastră, ca „dovadă” că tranziția ar fi un fetiș. Așa că mulți dintre noi preferă să tacă, să nu discute despre acest lucru, chiar dacă e o parte reală și validă a experienței trans.

Dar poate cel mai interesant lucru e că această relație cu propriul corp evoluează constant. La început, poate fi un val de euforie intensă, care uneori se manifestă și ca o excitare sexuală – ca și cum ai primi, în sfârșit, acces la ceva care ți-a fost refuzat atâta timp. Însă, pe măsură ce tranziția avansează, senzația asta poate să se estompeze sau să se transforme. În locul ei, apare altceva: o iubire de sine, o armonie cu propriul corp care nu mai e definită doar de momente de euforie, ci de un sentiment profund și constant de apartenență. În cele din urmă, nu mai e despre cum „simți” corpul tău într-un moment anume – ci despre cum știi, fără dubiu, că îți aparține.

3. Reprezentarea trans în media

În continuare cred că reprezentarea grupurilor marginalizate în media este esențială. O reprezentare bună nu este doar „un moft woke”, așa cum o consideră unii (inclusiv una dintre versiunile mele beta), ci un lucru care poate avea un impact profund asupra celor care se văd reflectați pe ecran sau în paginile unei cărți. Pentru cineva care a crescut fără să-și vadă realitatea reprezentată în mod pozitiv, prima dată când întâlnește un personaj ca el poate fi un moment de schimbare fundamentală.

Dacă reacția ta la cuvântul „reprezentare” e să dai ochii peste cap și să bombăni ceva despre „woke”, poate ar trebui să-ți iei un moment să te întrebi cât de mult îți afectează viața, în mod real, față de cât de mult contează pentru membrii grupurilor marginalizate. Dacă ai crescut văzându-te mereu reprezentat în eroi, în povești de succes, în personaje cool și complexe, poate nu îți dai seama cât de diferit se simte să fii constant redus la o glumă, un villain codificat queer, o victimă fără voce sau, în cel mai bun caz, o prezență periferală.

Și mai mult, dacă ești un adult care are rant-uri furioase despre pronume în jocuri video, sau despre cum Mica Sirenă ar fi fost „stricată” de o Ariel non-ariană… sincer, grow up. Găsește-ți un alt hobby. Fă un puzzle. Plimbă un câine. Bea un ceai. Meditează asupra propriilor nesiguranțe. Scoate-ți ura din suflet cumva, dar nu printr-un meltdown online despre cum diversitatea îți strică nostalgia și imersiunea. 🙄

4. Comedia trans

Am dat de Gwen Rose anul ăsta și îmi place la nebunie! Sunt obsedată! Face glume despre experiența trans, e dark, are un delivery on point și, cel mai important, nu încearcă să fie „comedie acceptabilă pentru un public cis”. Pur și simplu, vorbește din interiorul comunității, pentru cei care chiar înțeleg prin ce trecem, fără să explice punchline-ul pentru „aliatul confuz din primul rând” – deși, când o face o face cu scop, ca să contruiască pe glumă.

Și chestia e că umorul trans nu e doar entertaining, e un mecanism de supraviețuire. Când treci printr-o lume care îți pune constant piedici, ai două opțiuni: fie te scufunzi în tristețe, fie râzi de absurditatea situației.

Adică, uită-te la gluma asta:

„I’m on Grindr because my dad doesn’t love me. I get a lot of unsolicited dick pics on Grindr… Not as bad as the time that God sent me that unsolicited dick. That was worse.”

Nu știu dacă să râd, să plâng, sau să trimit gluma la Vatican. Sau toate 3 în același timp.

E o combinație perfectă de umor autoironic, trauma joke și o înțepătură bine plasată către discursul religios transfob. Într-o singură propoziție, gluma asta spune mai multe despre experiența trans decât o fac multe articole academice. Ricky Gervais și Dave Chappelle ar trebui să dea subscribe pe YouTube, să-i dea follow pe insta și să-i ofere suportul pe Patreon – poate învață și ei cum arată, de fapt, o glumă despre persoane trans care nu e doar o reciclare obosită de clișee.

Comedia trans sfidează narațiunile despre noi și le redefinește în termenii noștri. Nu suntem doar traume ambulante, așa cum ne prezintă media mainstream. Nu existăm doar pentru a provoca dezbateri despre „problema femeilor trans în sport” sau alte BS-uri fabricate de oameni care nu au vorbit vreodată cu o persoană trans. Suntem oameni reali, care râd despre absurditățile vieții și despre cum uneori disforia e pur și simplu un bug în simulare. Comedia trans e sabotaj poetic cu glitter.

---

Okay, un mic later edit pentru secțiunea asta, pentru că a doua zi după ce-am terminat primul draft pentru acest articol, Gwen mi-a dat follow pe insta și mi-a scris, întrebându-mă dacă aș fi interesată de colaborarea pe o idee de graphic novel pe care o are.

Mind blown. Oricum, i-am explicat că dacă vrea un graphic artist, îi recomand cu căldură să ia legătura cu Lisande, sau 1999duck pentru că nu sunt nici pe departe artist grafician. Să fie clar că alte interacțiuni nu am avut în prealabil – știi tu, alta decât cea parasocială în care ea face glume pe internet și eu râd la ele, la mine acasă.

I-am spus că e un pic ciudat (surreal even) că mi-a scris pentru că tocmai am terminat o secțiune într-un articol pe blog-ul meu în care vorbesc despre ea și comedia ei. M-a rugat să-i scriu când îl public.

Am schimbat și eseuri despre suicid între noi, cum fac fetele trans. (Se pare că e adevărat ce se zice despre noi: toate t-girls suntem la fel – avem un eseu despre sănătatea mentală pregătit la schimb.) – Also, not beating the whole „being a walking trauma” allegations, huh?! Am I part of the problem?

OMG, stai un pic, toată treaba mă face să cred că am manifestat interacțiunea asta! Dacă manifestarea este adevărată, ce mai urmează? Noua ordine mondială? Reptilienii? Lesbiene soroșiste? OMG; OMG; OMG, am început să spiralez! Trebuie să mă calmez…

Stai să-mi fac un smoothie din înălbitor, uleiuri esențiale și cristale energetice!

(Așteaptă, oare înălbitorul e doar pentru COVID, sau funcționează și împotriva gândurilor conspiraționiste? Ce-ar zice antivaxerii??? Nu contează…)

Gata, mult mai bine, mi-am revenit. Sunt iar o sceptică non-spirituală plicticoasă! Yay! Și mai și miros frumos.

Dar, da, Gwen este o drăguță și jumătate și dacă vrei să o susții ai conturile ei de social media mai sus – apropo, aparent în SUA te costă 107 $/lună HRT-ul. Yikes! Nu-i spuneți, vă rog, că în România și fără subvenționări te costă în jur de 100 de lei/lună (aproximativ 22 $). Probabil costă extra pentru că vine cu un set de libertăți americane. 🤷‍♀️ Ce pot să zic, decât că sunt dezavantajată să trăiesc într-o shithole country?

(Hi Gwen!)

5. Feminismul este mai necesar ca niciodată

Trăim într-o perioadă în care ideologiile fasciste câștigă teren, iar asta se vede și în atacurile tot mai agresive asupra feminismului. Nu e întâmplător că discursul „anti-woke” merge mână în mână cu ura față de femei și față de persoanele trans. Toate sunt părți ale aceluiași efort reacționar de a readuce societatea la o ordine patriarhală rigidă.

Mizantropii de pe internet care urlă despre „femeile moderne care au distrus lumea” nu sunt doar niște trolli inofensivi – sunt produsul unei mișcări mai largi care vrea să reimpună niște ierarhii sociale stricte. Aceleași cercuri care spun că feminismul „a mers prea departe” sunt cele care încearcă să interzică avortul, să limiteze accesul la educație sexuală, să reducă drepturile LGBTQ+ și să promoveze ideea că femeile ar trebui „să-și cunoască locul”.

Și dacă te uiți la ideologiile care susțin fascismul istoric, vei vedea același model: exaltarea „valorilor tradiționale”, controlul asupra corpurilor femeilor, ura față de orice deviază de la norma heterosexuală, masculinizată. Întotdeauna, oriunde apare fascismul, apare și misoginia. Nu poți avea una fără cealaltă.

Așa că feminismul nu doar că este încă relevant – este absolut esențial. Și nu, nu doar un feminism alb, liberal, care vrea mai multe CEO femei în corporații care exploatează muncitori plătiți prost. Ci un feminism intersecțional, radical, care înțelege că eliberarea femeilor nu se poate întâmpla fără eliberarea tuturor celor oprimați de patriarhat.

6. Stigmatul asupra problemelor mentale și suicidului este încă o problemă

Trăim într-o eră în care se vorbește mai mult ca niciodată despre sănătatea mentală. Companiile postează mesaje despre „self-care”, influencerii împărtășesc povești despre burnout și anxietate, iar aplicațiile de meditație îți promit pace interioară pentru doar 9.99€/lună. Și totuși, în spatele tuturor acestor discursuri despre „a cere ajutor” și „a fi mai deschis”, stigmatul real asupra problemelor mentale rămâne puternic.

Pentru doar 9.99€/lună, poți să meditezi 10 minute dimineața și să ignori faptul că trăiești într-un sistem care te zdrobește emoțional de luni până vineri, de la 9 la burnout.

În special când vine vorba de depresie severă și suicid. E ușor să spui „e ok să nu fii ok” când vorbești despre stres sau anxietate, dar când cineva chiar ajunge în punctul în care nu mai vede nicio cale de ieșire, conversația se schimbă brusc. Dintr-o dată, apar judecățile: „dar avea totul”, „ar fi trebuit să fie mai puternicx”, „suicidul e un act egoist”.

E ca și cum ai spune că cineva care s-a înecat „ar fi trebuit să învețe să înoate mai bine” în loc să te întrebi de ce era singurx în mijlocul oceanului fără vestă de salvare. În loc de empatie, de multe ori oamenii reacționează cu frică, respingere sau chiar moralizare.

Pentru persoanele trans, lucrurile sunt și mai complicate. Ratele de suicid care sunt ridicate în comunitatea noastră, nu arată că „tranziția ne distruge viața” (cum urlă transfobii), ci că trăim într-o societate care ne pune constant în situații imposibile. Lipsa de sprijin, respingerea familiei, discriminarea, violența – toate astea au un cost emoțional imens. Și totuși, în loc să se discute serios despre cauzele reale, discuția este deturnată în „tranziția e periculoasă” sau, mai rău, ignorată cu totul.

Stigmatul din jurul suicidului nu doar că ne face să ne simțim mai singuri, dar ne și împiedică să cerem ajutor. Pentru că dacă știi că vei fi judecat, că oamenii se vor îndepărta de tine sau că vei fi redus la „o povară”, atunci e mai ușor să taci.

Conversațiile despre sănătatea mentală trebuie să meargă dincolo de postări vagi cu „sună la un prieten” și să abordeze problemele reale: accesul la terapie, suportul comunitar, desființarea miturilor dăunătoare despre depresie și suicid. Altfel, rămânem doar cu niște hashtag-uri care nu schimbă nimic.

7. Ieșirea din dulap – sau de ce mă gândesc să-i dau foc

Coming out-ul nu e un eveniment singular, e un proces continuu. E ca un joc nesfârșit de „Ghici cine?” unde trebuie să decizi, de fiecare dată când întâlnești pe cineva nou, dacă merită să știe adevărul despre tine. La început, fiecare coming out vine cu un cocktail de anxietate și planificare strategică: Cum vor reacționa? E sigur să le spun? Merită energia mea? Și evident fiecară persoană răspunde în propriul său mod la aceste întrebări. Toate valide, fiecare drum ales și fiecare ritm absolut autentic și valabil.

Dar, pentru mine, în timp, ceva s-a schimbat. Și poate e la fel și pentru alte persoane trans. Nu mai ești definitx de frica de reacțiile celorlalți, ci de propria ta libertate. Așa am ajuns aici: la punctul în care dulapul nici măcar nu mai e o barieră reală, ci o relicvă a trecutului. Mai sunt doar câteva grupuri din familia extinsă care nu știu – dar sincer? Nu-mi pasă. Nu mai e problema mea. Dacă află, află. Dacă au o problemă, e a lor, nu a mea.

La început, fiecare coming out era un exercițiu de respirație controlată, aproape o operațiune militară. Acum? Am obosit să mai dau raportul. Trăiesc, respir, exist. Deal with it.

Pentru mine, ieșirea din dulap nu mai înseamnă doar a spune „Sunt trans” cu voce tare, ci a-mi trăi viața 100% ca mine, fără compromisuri, fără să-mi cer scuze pentru cine sunt. E o eliberare pe care, la început, nici nu știam că o pot avea. Și e un sentiment mai bun decât orice validare externă. Și da, într-un fel, e și o formă de sfidare – ceea ce e trist, pentru că existența unei persoane trans n-ar trebui să fie un act de rebeliune, ci pur și simplu ceva normal. Dar hei, dacă lumea vrea să vadă în mine o provocare, n-am de gând să mă scuz pentru cine sunt. Și cred că faptul că sunt o nerușinată completă mă ajută să le arăt muie transfobilor. Chiar dacă mi-e frică câteodată să ies în lume.

8. Presa din România și scrisul despre traaa

Dacă ai citit vreodată un articol din presa mainstream românească despre persoane trans, știi deja la ce să te aștepți: titluri senzaționaliste, pronume greșite, apel la „experți” care nu știu despre ce vorbesc și o obsesie nefirească pentru detalii medicale irelevante. Nu e surprinzător – jurnalismul românesc tratează, în general, orice subiect legat de comunitatea LGBTQ+ cu un amestec de ignoranță, prejudecăți și un clickbait bine plasat.

Dar acum există un contra-exemplu: pe site-ul TransCore găsești Ghid pentru jurnaliști: Cum să scrieți responsabil despre persoane trans, un material esențial pentru oricine vrea să abordeze subiectul fără să facă rahatul praf. Editat de o tipă super mișto, care chiar știe despre ce vorbește 🤭 (sau, dacă nu, măcar are Google și un minim de reading comprehension), ghidul explică clar de ce e important să respecți pronumele, de ce nu e nevoie să bagi în fiecare articol cuvântul „femeie” între ghilimele și cum să nu perpetuezi clișee dăunătoare.

E genul de resursă care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru orice redacție. Și, sincer, acum nici măcar nu mai pot spune că problema e lipsa de informație – informația există, e la un click distanță. Asta nu înseamnă că presa românească va înceta să trateze comunitatea LGBTQ+ ca pe o temă de senzație, dar ar fi drăguț dacă unele redacții ar lua o pauză de la înghițirea clickbait-urilor și ar lua în serios și etica jurnalistică.

9. Articolul Tratat de lingvistică e meh

Tratat de lingvistică mi se pare poate cel mai slab articol al meu. Simt că am folosit prea multă teorie despre funcțiile limbajului, prea puține glume bune și, sincer, cineva care nu știe care e funcția unui pronume, n-o să stea să citească un articol despre cum funcțiile teoretice ale limbii susțin folosirea corectă a genului gramatical la persoanele trans. În mod ironic, cu cât încerc să îți explic de ce pronumele sunt importante, cu atât pare că mă adâncesc mai tare în teoria aia inutilă.

Poate că e o lecție despre cum, uneori, e mai eficient să fii mai direct, decât să te învârți în teorie lingvistică.

Și, chiar și așa, e păcat, deoarece articolul conține și câteva informații esențiale și valoroase despre cunnilingus. Păcat că nu l-am scris mai bine.

10. Gen, Sex și gen, științific, gen

La articolul despre sex și gen am lucrat cel mai mult (asta înainte să mă apuc de proiectul care va ieși în luna mai) și totuși este unul dintre cele mai puțin performante. Recitindu-l, nu reușesc să înțeleg exact ce nu a mers cu el. Spre deosebire de … lingvistică, cred că am reușit să fac un mix destul de bun de informații științifice și mici glume relevante, care ar trebui să ajute cititorul să înțeleagă mai bine complexitatea subiectului.

Pentru a-l scrie, am citit o groază de articole de opinie, studii medicale și științifice, din care, sincer, am și încercat să înțeleg ce dracu’ voiau să spună autorii. Așa că, pe lângă toate astea, am fost nevoită să învăț genetică, cromozomi, hormoni, DSD-uri, neurobiologie și așa mai departe. Google feed a fost foarte confuz pentru o perioadă, și a tot încercat să-mi feed-uiască noi descoperiri în genetică sau studii despre evoluția genetică a moluștelor.

Mă „plângeam” de asta lui R., care aproape instant a început să râdă și să-mi spună: „cute, naive, little nerd”. – I still don’t get it…

Oricum, de la scrierea acelui articol și până acum mi s-a consolidat poziția conform căreia nu doar că genul nu este binar, dar nici sexul nu este. Ziceam atunci:

Astfel, părerea mea, care n-are valoare în contextul universal, este că specialiștii care susțin că sexul nu este binar au dreptate. Dar, din nou, această părere este una care n-ar trebui să conteze în marea schemă a lucrurilor, pentru că eu nu mi-am dedicat viața studierii acestor concepte.

Și, da, în continuare, părerea mea nu contează în contextul științific universal, dar acum sunt mult mai convinsă că sexul nu este binar. Citind în continuare despre subiect, am câteva exemple din genetică care îmi demonstrează mie că sexul nu este binar:

• Intersexualitatea și variabilitatea cromozomială:
  Un exemplu clar de ce sexul nu este binar îl reprezintă persoanele intersexuale. De exemplu, unii indivizi pot avea un set de cromozomi XX (feminin) și totuși să aibă trăsături fizice masculine sau să prezinte caracteristici sexuale ambigue. Acesta este cazul persoanelor cu sindromul insensibilității la androgeni (AIS), unde, în ciuda faptului că au cromozomi XY (masculini), corpul lor nu răspunde la androgeni, iar trăsăturile lor fizice pot fi, de fapt, feminine.
• Sindromul Turner:
  Sindromul Turner apare la femeile cu un singur cromozom X activ (45,X). Aceasta este o anomalie cromozomială în care sexul genetic este „necomplet” (nu există doi cromozomi X sau un cromozom X și unul Y), iar persoanele cu acest sindrom se nasc cu o serie de trăsături unice, cum ar fi o statură mică și anumite trăsături fizice specifice. Aceasta arată că sexul nu este întotdeauna definit de doi cromozomi distincti X și Y.
• DSD (Differences in Sex Development):
  Persoanele cu DSD au o variație în dezvoltarea sexuală, care nu corespunde complet cu etichetele „masculin” sau „feminin”. De exemplu, există condiții în care persoanele cu cromozomi XY (masculini) pot dezvolta organe genitale externe care sunt în mod tipic feminine sau invers. Aceste condiții arată cum sexul poate fi mult mai fluid și divers decât simpla dicotomie „masculin” sau „feminin”.
• Cromozomi Y și X și variabilitatea lor:
  Chiar și în cadrul „sexului genetic” binar clasic, există o mare diversitate. De exemplu, persoanele cu sindromul Klinefelter (47,XXY) au un cromozom Y suplimentar, ceea ce le face să aibă un set de cromozomi XY și totuși dezvoltă trăsături intermediare între masculinitate și feminitate. Acest lucru subliniază faptul că sexul genetic nu este neapărat atât de simplu sau de rigid.
• Neurobiologia și diferențele în creier:
  Există cercetări care sugerează că există mai mult de două tipuri de dezvoltare a creierului bazate pe sexul biologic. Creierul uman poate dezvolta trăsături „masculine” și „feminine” indiferent de cromozomii sexuali. Astfel, nu doar că fenotipul sexual (caracteristicile fizice) poate varia, dar și structurile cerebrale pot prezenta o diversitate care sfidează ideea de sex „binarnic”.

Oi fi eu proastă, dar măcar știu cum să-ți bag un pic de „cold hard science” în cap – nu doar politică și theorycrafting MTG. 🫦 Și da, poate că nu sunt specialistă, dar dacă mai vrei să dezbați subiectul, știi unde mă găsești – între articole de opinie și studii științifice care mă fac să mă întreb ce dracu’ învăț de fapt și cât de repede pot să uit.

A da, și îmi pare din ce în ce mai plauzibilă teoria cum că expunerea fetală la hormoni influențează dezvoltarea identității de gen. Este una dintre teoriile principale care încearcă să explice existența identităților de gen divergente, inclusiv a persoanelor trans. Ea sugerează că dezvoltarea identității de gen este influențată de echilibrul hormonal din uter, în special de modul în care creierul răspunde la testosteron și estrogen în timpul dezvoltării fetale.

Fetele trans sunt cel mai probabil rezultatul unei expuneri insuficiente la testosteron sau a unei insensibilități la acesta într-un stadiu critic al dezvoltării creierului. Iar estrogenii materni sunt prezenți în circulația fetală, dar, în mod normal, nu au un impact major asupra fetușilor XY. Totuși, în anumite condiții, mecanismele care ar trebui să îi neutralizeze pot fi insuficiente, ceea ce poate influența dezvoltarea creierului. Acest lucru determină formarea unui creier mai apropiat de cel tipic feminin, chiar dacă restul corpului urmează un tipar masculin la naștere. Cold HARD science, bitches! 🫦

Și, chiar dacă nu sunt om de știință sau nu m-am transformat peste noapte într-un geniu al geneticii – și nu Google, nu vreau să aflu despre variațiunile genetice ale crustaceelor – am un punct de vedere clar: sexul nu este binar și nici genul (duh!). Poate n-oi fi specialistă, dar cu siguranță știu mai mult decât cei care vor să restaureze „adevărul biologic”. Nu mă crezi? Căută-mi bibliografia!

11. Colonialismul e transfob

Deși în articolul original, partea a doua de la Sex și Gen am făcut mențiune despre colonialism, de-a lungul timpului mi s-a clarificat că acesta este cu adevărat unul dintre principalele motive pentru răspândirea transfobiei pe glob. Coloniile europene au impus normele lor culturale și sociale, incluzând viziunea rigidă asupra genului și sexualității. Aceste norme au fost aduse în diverse colțuri ale lumii, unde, de cele mai multe ori, erau complet străine și chiar contradictorii față de tradițiile și înțelegerile locale despre identitate de gen și sexualitate. Astfel, colonialismul nu a doar subminat diversitatea culturală, dar a fost și un vehicul al transfobiei, impunând idei care persistă și astăzi în multe societăți.

Așadar, colonialismul nu doar că a subjugat popoare, dar a și împrăștiat transfobia ca un virus global, fiind un super-motor al acesteia. Thanks… Columbus! Dacă tot ai ajuns în America, măcar ai fi putut descoperi și cum stau lucrurile cu genul – tot din greșeală, ca tot ce-ai făcut în viață. Dar nuuu.

12. Detranziționare

Ah, detranziționarea! Momentul acela magic în care, după ce ai trecut prin tranziție și ți-ai dat seama că viața ta nu e un episod din RuPaul’s Drag Race, vrei să faci cale-întoarsă. Pentru unii, detranziționarea înseamnă o înțelegere mai profundă a propriei identități – pentru alții, înseamnă că ajung să se întrebe „ce naiba am făcut?”. Viața lor transformându-se într-o alegere între DIY sau ready-made. Unele povești sunt tragice, da, altele sunt exagerate sau complet fabricate.

Și, desigur, ai auzit acele povești apocaliptice despre „majoritatea personelor trans se răzgândesc”. E un fel de legendă urbană, dar hai să fim serioși – rata de detranziționare e incredibil de mică. În plus, se spune că rata de regret pentru tatuaje Harry Potter e mai mare decât pentru detranziționare. Nu am stat să verific, dar sună mai credibil decât toată nebunia asta cu „toți trans se răzgândesc, că le vine mintea la cap”. Dacă ar fi adevărat, ar trebui să fim în stare să demonstrăm asta cu niște statistici solide, nu doar speculații ieftine. Dar toate studiile care supraviețuiesc scrutinului dovedesc rate mici de tot de detranziționare și de regret în urma alegerii de a tranziționa.

Dacă încă mai crezi că toți oamenii trans detranziționează, poate ar trebui să iei o pauză și să reflectezi profund. Și dacă vrei o opinie medicală la fel de validă ca propaganda anti-trans, ai putea să-l întrebi pe Trump despre remediile lui minune pentru COVID. Dar, sincer, nu bea înălbitor, nu e sănătos. Orice ar zice un clovn portocaliu și 4% dintre următorii lui.

Să fim realiști: tranziția nu e un „mi-am dat seama că am greșit” venit de la o zi la alta. Mai degrabă, e o alegere complexă, profund personală, iar cei care ajung să tranziționeze, sau să detranziționeze nu fac asta pentru că „s-au răzgândit brusc”. Pentru detranziționări, poate e vorba de presiuni sociale, de schimbări de viziune sau, pur și simplu, de dificultățile de a trăi într-o societate care refuză să te accepte așa cum ești. Și da, mulți dintre cei care detranziționează ajung să simtă că au fost forțați să se conformeze unei norme sociale, de către „comunitate”, „prieteni” și „familie”. Ghilimelele nu pot exprima instensitatea dezgustului meu față de conținutul lor.

Așa că, pentru toți aceia care încă insistă că „detranziționarea înseamnă că recunoști că ai greșit”, și mai ales „toate persoanele trans detranziționează când le vine mintea la cap”, poate ar fi cazul să te oprești și să te gândești de două ori. Și dacă vrei să continui cu miturile astea, sigur ți-ai luat ivermectina azi? Ai grijă, nu știi niciodată când guvernul mai bagă niște chemtrails să-ți dea enterocolită și să transforme broaștele în enbies pansexuali. Și doamne ferește poate enterocolita aia îți dă și ție gândire critică! 😱

13. Transfobia

E amuzant cum mulți „normies” nu înțeleg că transfobia e reală și nu doar o chestie „de opinie”. Ba mai mult, nu înțeleg nici măcar la ce nivel se manifestă – atât în populația generală, cât și în sistem. De fapt, nu pare să le treacă prin cap cât de impenetrabile sunt barierele pe care le ridică transfobia la fiecare pas, de la joburi și educație, până la interacțiuni zilnice. Și când îmi exprim frica sau anxietatea de a ieși într-un mediu public, cam tot ce primesc sunt priviri jenate, ca și cum aș exagera sau, mai rău, că fricile mele n-ar fi valide. Ce-mi place e că „normies” nu înțeleg de ce mi-ar fi frică. „De ce ți-ar fi frică? Nu arăți ca un monstru!” – „Știu, dar unii mă văd așa.”

Nici nu realizează că, pentru unii dintre noi, fiecare „achievement” obținut în viață a fost câștigat cu mai multă muncă și rezistență, pentru că trebuie să dovedim că suntem mai buni, mai capabili, mai funcționali, mai „normali” decât restul, doar ca să demonstrăm că nu suntem „nebuni” sau „confuzi”, „că ești unul dintre cei buni”. Chiar și în medii considerate inclusive, transfobia e o chestiune internalizată care te face să te simți constant ca și cum ai fi cu un pas în urma celorlalți.

Și știi ce? Lipsa asta de înțelegere a experienței trans nu e doar neplăcută, e periculoasă. Ignoranța, fie că e voită sau pur și simplu dintr-o necunoaștere, dă naștere la prejudecăți și perpetuează opresiunea. Dar dacă nu te deranjează să trăiești într-o lume unde opresiunea este invizibilă pentru tine, doar să ai grijă ca la un moment dat nu cumva să o transformi și tu într-un „mit urban” care nu ar trebui să fie discutat, sau tolerat.

14. Tina is (still) a sex demon

Un efect secundar neintenționat al tranziției mele: conturile mele de social media au devenit un fel de hook-up app. Cumva, după ce mi-am asumat public cine sunt, toți cei care mă adaugă au impresia că e ok să mă abordeze cu tot felul de propuneri mai mult sau mai puțin directe. Nu mă înțelege greșit, nu zic că nu mă simt flatată – dar parcă îmi pare cam ciudat că tot ce îmi trimit sunt mesaje gen „hey, deci sunt straight, dar… mă atragi”. Și așa ajung să primesc mesaje peste mesaje „confuze” de la băieți straight care „nu înțeleg de ce” sunt atrași de mine.

Sunt aproape ca o „divinitate sexuală” pentru mulți dintre ei – un mister, îi intrig, sunt o curiozitate „exotică” care provoacă niște sentimente amestecate. Unii sunt încântați, alții vin cu întrebări „curioase” (ca și cum aș fi doar o curiozitate științifică). Dacă ar fi fost să iau câte 4-5 dolari pentru fiecare dată când cineva mi-a spus că „nu înțelege” cum de e atras de mine, aș fi putut să particip la pre-release-ul Tarkir Dragonstorm cu banii ăia. Ceea ce nu e mult, dar… cumva, tot e prea mult.

Deci da, mă simt uneori ca un fel de „sex demon” – câteodată mă angajez în aceste dialoguri cu aceeași curiozitate cu care te uiți la un accident de pe marginea drumului – dar, hei, oferta de discuții e valabilă doar pentru conversații plăcute și respectuoase, nu pentru fantezii care ar putea să fie mai OK doar dacă le exprimi într-un context mai clar și mai sănătos, cu un nivel bun de înțelegere în prealabil între toți participanții, nu unei necunoscute pe insta.

Și, băieți, există o limită la de cât de multe ori pot răspunde la întrebarea „ce ai în chiloței?” – jur că nu-i infantilizez eu, e citat, promit! – fără să încep să trag niște înjurături. Așa că hai să încercăm ceva nou: sunteți bărbați, you do the math!

Dar hai să nu ne mințim: dincolo de ridicolul acestor mesaje stă ceva mult mai întunecat. Nu e vorba doar de awkward flirting sau de lipsă de filtru – e despre modul în care femeile, în special femeile trans, sunt dezumanizate prin fetișizare. Nu sunt privită ca o persoană, nici măcar ca o femeie, ci ca o categorie de porn – un obiect. Un mister incitant doar atâta timp cât poate fi consumat și digerat sexual, apoi aruncat.

Când corpul tău devine singurul lucru care interesează, iar „ce ai în chiloței” e considerat o întrebare validă pentru o necunoscută, nu mai e flirt, e violență mascată în fascinație. E misoginie, pur și simplu, condimentată cu transfobie și ambalată în „curiozitate”.

E al dracului de dezumanizant să-ți dai seama că, pentru unii, nu exiști decât în raport cu fantezia lor despre tine. Și că nu contează ce spui, ce crezi, ce scrii, ce creezi – contează doar dacă îi exciti, dacă li se ridică când se uită la tine.

Sunt un obiect al cărui principal punct de atracție și interes este alt obiect – unul pe care, sincer, nici măcar nu mi-l doresc, dar m-am născut cu el și să-l dau jos e scump.

Deci da, sunt un „sex demon”, dar unul foarte obosit de mesajele astea. Un demon care ar vrea doar să bea un ceai și să joace visual novel-uri yuri fără ca cineva să-i trimită un „hey 🥵” la 3 dimineața.

Nu sunt doar o fantezie. Sunt o persoană reală, jur. Am gânduri(-ish). Am sentimente. Am visuri – superficiale, sigur, dar tot visuri sunt. Visez la o baie lungă cu spumă în timpul căreia să nu-mi apară 👅🍆💦 în bara de notificări a telefonului. La un univers paralel unde nu trebuie să dau explicații despre genul meu, în care nu trebuie să-mi justific existența constant. La o zi întreagă în care nimeni nu mă întreabă ce am „în chiloței”, ci poate… ce carte citesc. Sau ce gusturi am la ceai. (Prefer cafeaua, dar, dacă e musai ceai, merg pe mentă, sau fructe de pădure. Practic accept orice, atâta timp cât nu e o aluzie sexuală, gen „Eu prefer ceai în chiloței.” – ugh… (I made myself sick.)

15. Orientări

Când vine vorba de orientarea în spațiu, sunt varză, așa că, uite, am ieșit din dulap și brusc și orientarea mea sexuală a început să semene cu un rollercoaster. Nu în sensul ăla rău, că m-ar confuza în mod negativ – ba chiar îl găsesc destul de amuzant! Dacă acum câțiva ani mi-ar fi spus cineva că o să ajung să mă identific ca „pansexuală cu un mic accent pe gynesexualitate”, probabil aș fi dat ochii peste cap și mi-aș fi băgat capul sub pătură, roșind un pic – dar, sincer, n-aș fi recunoscut nici asta.

Dar acum e destul de clar că orice etichetă rigidă nu se potrivește nevoilor și dorințelor mele – și știi ce? E chiar super! Aș putea să fiu un fel de „confused-sexual” în sensul ăla bun al cuvântului, adică să fiu atrasă de tot ce e uman, dar cu o preferință (sau o tendință? poate o fantezie?) ușor mai mare spre o estetică feminină. Nu mă înțelege greșit, iubesc orice formă de atracție, dar chiar și eu sunt un pic confuză de cât de mult mă pot învârti într-o „fluctuație” continuă.

Îmi place să cred că sexualitatea mea este fluidă, ca o artă în mișcare – și, honestly, așa mă simt cel mai bine. Nu mă simt legată de etichete, pentru că fiecare zi mă poate surprinde. Deci da, dacă aș fi să mă definesc acum, aș fi cam pansexuală… cu un plus de flirt sapphic. Adică, la urma urmei, cine poate să spună nu unui pic de diversitate? Hei, dacă în lume se tot linșează programele DEI, eu îmi deschid coapsele într-un mod divers, echitabil și incluziv. Deci, da, sunt o eroină a diversității. Equal opportunity fucker, you know?

(not beating the sex demon allegations either, huh?! honestly am I the problem?)

16. Campanii anti-LGBTQ+

În timp ce unii dintre noi ne confruntăm cu realitatea de zi cu zi a transfobiei și a discriminării, există niște băieți mari care bagă o groază de bani în campanii de dezinformare anti-LGBTQ la nivel global. Nu doar că sunt organizații care-și pun banii la treabă pentru a răspândi minciuni și teorii conspiraționiste despre persoanele trans, dar totul e orchestrat într-un mod atât de profesionist încât ar putea concura cu cele mai bine gândite reclame de Super Bowl. Aceste campanii, de obicei, nu sunt văzute ca „băieți răi” de majoritatea normies-ilor, pentru că nu prea realizează ce se întâmplă cu adevărat.

Serios, de fiecare dată când primesc un magnet de frigider de la vreo mânăstire vizitată de cunoscuți, mă gândesc dacă banii ăia nu se duc cumva la rețeaua Tradiție, Familie și Proprietate (TFP), care apoi face lobi ca să-mi mai taie un pic din dreptul de a exista.

A, apropo, fun fact: Trump a cheltuit 21 de milioane de dolari pe reclame anti-trans în campania electorală și apoi s-a scandalizat că Biden a cheltuit 8 milioane de dolari pe a face rozătoare trans. Oi fi eu femeie, deci nu mă pricep la matematică, dar cred că una dintre sumele alea e mult mai mare decât cealaltă și folosită pentru ceva care a rulat câteva luni pe televiziuni, în timp ce cealaltă a fost investită în cercetare medicală care salvează vieți.

În timp ce sume uriașe sunt investite pentru a crea frică și ură, multe persoane din jurul meu continuă să se întrebe de ce mă tem să mă afisez într-un spațiu public. Și nu mă înțelege greșit, iubesc libertatea de exprimare (cât om mai avea-o și pe asta), dar dacă nu vezi cum ajung aceste campanii la tine în subconstient, îți recomand să încerci să-ți deschizi ochii mai bine, pentru că ceea ce se întâmplă în spatele cortinei poate fi cu adevărat devastator.

17. Vizibilitatea trans

Un paradox ciudat e că, deși cerem vizibilitate și recunoaștere, o mare parte din această vizibilitate vine din partea extremelor politice. Dreapta și extrema dreaptă sunt cele care continuă să ne pună în față, dar nu pentru a ne susține sau înțelege, ci pentru a ne demoniza. Ne scot la iveală ca „pericole pentru societate”, folosind fiecare ocazie pentru a ne transforma în țapi ispășitori. Politicienii, de fiecare dată când se întâmplă ceva, orice, vin cu un alt atac sau un alt mit care ne degradează. La fiecare mică problemă, se strigă „trans!”

Prețul ouălor? Trans! Vandalism Tesla? Trans! Apărarea spațiului aerian național românesc? Trans! Buletine cu cipuri? Trans! Nivelul educației din România? Trans!

Nu de asta voiam noi vizibilitate, dar uite că ni se dă, de fiecare dată, în modul cel mai toxic posibil. Și poate e timpul să recunoască toată lumea că suntem doar un paravan pentru… TRANS!

18. Contagiunea socială a queerness-ului

Uuuugh… I am so over this! Nu există în plm, deschide o carte, ceva… Există paralele istorice clare care arată că asta e doar o panică morală. Sincer, fuck off. Sunt unele discuții care au început să mă obosească și să mă frustreze rău.

19. Cis women are women

Articolul care m-a terminat psihic cel mai mult a fost cel despre situația Imanei Khelif de la Jocurile Olimpice. Urmărind toată furtuna generată în jurul sportivei și discursul absolut toxic creat și perpetuat de bigoți a fost oribil. De aia, mă bucur că acest articol este și printre cele mai puțin performante.

Dar ce mă întristează e că nu destulă lume a văzut în acest caz capodopera creată de @1999duck intitulată Cina cea de Tine. Așa că, uite-o aici:

Lecție: doomscrolling is bad and not good at all.

20. „Bărbați periculoși” în sporturile femeilor

Și totuși, articolul despre Imane m-a făcut să fac cercetare serioasă și să scriu și despre subiectul Femei trans în sport. Adică, mă gândesc că era oricum inevitabil. Bigotismul de la Jocurile Olimpice doar a grăbit procesul.

În articolul respectiv am avut o abordare destul de „guys, majoritatea lucrurilor împotriva incluziunii femeilor trans în sport par mai mult bazate pe vibe, nu pe chestii științifice, dar nush ce să zic nici eu”. De la acel articol, studiile au devenit și mai clare: atletele trans pe HRT nu au avantajele despre care se tot bate moneda – ba uneori au chiar dezavantaje majore. Sigur, știința trebuie să avanseze, dar, până una-alta, nu prea există motive întemeiate pentru excluderea lor.

Cât timp Phelps are voie să participe cu alți bărbați „normali” în competiții, atunci și Lia Thomas ar trebui să poată concura cu alte femei.

Plus, „problema” femeilor tans în sport nu este o „problemă” adevărată. E fabricată. „Problema” femeilor trans în sport este una politică, una în care este acceptabil să spui „femeile trans n-ar trebui să existe”, „femeile trans sunt periculoase”, cât timp adaugi „în sport” la final. Una în care femeile trans pot fi atacate direct. Nu doar „în sport”.

Și dacă ne preocupă „echitatea” în sport, poate am putea începe prin a oferi sportivelor un salariu decent înainte să ne prefacem că ne pasă brusc de ele doar ca să dăm în femeile trans.

21. Detectiva Tina

Gimmick-ul de a folosi povestioare cu Detectiva Tina investigând transvestigatorii ca framing device pentru articolul respectiv m-a determinat să scriu o serie de povești scurte despre acest personaj, într-un setting urban fantasy. De fapt, prima dintre ele, Cazul Moștenitorii Străbunilor, va fi publicată pe platforma Lumi Posibile.

22. De ce ai vrea să fii trans?

Nimeni nu vrea să fie trans… asta-i toată faza… the whole point. Ne-am trezit în corpuri străine de noi. Ar fi fost un vis fantastic să fi fost cis. Asta ne-am fi dorit – să fim în siguranță, să nu trebuiască să luptăm pentru a fi noi înșine în fiecare zi.

Lecție: câteodată ies chestii OK și sub influența alcoolului. (rar.)

23. Duskmourn

Setul MTG Duskmourn încă îmi dansează prin minte. Mie mi se pare că este cel mai bun lucru care a ieșit din Magic în 2024. Aproape totul la el este minunat. Și, btw, cubul făcut de mine a fost jucat (în 9 oameni) și s-a comportat excelent. Toată lumea a spus că s-a distrat cu el, așa că mă bucur foarte tare.

Pregătirea sa pentru draftat, adică facerea pachetelor durează cam 2 episoade și jumătate de Buffy the Vampire Slayer – deci aproximativ 2 ore, pentru cei dintre voi care măsoară timpul în modul tradițional.

24. Capra ispășitoare

Capra ispășitoare a fost primul articol 100% politic de pe acest spațiu. Sigur, e greu să scrii despre issue-uri trans fără să menționezi măcar un pic politica, dar acest articol a fost primul care a avut ca premisă și subiect politica și doar politica.

După aia s-au deschis ecluzele politice. Dar atât despre asta pentru acum, pentru că tare am impresia că după 4 mai, o să simt că trebuie să scriu o parte a doua. Sau poate doar postez aceeași chestie și sper să nu vă prindeți. 🤭 Doar asta fac și politicienii, repetă aceleași discursuri obosite sperând că am uitat că aceleași chestii au fost spuse și ultima dată.

25. Woke

Bine, bruh, dacă nu vă convine, folosiți tigăi de fontă. What’evs.

Ideologia „woke” există doar în imaginația celor care au nevoie de un dușman facil.

Sunt o „woke snowflake” mândră și discuția despre woke mă obosește. La fel cum mă obosesc discuțiile despre illuminati, satanism și forțe oculte.

Dar hei, ce știu eu? De fapt, sunt doar o marionetă a globaliștilor antifa și a reptilienilor soroșiști. Dacă mă mai întreabă cineva ce înseamnă woke, încep să vorbesc în limbi și să levitez.

26. Cum mi-a transformat algoritmul feed-ul Facebook într-un cocktail de extremism și misoginie – și Meta-„libertate de exprimare”

Sincer, fuck that title – primul articol share-uit de Nicu Ștefănuță (VP of the EU parliament) pe insta-ul său. Sunt destul de mândră de cum a ieșit articolul, mai ales că a tot trebuit să citesc think pieces despre algoritmii social media și nu a fost extraordinar de fun pentru mine. Cred că puteam să-l împart în 2 articole separate, însă.

27. Chiar am descris într-un mod foarte vizual…

cum Mark Zuckerberg îi făcea o felație lui Trump, sloppy dt și tot tacâmul, dar am decis că e prea mult și am scos-o. Îmi pare rău că nu am salvat-o undeva.

Totuși, „Zuck este un nevertebrat molâu care e pus la rotisat pe penisurile omului portocaliu și a Eloniei” a rămas cumva în articol și a fost folosit și în imaginea de promovare pe Insta și pe Threads. Am fost foarte nervoasă după lansarea noilor politici Meta.

Apropo, pe Twitter am folosit citatul ăsta din articol: „Musk este un cis-bigot periculos, care s-a infiltrat în instituțiile SUA, iar megalomania sa ar putea să-l facă primul cis-supervillain IRL. Și e cisgender. Cis, cis, cis.”

Iar pe bsky: „X Twitter fiind un sanctuar al neo-fasciștilor de când a fost preluat de Musk, cu șopârlianul Zuck în genunchi în fața alt-right, mă găsiți pe BlueSky, la tinatl.bsky.social.”

Se vede că m-a enervat la culme Zuck?

Lecția învățată: s-ar putea să am un viitor în ficțiunea erotică?

28. Când am scris despre orgasmele mele pe internet

Ce putea fi mai „eu” decât, după ce Tina TransLucidă a primit un influx de cititori noi de la o personalitate politică, să scriu despre orgasmele mele și să disec anatomia unui orgasm non-sexual.

În cazul în care te întrebai (weirdo 🙄) da, încă pot să am orgasme pe Haunted a Laurei Les. Și am început să explorez mai mult hyperpop și știi ce? E tot mai pe placul meu. Underscores anyone?

29. Dezbaterea publică a „trans issue”

Și pentru că este foarte important să se înțeleagă asta, nu am nevoie de permisiunea publicului sau de un acord majoritar pentru a-mi trăi viața conform identității mele de gen. Aici se oprește „dezbaterea publică”, nicio altă părere nu va mai fi acceptată.

Nu, nu. Tragem fermoarul la guriță, punem lacăt și aruncăm cheia.

Nup. Shush! 🤫

Da, ți-am făcut shush-ing. STFU. 🙄

Este esențial să fie chestia asta înțeleasă. Foarte important. Dezbaterea „publică” a „trans issue” începe și se termină cu: „drept esențial de a exista și a se autodetermina, așa că taci dracu’.”

30. Disforia

Cu articolul despre disforia de gen m-am luptat cel mai mult. A fost greu să găsesc cuvintele care să o descrie corect. Cred că am rescris începutul de cel puțin 10 ori. Sunt mulțumită în proporție de 93% cum a ieșit.

31. Urăsc naziștii…

și sunt un pic perplexată că nu toată lumea pare să fie în asentimentul meu.

32. Antonescu, Ciolacu, Bolojan vs. the Gays

Al doilea articol partajat de Nicu, Politica „moderată” vs. „propaganda” gay, despre care a făcut și un video la story pe insta. Din păcate, nici Ciolacu, nici Antonescu nu m-au ascultat și au continuat să fie idioți până la capăt – asta le-a cam pierdut alegerile din mai. (Vedem cum îmbătrânește fraza asta).

33. Știri

Bazate – este o platformă media activă pe YouTube, TikTok și Instagram, care oferă opinii și știri prezentate într-un mod autentic și accesibil.

Dacă tot vorbesc despre politică am zis să fac plug și la o echipă tânără de jurnaliști, care-și doresc să facă jurnalism „altfel” în România.

Infograficele lor de pe insta legate de Călin Georescu, Nicușor Dan și teme LGBTQ+ mi-au plăcut foarte mult și au arătat un nivel de competență jurnalistică peste media din țara noastră. Cele despre Nicușor, de exemplu, au fost realizate de Elisa Ganea (IG), activistă interesată de feminisim și problemele LGBTQ+. (și ca să nu existe dubii: not a paid sponsorship, I just really like them.)

34. Comentarii aiurea

Trebuie să recunosc, chiar mi-a plăcut să răspund la comentariile transfobe de pe Politica „moderată” vs. „propaganda” gay. M-a distrat maxim pe alocuri. Bine, când comentatoarea s-a dus direct în „stanisme” și a spiralat în delir pur, fără să mai încerce măcar să aibă o fațadă de „vreau să aduc argumente”, nu mi-a mai plăcut.

Dar până atunci, s-a activat un pic „the brat” din mine. Și a fost Glory*-os!

*Glory (Glorificus) e big bad-ul din sezonul 5 al Buffy the Vampire Slayer. O zeiță malefică, foarte fabuloasă și absolut convinsă că e superioară muritorilor. I love her, do not judge.

35. GACGACGACGACGAC

Toată lumea face gender-affirming care. Nu doar persoanele trans, ci toată lumea. Cisgenderii fac asta constant – fie că-și aranjează părul într-un anumit fel, se machiază, își aleg anumite haine sau își modifică corpul ca să se simtă mai bine în pielea lor. Doar că atunci când persoanele trans fac același lucru, dintr-o dată devine „controversat”.

Toată lumea face gender-affirming care. Da, chiar și tu. Diferența e cine primește hate pentru asta.

36. Basm

Mi-a plăcut mult să scriu folosind basmele ca framing device, cu tușa Tina care spune povești în timp ce bea cantități copioase de rosé. Sper ca mătușa Tina să revină în viitor. Dacă își revine din mahmureală.

37. Nu se mai opresc…

Cred că acesta este cel mai bun articol politic al meu, sincer. Îmi place cum am legat experiența din acea dimineață – cu tipul care a încercat să mă agațe pe Insta – de raportul Rule of Law al ILGA și de declarațiile proaste ale lui Ciolacu, care crede că poate atrage electoratul homofob și transfob al lui Căcat Gros.

Iar finalul mi se pare unul de impact.

Atât de mult, încât l-am transformat într-o poezie – pentru că funcționează perfect și în acea formă. Zic eu. 🤷‍♀️

38. Am văzut televizorul strălucind și n-am mai fost aceeași

Mă gândeam că o să-mi fie greu să scriu o recenzie sau o analiză a unui film. Dar când m-am apucat să scriu despre I Saw the TV Glow, cuvintele au curs pur și simplu. Ca un fir continuu care ieșea din mine. M-a surprins.

I Saw the TV Glow și Haunted (Laura Les) m-au învățat că pot avea experiențe extraordinar de profunde cu opere de artă – experiențe autentice, care rezonează cu mine în moduri pe care nu le credeam posibile. Că mă pot regăsi complet într-un film sau într-o melodie, fără să simt nevoia să explic sau să justific de ce mă sfâșie din interior. Și să-mi placă asta.

39. Terapia de conversie

Cred că Terapiile de conversie: Exorcism 2.0 – acum cu extra traumă și Felicitări! Ai o traumă nouă! au avut cel mai scurt proces de scriere și publicare. În funcție de articol, poate dura de la 12 ore (rar) la câteva zile (cele mai multe) sau chiar săptămâni (mai răruț) până să-l public. Dar astea două au ieșit foarte repede din mine, sub 6 ore.

Ah, de fapt și Buletinul Antiwoke™ și Scandalos: Șoareci trans cu HRT subvenționat din banii contribuabililor au avut procese creative similare.

La Terapii, chiar m-a scos foarte tare din sărite să aud că voluntari TransCore au discuții cu persoane LGBTQIA+ și cu „aliați” care apără terapiile de conversie. WTF?!

Lecție: câteodată termin repede și ca femeie, dacă mă enervez destul de tare? 🤷‍♀️

40. De ce nu tac?

Scriind articolul Identitate, drepturi și exprimare, sau de ce nu tac la un moment dat m-am întrebat dacă nu sună prea a… manifest. Dar mi-am dat seama că nu contează.

Nu am luxul de a sta deoparte când propria mea existență este atacată. Tăcerea nu înseamnă protecție, ci doar o invitație pentru alții să îți dicteze realitatea. Existența mea este deja politizată, fără ca eu să fi ales asta – nu pot fi „neutră” când drepturile mele sunt puse la vot și când „dezbaterea” despre mine are ca miză dacă am voie sau nu să fiu eu însămi.

Când vorbesc, unii mă vor urî oricum, dar nu pentru că am zis ceva greșit, ci pentru că exist. Alții poate au nevoie să audă ce spun ca să înțeleagă mai bine, iar unii sunt doar ignoranți, dar nu din răutate. Dar dacă tac, lumea devine un loc și mai ostil pentru cei ca mine. Când ne cer să tăcem, nu ne cer doar liniștea – ne vor absenți, invizibili, inexistenți. Ne vor șterse din istorie, din cultură, din viețile lor. Ne vor dispăruți.

Să vorbesc nu e doar un act de activism, ci și unul de supraviețuire. E modul în care îmi revendic existența și refuz să fiu redusă la tăcere.

Oh, într-un comentariu de pe un alt articol am fost numită ceva de genul o feministă cinică, comunistă și cu curcubeul, ca un fapt evident peiorativ, dar gândindu-mă la asta, de fapt, sunt 100% de acord. E chiar o descriere aptă a mea. 💖

Și aparent când sunt furioasă am două opțiuni: ori revoluție, ori smut-writing. (¿Por qué no los dos?) Revoluția feministă powered by spite and rage writing. 🔥 Ai citi așa ceva? (credeai că scapi?)

---

Fragment din American Carnal. Al treilea mandat. de NotTina Pseudonim

JD pășește timid, aproape sfios, către patul king-size care domină centrul camerei – o scenografie în care rococo-ul se întâlnește cu rușinea generațională. Donald Trump zace acolo semi-întins, corpul său complet acoperit cu fond de ten portocaliu, aplicat cu meticulozitate de un Elon Musk în halat de mătase, care încă își șterge palmele pe un prosop inscripționat cu „X.com”.

„Te-ai gândit vreodată că, poate, e timpul să te predai?” întreabă JD, vocea tremurând între obediență și oportunism politic.

Trump nu răspunde, dar își mușcă buza de jos. Ridică o sprânceană – un gest ce, cândva, făcea ca bursele să tremure. Acum, tot ce tremură e vocea lui Zuckerberg, din colțul camerei, ferecat într-un costum de latex, murmurând „update privacy settings…” ca o mantra digitală. Vance se uită la el, apoi la Trump: „Donnie, impune-mi tarife imposibile, bagă-mă-n recesiune, daddy”.

Donald îi răspunde cu o sete nebună în ochi: „O să te fac să te simți ca o economie emergentă sub sancțiuni.”

Dar este întrerupt de sunetul de pași. Cineva intră, dar nu vedem cine. Doar o siluetă puternică, dată cu ulei din cap până-n picioare, blurată de luminile roșu, alb, albastru.

„Папочка вернулся, сучки.” se aude din cadrul ușii.

---

Activiștii obosesc, dar a tăcea doare mai tare decât a vorbi. Scrieți smut, pentru că altfel fasciștii câștigă.

41. Tehnofeudalism

Articolul despre tehnofeudalism și tehnofeudali a avut cel mai ciudat proces de la idee la articol. Pentru că nu am pornit de la ideea de „Tehnofeudalism” – nici măcar nu auzisem de acest termen. Am pornit de la ideea de a aprofunda cum alogoritmii social media sunt făcuți pentu a maximiza profitul companiilor și cum nu au niciun pic de empatie pentru experiența umană, călcând totul în picioarele lor binare, pentru gross margins și increasing revenue. Și din aproape-n aproape, am dat de Yanis Varoufakis și tehnofeudalism.

Lecție: tehnofeudalismul e adevărat și e scary!

4:20

LOL

(I am an adult 🤦‍♀️)

hahaha 69696969696969696969696969696969696969696969 hahaha

Link la Patreon-ul meu. Sincer, nu știu de ce l-am ascuns aici. Poate pentru că mi-e rușine să „cer” bani. Ceea ce e un sentiment destul de fucked-up – mă întreb de unde vine. Probabil că vine dintr-o combinație de frică de a părea „greedy” sau dintr-o sensibilitate legată de valoarea muncii mele?
Într-un fel, poate asta arată că încă mai există o luptă între a-mi recunoaște meritele și a simți că nu vrau să „deranjez” – să te deranjez pe tine – chiar dacă ceea ce fac merită apreciat. Poate că sentimentul acesta vine și dintr-o percepție internă a „nevoii” de a demonstra că sunt suficient de bună, capabilă fără ajutorul altora sau poate chiar dintr-o frică de a nu fi respinsă.
Dar ideea de a cere ajutor nu trebuie să fie văzută ca o slăbiciune, corect? Poate că acest mic moment de „rușine” face parte din procesul de a învăța să îmi apreciez mai mult munca și să îmi acord încredere.

Totuși, 69 hahaha

43. Dragi lideri europeni,

oferta mea de a vă boosta conturile de Path of Exile, sau Diablo, sau Heartstone, orice vreți voi, este în continuare de actualitate!

Și nu sunt nici:
1. un oligarh periculos,
2. o amenințare reală asupra democrației,
3. un megaloman, cu iluzii mesianice,
4. transfobă,
5. nazistă.

Eu zic să vă gândiți… Puteți să-l detronați pe Elon(IA) ca number 1.

44. Deeeeeeeeeepeties

Scriind „Mergem până la cer”: Nonsensuri și emoționalitate m-am distrat teribil. Atât de tare de fapt că am ajuns la 8 mii de cuvinte pe el și asta scoțând niște secțiuni care până la urmă nu mai păreau centrale, sau necesare subiectului principal.

Cred că se activase iar „the brat” și n-a mai vrut să renunțe la control. Oricum, și dacă nu l-a citit nimeni, este unul dintre articolele mele preferate, deoarece m-am distrat atât de mult scriindu-l.

Î̸͖͊̒̉n̴̠̊̎͘ć̴̗̲ẵ̶̩̯̩̚ ̴͖̦̓͗̌e̵̜͖̅͒̏ẍ̸͉̥̮́̾͛i̴̢͖͋s̴̰̺̽̽t̴̫͛͐͠ ̷̦̞̙̾̉î̴͚̝̐̋̕n̵̦͉͒ ̵̨̑n̸̩̔o̷̺̼͊͜n̵̲̅͑͝-̸̙̀́̈́m̴̹̉í̷̜n̷̼̞̥͗ṫ̵̹̆e̸͕̻͛̈,̶̣͎̱̈͑̔ ̶̯̭̿͘ǎ̸̲̽̓j̵̥̻̦͂̈ȗ̵͉͂̌t̴̨͚̩̐o̴̬̺̔͠͝r̵̅͜!̷̥̀͘̕
̴͍̲̹̒̕N̷̡̤̮͂̅i̸͓̔̀̕c̵̟̻̈́̇i̴̟̯͈͐̅ ̶̢̈́͝m̵̳̲͍͆̅ă̶̢͕̒͠ç̴͂͂a̵̮̽̾ͅr̸̤̻͈̎̆ ̷̮̐̾͜ṇ̸̊̊̇ṳ̴̀̀̌ ̵̳̀̚g̴̛̹l̴̹̫̙̏ṵ̸̙͂̃̋m̵͖̫͊̏̃e̶̯͇͓̔̋͘ş̴̐̓͠c̸͍̔͜!̵̡͑͋̕

45. Rozătoare trans-ificate

Legat de titlu, am văzut un meme postat de My Voice, My Choice care zicea ceva de genul:

2025:
hahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahahaha
hahahahahahahahahelp

Și… sincer, da. Absolut. Așa mă simt și eu în 2025.

46. Boli cronice și sfaturi toxice

Lisande a făcut atât de multe variațiuni ale ilustrației principale că nici nu am avut destule socials ca să le pun pe toate. Astfel, uite una aici:

 😁 

Oricum, dacă tot suntem la capitolul „vizibilitate și oportunitate”, reminder că meritocrația e o minciună frumos ambalată, bazată pe ableism și pe iluzia că toți pornim de la aceeași linie de start. Mi-ar fi plăcut sincer să-l văd pe Elon Musk cum se descurcă dacă s-ar fi născut în Prăjești, județul Bacău, și nu cu o mină de diamante în familie.

Și da, ca să nu par că plutesc într-o bulă de superioritate morală (deși am o garderobă mentală plină cu ele, etichetate sub „știu eu cum să salvez lumea – doar dă-mi cinci minute la cârma planetei”), sunt conștientă că eu însămi am o serie de privilegii. Sunt albă, sunt able-bodied, am acces la internet, am o platformă de exprimare și o comunitate care mă susține. Și chiar dacă nu vin la pachet cu o mină de diamante în Zambia, contează.

Dar tocmai pentru că știu cât de greu îmi e în ciuda acestor privilegii, îmi vine să urlu când aud clișeul cu „dacă vrei, poți!”. Știu câtă muncă invizibilă am dus ca să pot funcționa într-o lume care îmi spune, subtil sau direct, că n-am ce căuta în ea. Și dacă mie mi-e atât de greu, îmi pot doar imagina cum e pentru cineva care n-are nici măcar aceste puncte de sprijin.

Meritocrația e o poveste frumoasă. Dar ca multe povești, are monștri ascunși în subtext. Uneori, pur și simplu nu poți. Nu pentru că nu vrei. Ci pentru că sistemul e făcut să te țină la margine, să te epuizeze, să te facă să crezi că e vina ta că nu ajungi la linia de sosire — când, de fapt, nici măcar n-ai fost lăsat să pornești.

47. Fericită și lăudăroasă

Eram super sinceră când am zis că nu-mi place să mă laud, și faptul că am făcut-o în articolul despre efectele psihologice ale terapiei de substituție hormonală chiar m-a făcut să mă simt aiurea. Am întrebat prieteni dacă a fost prea mult, dacă am fost prea lăudăroasă, dar consensul a părut să fie că nu, că sunt OK, n-am fost prea self-indulgent.

I truly hope so. A, și chiar sper ca toată energia asta pozitivă pe care-o simt acum să nu fie doar naivitatea unei adolescente și să continue să mă împingă spre activism, râs și iubire.

Lecție învățată? Începerea tratamentului de substituție hormonlă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în viața asta până acum.

48. După fericire, suicid

Din nou pentru că sunt genială, un geniu absolut al sequencing-ului articolelor (mtg joke right here, yeah), între Fericită (sau efectele psihologice ale terapiei hormonale) și acesta am publicat Suicid. 😅

Deși planificarea mea e deficitară, trebuie să reiterez că a vorbi despre problemele de sănătate mentală și mai ales suicid este important. Tăcerea despre aceste subiecte nu face decât să adâncească stigmatul.

De asemenea, în timpul ilustrării, Lisande mi-a trimis update-ul ăsta:

🥺 – OMG my heart (de asemenea, s-a distrat mai mult făcând ilustrația pentru articolul pe care ești acum, deci totul e bine – oricum, check her art out)

49. Numărătoarea

la câte referințe am făcut la Evie în acest spațiu virtual, chiar am pierdut-o. Oricum, impactul pe care videoclipurile ei l-au avut asupra tranziției mele a fost imens – sincer, nu cred că poate fi pus în cuvinte (dar, hei, eu tot încerc). Așadar, Evie, dacă citești asta, mulțumesc încă o dată, din suflet!

Și fără legătură, dar nu știam unde să integrez asta… îți reamintesc că am Patreon acum. Pentru că capitalismul m-a prins de girl balls hard și nu vrea să-mi dea drumul. Dacă îți plac glumele mele proaste te rog să contribui. Doar dacă ai flexibilitatea financiară s-o faci. Și doar dacă vrei, desigur. Nu sunt mama ta… decât dacă mă rogi frumos… (Tina! NU!)

Oare să adaug un tier suplimentar de „devin mami tău”? (TIIINA! NUUU!)

Pâs: Link-ul către Patreon e undeva pe blog. Poate-i ascuns. Sau poate e o iluzie. Sau poate e o ofertă limitată pentru cine accesează blogul la 4:20 AM fix. Cine știe? Explorează. Riscă. Asta-i viața cu un sex demon capitalist. 😈

50. Lecția finală

Uf, ce amenințător sună… Așa că, 50 de articole mai târziu, am învățat că nu pot să rămân tăcută atunci când vorbim despre marginalizare, despre transfobie, despre lipsa de empatie în fața suferinței. Am învățat că a vorbi este un act de supraviețuire. Am învățat că, chiar și când mă simt complet descurajată, am dreptul să ocup spațiul meu și să nu las pe nimeni să-mi dicteze cine sunt.

Și, da, poate că sunt un amestec de feministă cinică, comunistă queer și marxistă curcubeică. Dar dacă asta înseamnă să mă pun pe mine pe primul loc și să nu accept compromisuri în fața celor care vor să mă reducă la tăcere, atunci sunt mândră de etichetele astea. 💖

La 50 de articole, încă mai simt mixuri între revelație și confuzie totală. Dar cu siguranță sunt mai conștientă de cine sunt și de ce am de spus. Și nu mă voi opri. Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc. Ai fost parte din călătoria asta. Poate că nu vom schimba lumea într-o zi, dar poate că, pas cu pas, o vom face un loc mai real și mai onest, mai incluziv și mai empatic. Și eu, cel puțin, o să continui să spun ce am de spus. Dacă asta deranjează pe cineva, ei bine, să-și pună centura de siguranță.💫

Ne vedem peste alte 50 de articole?