Trigger warning: Atenție! În acest articol vorbesc despre experiențe legate de auto-vătămare și suicid. Dacă aceste subiecte sunt dificile pentru tine, ai grijă de tine și citește doar dacă te simți în siguranță. Dacă nu ești într-un loc OK acum, oprește-te aici.

---

Am fost la un pas de defenestrare. Nu recomand, mai ales dacă locuiești la parter. Un pic de umor pentru detensionare… Bine, „pas” pare prea mult spus când mă gândesc la acel moment. A fost mai degrabă la o aplecare pe spate, din a dormi pentru totdeauna.

Petrecusem deja prea mult timp lângă ferestre, analizând fiecare detaliu al momentului în care urma să fac asta. Eram gata. Eram pregătită. Eram sigură că era decizia corectă, atât pentru mine, cât și pentru cei dragi.

Mi-era atât de clar: eram o „problemă”, o povară pentru toată lumea. Sigur, cei apropiați ar fi suferit după mica mea alunecare în neființă, dar eu știam mai bine. Ar fi fost mai ușor pentru ei să treacă printr-o perioadă de doliu decât să sufere constant, repetitiv, din cauza mea. Era pasul logic.

Era alegerea corectă și pentru mine. Mă săturasem să nu simt nimic altceva decât durere emoțională copleșitoare, disperare și dispreț față de propria-mi persoană. Singurele momente în care acestea dispăreau erau când lama unui cuțit se afunda în carnea de pe brațe sau de pe coapse. Atunci, pentru câteva secunde, aveam parte de eliberare. Apoi usturime, firicele de sânge și rușine. Rușine de ce tocmai făcusem. De cât de slabă eram – îmi venea să intru în pământ. La propriu. Să aud lopețile de pământ lovind noul meu acoperiș claustrofob.

Mai dureroase au fost încercările de a-mi sparge capul – izbituri de masă, de tocul ușii, de pereți. Poate, dacă loveam suficient de tare, leșinam și măcar câteva minute nu mai simțeam nimic.

Îmi doream să mă întind și să mor, să nu mai exist. Dar lucrurile nu funcționează așa. Așa că a trebuit să mă gândesc, să planific, să găsesc o modalitate de a face asta să se întâmple. Un ultim efort pentru a părăsi lumea asta și a o lăsa un loc mai bun pentru toată lumea. Pentru a scăpa, în sfârșit, de povara copleșitoare de a exista. Am luat mai multe metode în considerare, dar majoritatea erau complicate, lăsau mizerie în urmă și nu-mi doream să fiu o problemă și după moartea mea.

M-am oprit la defenestrare. Părea cea mai bună variantă. Etajul 8. Aș cădea 7 etaje, pentru că la parter sunt magazine. Șanse mari să nu apuc să simt mare lucru la impact. Sigur, niște paramedici și, probabil, niște studenți la medicină ar fi trebuit să-mi adune creierii de pe asfalt. Dar măcar cei apropiați nu m-ar fi văzut primii.

Eram convinsă că fac un bine tuturor. Că era singura ieșire posibilă. Că era singura cale să nu mai fiu o povară. Credeam că e cel mai altruist lucru pe care-l pot face. Credeam că eram curajoasă.

Am fost trasă înapoi de pe margine, în ultimul moment.

Mad world – Rușinea

Asta s-a întâmplat în 2022. După această încercare am mers la psihiatru. La terapie mergeam deja. Am început un tratament psihiatric care a durat aproape un an. M-a ajutat să mă centrez și să-mi găsesc balansul. Mi s-a spart și oul în perioada asta. Când am scris Momentul Realizării, în martie 2023, a trebuit să fac o pauză când am ajuns la această secțiune. Ziceam atunci:

A trecut un pic mai mult de o oră de când m-am ridicat de la calculator. Retrăind perioada respectivă din viața mea este ceva cu care nu am făcut încă pace. Deci îmi e greu să vorbesc despre asta. Dar cred că este important să menționez contextul în care s-a realizat auto-cunoașterea și ce impact a avut asupra bunăstării mele mintale și a calității vieții mele interioare. 

A durat ceva să accept că am trecut prin experiența asta. Ideea e că atunci, imediat după, nu m-am simțit ușurată că am fost trasă înapoi. Nu m-am simțit recunoscătoare. Nici măcar speriată. Prima emoție copleșitoare pe care am simțit-o a fost rușinea. Rușine că am ajuns atât de aproape. Rușine că am lăsat pe cineva să vadă cât de jos eram. Rușine că nu am dus-o până la capăt.

Mi-a fost rușine și de cicatrici. De urmele rămase pe piele, de dovezile fizice ale unei suferințe pe care nu știam cum să o explic. Îmi ascundeam brațele sub mâneci lungi, chiar și vara, chiar și când transpiram până la epuizare. Îmi aranjam hainele și poziția corpului ca să nu se vadă nimic. Nu voiam să aud întrebările, nici privirile, nici, Doamne ferește, mila. La un moment dat cineva le-a văzut și m-a întrebat ce am pățit. Am dat vina pe pisică. E OK, mi-am cerut scuze între timp. Suntem în continuare prietene, m-a iertat. Sau poate nu i-a păsat. Mai face asta, e ok.

Chiar și în cabinetul terapeutei, chiar și în fața psihiatrului, îmi era greu să vorbesc despre asta. Mă simțeam expusă, dezbrăcată de orice mască, redusă la slăbiciunea mea cea mai mare. Știam că ar trebui să fiu sinceră. Că de-asta eram acolo. Dar cuvintele se blocau. Mi-era teamă că dacă spun adevărul, dacă recunosc cât de rău mi-a fost, voi fi judecată. Sau, și mai rău, invalidată.

Rușinea a venit la pachet cu convingerea că eram defectă. Că eram slabă. Că nu aveam nici măcar curajul să-mi termin treaba sau să mă „țin în frâu” suficient cât să nu fiu o problemă pentru alții. Și gândul ăsta m-a urmărit mult timp.

Au trecut luni bune (poate mai bine de jumătate de an, poate chiar un an?) până i-am mulțumit persoanei care m-a tras înapoi. Și apoi și mai multe până nu am mai avut reacții fizice puternice la menționarea momentului.

The „art” of suicide – Ideația suicidară – ce este și ce nu este

Mulți cred că ideația suicidară înseamnă să vrei să mori în mod activ, să ai un plan clar și iminent. Dar realitatea este mult mai complicată. Ideația suicidară poate însemna multe lucruri: de la gândul pasager „mi-ar fi mai bine dacă nu aș mai exista” până la planuri detaliate. Poate fi un mecanism de evadare mentală, o fantezie care oferă un sentiment de control într-o situație copleșitoare. Poate fi o prezență constantă în minte, o umbră care nu dispare niciodată complet.

Dar ce face lucrurile și mai grele nu este doar ideea în sine, ci felul în care este privită de ceilalți.

Ideația suicidară este adesea tratată ca un subiect tabu, un semn de slăbiciune sau o căutare de atenție. Cei care vorbesc despre asta pot fi întâmpinați cu panică, moralizare sau, și mai rău, cu respingere. Mulți cred că trebuie să fie „o criză acută” ca să fie luată în serios, iar dacă o persoană reușește să funcționeze în viața de zi cu zi, ideea că ar putea fi în pericol este ignorată. Dar adevărul e că tocmai oamenii care „par OK” sunt adesea cei mai singuri în lupta asta.

Unul dintre cele mai dăunătoare mituri despre ideația suicidară este că ar fi doar o „căutare de atenție”. Că cineva care vorbește despre astfel de gânduri „exagerează”, „dramatizează” sau „doar vrea să fie băgat în seamă”. Acest tip de reacție nu doar că este profund greșit, dar și periculos.

Oamenii care au astfel de gânduri nu încearcă să manipuleze sau să obțină simpatie. De cele mai multe ori, nici măcar nu vor să fie văzuți. Mulți se simt rușinați, vinovați, temători că vor fi judecați sau respinși. De aceea, mulți dintre cei care suferă nu spun nimic ani de zile.

The girl anachronism – Nu, nu este o căutare de atenție

Oh, da. Sigur. Ce poate fi mai distractiv decât să te simți ca un gunoi uman 24/7? Ce hobby mai plăcut decât să ai creierul plin de gânduri care-ți spun că lumea ar fi mai bună fără tine? O adevărată „plăcere vinovată”, un fel de reality show interior pe care nu vrei să-l vadă nimeni.

Ideea că cineva ar vorbi despre asta „doar ca să atragă atenția” este una dintre cele mai mari tâmpenii perpetuate vreodată. Știi ce nu face o persoană care „vrea doar atenție”? Nu ascunde gândurile astea luni sau ani la rând, nu se ferește de întrebări, nu învață să zâmbească și să spună „sunt bine” de parcă ar fi o replică dintr-un AI prost antrenat.

Am dus o luptă interioară pentru mult timp. Chiar și când stăteam pe margine, iar creierul continua să-mi spună cum nu sunt bună de nimic, ba mai mult, sunt impediment activ în viețile altora, aveam momente de… nici nu știu cum să le spun… luciditate(?!)… în care îmi dădeam seama că gândurile acelea nu sunt corecte, că nu sunt sănătoase, că nu sunt eu sănătoasă. Câteodată chiar mi-a venit să râd de discrepanța asta între ce-mi zicea creierul și ce încerca logica să-mi transimită. Dar durerea câștiga mereu. Dintre toate vocile din capul meu, ea era cea mai convingătoare.

Și hai să zicem că ar fi, teoretic, o căutare de atenție. Și ce dacă? Poate, doar poate, atenția aia chiar e necesară. Poate persoana respectivă nu știe alt mod de a spune „nu mai pot” fără să simtă că va fi judecată, ridiculizată sau ignorată. Dar nu, hai mai bine să spunem că „exagerează” și să trecem peste, că doar toată lumea știe că depresia și suicidul sunt niște hobby-uri trecătoare, ca făcutul de brioșe sau colecționatul de căni.

Da, uite, erau momente în toată ideația mea suicidară când speram să vină cineva să mă oprească, să mă salveze, să oprească totul, să mă facă magic să mă simt bine. Dar nu o făceam pentru atenție – deși, nu-ți face probleme că mi-am spus și eu asta în acele instanțe: „o faci pentru atenție, cârpă ce ești. Au dreptate. Ești o attention whore! Meriți să mori.” – chiar și atunci, tot ce-mi doream nu era „atenție”, ci dovada că nu eram invizibilă. Că nu eram un strigăt mut într-un ocean de indiferență. Că dacă tot trebuia să exist, măcar să contez pentru cineva. Dar creierul meu avea o plăcere sadică în a-mi nega orice fărâmă de compasiune, așa că îmi transformam nevoia de ajutor într-o armă împotriva mea. „Vezi? Dacă ai sperat că cineva te va opri, înseamnă că nu ți-ai dorit asta cu adevărat. Deci ești patetică (accepțiunea din engleză) și o impostoare. Felicitări.”

Pentru că, vezi tu, nu-i suficient că te afli într-un abis din care nu poți scăpa. Mintea mai vine și cu un sistem întreg de capcane menite să te țină acolo, să te convingă că orice încercare de a obține ajutor, de a-l căuta sau a-l dori e o dovadă de slăbiciune. Și că poate, doar poate, dacă îți ignori suferința suficient de mult, o să dispară de la sine. Spoiler alert: nu dispare. Te înghite cu totul și te împinge încet, dar sigur, spre margine.

În realitate, majoritatea oamenilor care au ideație suicidară își ascund gândurile mai bine decât hackerii profi, ca Crash Override și Acid Burn (da, e o referință la Hackers). Pentru că au învățat că dacă vorbesc despre ele, fie vor primi tăcere stânjenită, fie panici nejustificate, fie discursuri motivaționale care nu ajută cu nimic. Sau, și mai rău, judecată. „Sigur nu e chiar atât de rău.” „Ai încercat să gândești pozitiv?” „Alții o duc mai rău.” Mulțumesc, fix ce-mi trebuia, o comparație forțată și o palmă emoțională pe spate.

Realitatea e asta: nimeni nu vrea să se simtă așa. Nimeni nu cere ajutor fără motiv. Și nimeni n-ar trebui să fie redus la un clișeu superficial, când ceea ce simte este atât de real și copleșitor.

Nimeni nu ar trebui să se simtă vinovat pentru că are nevoie de ajutor.

Clasicul „E doar în mintea ta”. Ca și cum creierul nostru funcționează pe un principiu de „dacă nu-l vezi, nu există”. De parcă gândurile și emoțiile ar fi niște personaje dintr-un joc video care nu se spawnează dacă nu te uiți direct la ele.

Să clarificăm ceva: faptul că ceva este „doar în mintea ta” nu-l face mai puțin real. Unde crezi că se nasc frica, durerea, iubirea, anxietatea? În cot? În apendice? Creierul este literalmente centrul de control al tot ce simțim, percepem și trăim. Dacă ceva este în mintea mea, atunci este real pentru mine.

Nimeni nu-i spune unei persoane cu migrene: „Ei, durerea de cap e doar în mintea ta, deci nu există cu adevărat”. Nimeni nu le zice celor cu alergii: „Tu doar crezi că ai reacții la polen, așa că nu-i mare lucru”. Dar când vine vorba de sănătatea mintală, brusc toată lumea devine expert în negarea realității.

Adevărul e că da, e în mintea mea. La fel ca toate amintirile mele, toată identitatea mea, toate lucrurile care mă fac să fiu eu. Și faptul că e în mintea mea nu-l face mai puțin important. Dimpotrivă, înseamnă că mă afectează în cel mai profund mod posibil.

Dacă ceva te bântuie, te doare, te consumă, atunci e real. Și merită să fie luat în serios. Nu trebuie să fie vizibil ca o fractură ca să conteze.

Misery loves company – O epidemie

Suicidul nu e doar o problemă individuală. E o problemă socială. O epidemie. Una despre care nu vorbim suficient, iar când o facem, e cu jumătăți de măsură, cu eufemisme jenate, cu „of, ce tragedie…” și apoi trecem mai departe, ca și cum ar fi fost un eveniment izolat, un ghinion personal, și nu parte dintr-un fenomen mult mai mare.

Statisticile sunt îngrozitoare. În ultimele decenii, ratele suicidului au crescut semnificativ în multe părți ale lumii, inclusiv în țările „dezvoltate,” acolo unde, teoretic, avem mai mult acces la resurse, la terapie, la suport. Și totuși, ceva e profund greșit. Stres cronic, alienare, presiuni economice, precaritate, lipsă de sens – toate acestea contribuie. Într-o societate care promovează individualismul extrem, oamenii ajung să creadă că dacă suferă, e vina lor. Că sunt singuri în asta. Că e o problemă personală, nu una sistemică.

Dar adevărul este că suicidul nu apare în vid. Nu este doar despre „chimie cerebrală” sau „vulnerabilități personale.” Este despre lume. Despre cum ne tratăm unii pe alții. Despre ce fel de societate am construit și cât de mulți oameni sunt lăsați în urmă.

Iar dacă vorbim despre cine sunt cei mai afectați… ei bine, datele sunt clare. Suicidul este semnificativ mai răspândit în rândul comunității LGBTQ+. Și în rândul persoanelor trans, cifrele sunt și mai dramatice. De ce? Pentru că, pe lângă toți factorii generali de stres și suferință, mai adăugăm și discriminare, marginalizare, violență, invalidare constantă.

Pentru mulți dintre noi, nu e vorba doar despre depresie. E despre o lume care, în mod activ, ne spune că nu ar trebui să existăm. Și asta e o povară imposibil de dus de unii singuri.

Be OK – Doar pietre de hotar

Acceptarea nu a venit peste noapte. A fost un proces lung, inconfortabil, presărat cu momente în care încă mă uitam la cicatrici și simțeam un val de rușine, în care încă mă trezeam cu gândul „dacă aș fi fost mai puternică, poate că nu aș fi ajuns acolo”. Dar, treptat, am învățat să schimb perspectiva.

Nu sunt mândră că am trecut prin asta, dar nici nu mai încerc să mă ascund. Aceste experiențe fac parte din povestea mea. Au fost capitole întunecate, dar sunt tot ale mele. Și, cumva, sunt dovada că am supraviețuit.

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, am trăit cu ideea că cicatricile mele sunt un secret murdar, ceva ce trebuie ascuns sub mâneci lungi și scuze jenate și jenante. Dar acum, dacă cineva le vede, nu mă mai grăbesc să mint. Nu mai dau vina pe pisică. Nu mă mai ascund în spatele explicațiilor vagi. Le recunosc. Fac parte din mine.

La fel și tentativa de suicid. Am fost acolo. Am privit în abis. Și sunt încă aici. Sunt o supraviețuitoare. Iar asta e ceva ce pot să recunosc fără să-mi fie rușine. Nu e o victorie triumfătoare, nu e ceva ce aș fi vrut să fie parte din povestea mea, dar este. Și, în loc să mă lupt cu trecutul, sau să mă prefac că nu există, am ales să-l integrez.

Asta nu înseamnă că vreau să glorific problemele mentale sau să ridic în slăvi acele momente. Nu este nimic glorios într-o boală. Nu cred că suferința ar trebui transformată într-un trofeu, nici că durerea e necesară ca să fim „mai puternici”. Dar, până la urmă, chiar sunt parte din mine. Și am ajuns la concluzia că să le ascund nu e sănătos. Tăcerea nu face decât să adâncească stigmatul.

Înainte îmi era rușine să vorbesc despre asta. Acum îmi e rușine doar de postările mele edgy de pe Tumblr din 2010. (Mildly… Și doar unele.)

Dacă pot vorbi despre ele fără rușine (a fi nerușinată vine cu avantaje), poate altcineva care trece prin aceleași lucruri va vedea că nu e singur. Și, sincer? Poate că și eu aveam nevoie să-mi spun asta mie însămi.

1-800-273-8255 – Nu trebuie să treci prin asta singurx

Dacă gândurile te apasă până simți că te zdrobesc, dacă simți că nu mai poți, dacă durerea e prea mult – te rog, nu încerca să o porți singur(ă). Există oameni care vor să ajute. Există resurse. Și nu, nu trebuie să „fii destul de rău”, să atingi un anumit prag de ne-bine pentru a merita sprijin. Suferința ta e reală. Și e importantă.

Alianța Română de Prevenție a Suicidului (ARPS) – 0800 801 200 (Vineri-Duminică, 19:00 – 07:00) / sos@antisuicid.ro – (24/7)
Linia de urgență pentru prevenirea suicidului, gratuită și confidențială. Dacă ai nevoie de cineva care să te asculte, sunt acolo.

Telefonul Copilului – 116 111 (Luni-Vineri, 10:00 – 20:00)
Dacă ai sub 18 ani sau cunoști pe cineva care are nevoie de ajutor, această linie este gratuită.

Urgențe pentru copii – 119 (24/7)
Destinat semnalării cazurilor de abuz, exploatare, neglijare  copilului și este parte integrantă din Programul Național de Suport al Guvernului pentru copiii.

Helpline DepreHUB – 0374 456 420 (24/7)
O linie specializată pe depresie și probleme emoționale, oferind și consiliere gratuită online.

Psihoterapie gratuită prin CAS
Dacă ai asigurare medicală, poți beneficia de ședințe gratuite de terapie la psihologi acreditați. Întreabă medicul de familie despre trimitere către un specialist.

Ce poți face dacă ai nevoie de ajutor acum

• Vorbește cu cineva de încredere – Chiar nu trebuie să treci prin asta singurx. Poate fi un prieten, un membru al familiei sau chiar un străin de la una dintre liniile de suport.
• Scrie ce simți – Gândurile pot părea copleșitoare, dar uneori punerea lor pe hârtie (sau într-o notă pe telefon) poate oferi claritate și eliberare.
• Încearcă să-ți amâni decizia – Dacă te simți în pragul unei crize, promite-ți că vei aștepta cel puțin 24 de ore înainte de a lua orice decizie. Oferă-ți timp.
• Fă ceva mic care îți aduce confort – Poate fi ascultatul unei melodii familiare, un duș cald, mângâiatul unui animal de companie sau pur și simplu statul într-un loc unde te simți în siguranță.

Meriți ajutor.

Crede-mă, ca persoană trecută prin asta, meriți, orice ți-ai spune, oricât de puternice sunt vocile din cap și durerea resimțită.

Meriți.

The Light Behind Your Eyes – Punct și virgulă și de la capăt

Uite, după acele momente, cele mai de jos ale mele, când eram sigură că nimic nu mai merită, a venit auto-acceptarea. Și acum? Acum trăiesc cea mai bună viață pe care am trăit-o vreodată.

De fapt, nu.

După momentele alea, când nimic nu mai părea worth living for, când mi-era clar că cel mai logic lucru ar fi să pun capăt la tot, să dau un rage quit de toată frumusețea, abia după aceea am început, pentru prima dată, să trăiesc cu adevărat. Să exist în lume așa cum sunt eu, nu doar ca un NPC bug-uit, blocat într-un quest pe care nu l-a ales – nu doar ca un spectator rănit, forțat să joace un rol care nu i se potrivește.

Mi-am dat seama cine sunt. Și acum sunt în viață, nu doar pe autopilot. Sunt cu adevărat fericită. Sunt cu adevărat eu.

Nu am un discurs motivațional care să rezolve totul, nimeni nu are, dar pot spune atât: dacă ai ajuns până aici, meriți să vezi și ce urmează. Niciunul dintre noi n-a ales să fie aici, dar dacă tot suntem, poate merităm să experimentăm cât de multe putem. Dacă tot suntem aici, măcar să trăim cu adevărat, nu doar să existăm.

Să vedem cum se simte o dimineață fără teamă. Să râdem cu gura până la urechi la o glumă proastă. Să ne îndrăgostim de oameni, de idei, de o carte de Magic care ne vorbește, sau o piesă de artă care ne atinge în moduri cum n-am mai experimentat. Să încercăm lucruri pe care nici nu ne imaginam că le-am putea iubi.

Supraviețuirea, la fel ca deck-building-ul în Commander M:TG, e un proces de iterare continuă – înveți din greșeli, îți ajustezi strategia și, ocazional, te bazezi pe un topdeck norocos ca să scapi la limită.

Poate că nu vom găsi un sens absolut. Sunt aproape sigură că nu vom găsi. Poate că nu va fi mereu ușor. Sunt și mai sigură că nu va fi. Dar viața poate fi extraordinar de frumoasă. Sunt absolut sigură de asta.

Și știi care-i ironia? Tot ce-a trebuit să fac să fiu fericită a fost doar să-mi schimb genul. Atât. O simplă schimbare de setări. Toggle ON. Și brusc, lumea avea culori din nou. Cele mai frumoase culori pe care le-am văzut vreodată. Și încă îmi explodează creierul când îmi dau seama de asta.

Ceea ce vreau să spun e că ieșirea, starea de bine, la dracu’, chiar fericirea poate apărea în cele mai neașteptate moduri. În moduri și feluri pe care nici nu ți le poți imagina până nu se întâmplă.

Și partea cea mai tare? Încă nu s-a terminat.