Vreau să trec un pic prin Human Rights and Gender Identity and Expression, documentul din 2024 publicat de Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. HRaGIaE pentru prieteni. Oferă ghiduri și recomandări pentru protejarea drepturilor persoanelor transgender și non-binare, ceea ce e super mișto pe hârtie. Adevărul e că, în realitate, suntem încă la capitolul „și acum am voie să exist?”.

Am dat de HRaGIaE (poate fi găsit în întregime aici: Issue Paper by the Council of Europe – Commissioner for Human Rights) când încercam să înțeleg ce sunt drepturile omului și m-a surprins că există. Acest document, e de fapt o actualizare a unei versiuni mai vechi, din 2009 și vorbește despre progres, lacune și obstacole. Și wow, avem multe obstacole, gen barajul construit de castori în Cehia – economisind guvernului peste 1 milion de dolari – e un nimic prin comparație.

Ce promite documentul

Pe hârtie, totul sună aproape utopic. Dacă aceste recomandări ar fi implementate, am putea vorbi de o societate care chiar respectă drepturile noastre. Principalele obiective sunt:

• Protejarea drepturilor persoanelor transgender și non-binare – egalitate, demnitate, autonomie. Conceptul radical că persoanele trans ar trebui tratate ca… oameni. Inclusiv libertatea de a-ți exprima identitatea de gen și de a beneficia de aceleași drepturi ca restul lumii. Sună basic? Exact. Și totuși, pentru unii, asta e prea mult.
• Combaterea discriminării și violenței – pentru că, surpriză, persoanele trans sunt expuse disproporționat la violență, excluziune socială și abuzuri. Pe scurt, un reminder trist că să mergi pe stradă fără teamă e încă un privilegiu rezervat doar unora.
• Promovarea legislației și practicilor incluzive – legi și politici care protejează efectiv drepturile persoanelor trans. Recunoașterea legală a genului pe baza autodeterminării, fără evaluări psihologice și alte proceduri invazive, ar fi un bun început.

Cât de faină ar putea fi viața

Aceste obiective, dacă ar fi implementate pe bune și nu doar pe post de talking points pentru conferințe, ar face ca viața persoanelor trans să fie mai puțin un perma-death run zilnic în Dark Souls și mai mult o sesiune de Stardew Valley. Să le luăm pe rând:

Recunoașterea legală a genului pe baza autodeterminării – adică fără sterilizare obligatorie, evaluări psihologice și alte proceduri invazive. Da, mă duc la psiholog de bunăvoie, dar nu pentru ca statul să decidă dacă „merit” sau nu, să exist așa cum mă identific.

Acces la sănătate fără să vând un rinichi pentru HRT – documentul subliniază cât de important e să ai acces la tratamente pentru afirmarea de gen fără bariere financiare. Dar, surpriză! În multe locuri, dacă nu ai bani sau noroc, trebuie să-ți joci șansa la „DIY hormone adventure”. (Ceva între alchimie și „sper să nu mor”.)

Educație și incluziune socială – pentru că, sincer, dacă avem asta, poate persoanele trans n-ar mai trebui să-și petreacă adolescența supraviețuind în stealth mode, ca un rogue edgy în D&D.

Combaterea violenței: între teorie și realitate

Documentul subliniază clar: persoanele trans au nevoie de protecție împotriva violenței fizice, sexuale și psihologice. Sună ca un „duh!” de manual, dar realitatea e mult mai sumbră. De la agresiuni în spații publice, sau acasă din partea „familiei”, până la abuzuri instituționale, violența împotriva persoanelor trans e adesea văzută ca un subiect periferic – sau, și mai rău, ca ceva justificat.

Human Rights and Gender Identity propune măsuri concrete, inclusiv formarea (educarea) forțelor de ordine și a personalului juridic. Practic, ideea e să te asiguri că poliția și judecătorii nu reacționează cu un „meh” când o persoană trans raportează un abuz. Și să-i înveți pe oamenii din sistemul de justiție că nu, identitatea de gen a victimei nu e un detaliu exotic sau o invitație la comentarii deplasate.

Dar hai să fim sinceri: cum funcționează treaba asta în realitate? Eh… cam ca lansarea No Man’s Sky: promisiuni multe, dar implementarea lasă mult de dorit. Poate după 42 de patch-uri…

După toate promisiunile, rămânem tot cu frica de a ieși afară sau de a cere ajutor.

Altfel, obiectivele documentului sună bine…

dar cine ne sabotează?

Aproape toți, mulțumesc de întrebare. Dacă ar fi să facem un top al celor care detestă documentul ăsta: pe locul întâi, extrema dreaptă – evident. Ei sunt mereu acolo, mereu furioși pe ceva, și niciodată nu-ți dai seama de ce trăiesc încă în 1450.

Pe doi, așa-numiții „moderați” și „centriști rezonabili”, care ambalează transfobia în discuții de genul „dar nu exagerăm?” sau „mai bine nu evocăm” – pentru că la ei până și drepturile homosexualilor sunt „deja suficiente”, chiar dacă nu au dreptul la căsătorie (sau măcar partneriat civil) și în continuare sunt discriminați maxim la nivel societal.

Până și o parte dintre „progresiști” își moderează discursurile de susținere: „sigur, drepturile trans sunt importante, dar…” Și nu știu dacă ați observat, dar ce urmează după acel „dar” e aproape întotdeauna groaznic. Sau, „poate ar trebui să evităm să folosim queer, dar doar ca să nu pierdem voturi, nu pentru că vă urâm”. Ori chiar: „OK, dar nu e cam woke?”.

Să ne fie clar: propunerile de compromis, menite să nu supere pe nimeni – mai ales pe rudele homofobe de la masa de Crăciun – sunt complet inutile. E ca scena din Indiana Jones: Raiders of the Lost Ark, când răufăcătorul îl atacă cu o sabie, iar Indy… se apucă să scrie o scrisoare de protest, strongly worded. Astfel de compromisuri nu rezolvă nimic. Doar deschid ușa și mai larg pentru extrema dreaptă, care nu vrea soluții „de mijloc”. Ei vor un singur lucru: eradicarea a tot ce nu se încadrează în „valori tradiționale”

Care sunt aceste „valori”? Dracu’ știe că se schimbă în funcție de nevoile momentului, dar de obicei au o componentă de control și frică. Frică de schimbare, de diversitate, de ideea că lumea poate fi mai complicată decât povestea aia cu „un bărbat, o femeie și doi copii cuminți în casa lor cu gard alb”. O poveste atât de idealizată, încât nici măcar cei care o promovează n-au trăit-o vreodată, dar hei, e utilă ca armă politică.

Armă politică pentru ce? Obediență. Față de un sistem care decide cine merită să fie „normal” și cine trebuie redus la tăcere. Iar dacă nu te încadrezi în șablon, ești automat „amenințare”. Și știi cum tratează amenințările, nu? Nu cu prăjituri abia scoase din cuptor și discuții civilizate.

Se vede clar, în ultimii ani (și mai ales în astea 2 luni din 2025), atacurile nu doar că s-au înmulțit, dar au devenit mainstream. Ce era înainte doar un colț toxic de internet e acum pe televiziunile de știri, pe buzele politicienilor, scrise în legislație și în feed-ul de Facebook, la pachet cu meme-uri dubioase și conspirații. Și algoritmul știe. El nu e interesat de dreptate, ci de engagement. Îți servește ce-i mai bun: un pic de panică morală, niște conspirații homemade și multă ură ambalată frumos în meme-uri și declarații politice despre „amenințarea progresistă”.

Viteză maximă spre regres

Dacă până acum drepturile noastre erau erodate încet, pe principiul „apasă frâna cu tandrețe”, acum cineva a decis să o calce până la podea și să ne arunce din mașină. Unii vor să interzică recunoașterea legală a genului, alții au făcut-o deja. Iar alții visează să blocheze accesul la HRT pentru minori și adulți deopotrivă. Și între timp, discursul anti-trans devine acceptabil, pentru că, nu-i așa, „e doar o opinie”.

Și acum, ce facem cu toate astea?

Ok, deci am vorbit mult despre cum stă treaba în lumea asta, dar hai să lăsăm vorbele și să vedem dacă putem face ceva real, concret. Da, știu că schimbarea nu vine peste noapte – n-am nicio fantezie cu „superputeri” aici – dar știi ce? Cred cu tărie că fiecare dintre noi putem face mult mai multe decât credem. Dacă vrei să te implici în această „revoluție de pe canapea” (rosé included ofc), eu zic că următoarele lucruri ajută:

Semnează petițiile și susține legislația
Stai cu ochii pe platfromele online de petiții și campanii care cer drepturi egale pentru persoanele trans. Poți începe prin a semna acele petiții care solicită recunoașterea legală a genului bazată pe autodeterminare, accesul liber la tratamentele de afirmare a genului și protecția împotriva discriminării. Putem deveni o forță prin simpla noastră implicare în procesul legislativ. Și semnează petițiile împotriva terapiei de conversie și pro-avort. Prietenii noștrii LGBQIA și femeile cis au nevoie și ele de protecții.

Sprijină organizațiile LGBTQ+ și trans
Organizațiile care lucrează pentru drepturile trans au nevoie de noi. Fie că donezi bani, cei 3.5%, îți oferi timpul ca voluntar sau contribui cu resurse, sprijinul tău este esențial. Există multe organizații care oferă ajutor concret, ajută la combaterea violenței și oferă asistență juridică persoanelor trans. Căutând și susținând aceste grupuri, contribui direct la îmbunătățirea vieților celor care au nevoie de sprijin.

Asociația ACCEPT (link) – Prima organizație neguvernamentală de drepturile omului care apără și promovează drepturile LGBTQIA+. Oferă consiliere, asistență juridică și organizează evenimente precum Bucharest Pride.

Asociația MozaiQ (link) – Organizație comunitară care se adresează persoanelor LGBTQIA+, promovând drepturile și interesele acestora prin activități sociale și culturale.

TransCore (link) – Asociație dedicată sprijinirii persoanelor trans și non-binare, oferind resurse și suport pentru integrarea socială și profesională.

Asociația Pride (link) – Organizator al Cluj Pride, primul eveniment de acest tip din Transilvania, care oferă vizibilitate comunității LGBTQ+ clujene și promovează dialogul național pe teme relevante.

Educă-te și educă pe alții
Cunoașterea e putere. Dacă nu ai deja informațiile necesare, te îndemn să înveți despre identitatea de gen și despre provocările cu care se confruntă persoanele trans. Citește, ascultă, vizionează documentare și filme care te pot ajuta să înțelegi mai bine realitatea noastră. Citește acest blog! Și dă-i share, la prieteni, la familie, la cei care zic „eu nu sunt de acord că ăștia trans”! – Nerușinată SUNT! Știu. Apoi, folosește-ți cunoștințele pentru a educa pe cei din jur, mai ales când întâlnești prejudecăți sau mituri despre comunitatea trans. Discuțiile calme și informate pot sparge barierele și pot crea un mediu mai deschis și mai inclusiv.
Discuțiile despre prejudecăți trebuie să fie educaționale, dar și pline de empatie. E esențial să avem răbdare, pentru că schimbarea nu se întâmplă peste noapte. Când educăm pe cineva, nu trebuie doar să le oferim informații, ci și să le arătăm respectul de a înțelege de ce unele idei pot fi greșite. Fii deschis, fii calm și ascultă. Nu toți vor înțelege din prima, dar fiecare pas mic contează.

Susține legea și candidații care promovează drepturile trans
În alegerea politicienilor și a partidelor, caută-i pe aceia care susțin drepturile persoanelor trans. Participă activ la campanii electorale și asigură-te că votezi pentru cei care au promovat, susțin și vor implementa politici și legi care protejează persoanele trans. A fi parte din procesul electoral nu înseamnă doar a pune un bilet în urnă, un „vot util”, ci și a te implica activ în susținerea schimbărilor pozitive.

Fii activ în mediul online
Internetul poate fi un loc atât de plin de ură, știu, dar și un spațiu pentru schimbări pozitive. Fii activ în a semnala și raporta discursurile transfobe sau de ură de pe rețelele sociale. Participă în grupuri online care susțin drepturile trans și care creează un spațiu sigur și educațional pentru persoanele trans și non-binare. Vom reuși să facem o diferență semnificativă doar dacă fiecare dintre noi își asumă responsabilitatea de a contribui la un mediu virtual mai prietenos și mai respectuos.

---

Aceste acțiuni, deși mici la prima vedere, pot avea un impact uriaș atunci când sunt multiplicate de sute, de mii sau milioane de oameni. Și aminteste-ți, lupta pentru drepturile noastre nu este doar despre a cere dreptate, ci despre a crea o realitate mai bună pentru toți. E timpul să nu mai rămânem doar spectatori, ci să fim actori activi în schimbare. Pentru că ultima oară când lumea a ales să fie spectatoare s-a întâmplat ceva ce începe cu WW. Sfârșitul nu e Web. E cifra aia care după Connect-R nu există.

Hei, adevărul este că nu putem renunța. Și da, uneori mi-ar plăcea să-mi trăiesc viața în pace, fără să fiu bombardată de mesaje transfobe, să explic de 655321 de ori ce înseamnă autodeterminare, să apăr sexul anal(?!), sau să fiu tratată ca un subiect de conversație la masa de Crăciun.

Poate mi-aș dori să creez al 69-lea meu deck de MTG commander, de data asta cu tematica Sailor Moon on steroids, sau poate să ascult Haunted de Laura Les până rămân fără suflare, sau să am discuții nesfârșite despre episodul Beer Bad (Buffy, S4.E5) cu Baphi și Soroș. Sau, de ce nu, să stau liniștită și să reflectez de ce îngerii biblici sunt, sincer, cel mai queer lucru ever. Poate chiar să petrec o seară reorganizându-mi folderul cu poze cu prințesa din Slay the Princess și să mă întreb dacă se mai gândește la mine.

Dar ghici ce? Nu am luxul ăsta. Fiecare mic câștig în trecut a fost smuls dintr-o lume care nu ne-a vrut aici, și totuși am rămas. Așa că nu o să lăsăm pe nimeni să ne ia ce-am construit. Rămânem aici. Ne apărăm locul. Și nu, nu ne cerem scuze pentru cine suntem.

Pentru că drepturile noastre nu sunt vreun moft sau un „cadou drăguț”. Sunt esențiale. Chestii de bază, basic human stuff. Știi tu… lucruri care n-ar trebui să necesite încă o prelegere.

Și de fapt, nu știu cât de eroic e să luptăm, e pur și simplu necesar. Apropo de asta, știi ce e și mai trist? Că, de multe ori, aud cât de „brave” sunt pentru că sunt trans. Da, mi se spune că sunt „brave” pentru că îmi trăiesc viața așa cum sunt.

Și evident că mă bucură suportul celor care zic asta, dar în același timp mă întristează profund. Într-o lume normală, a fi trans ar trebui să fie la fel de „brav” ca a fi o persoană care de spală pe dinți sau care iubește pizza cu ananas (ewe, btw. Îți celebrez dreptul a de a o mânca, dar ewe). Nu ar trebui să fie o dovadă de curaj să îți trăiești identitatea. Dar aici suntem – în 2025, încă suntem priviți ca niște eroi pentru că ne ridicăm dimineața și nu ne ascundem, nu ne conformăm cerințelor unor norme care nu ne definesc.

E foarte trist că trăim în vremuri în care „bravura” de a fi noi înșine devine un compliment. Da, mulțumesc pentru că mă vezi ca pe o „războinică curajoasă”, dar sincer, ar trebui să fie mult mai ușor să fiu eu. Ar trebui să fie normal. Fără aplauze, fără celebrări ale „faptelor eroice”. Ar trebui să avem dreptul să trăim pur și simplu, fără să trebuiască să explicăm de ce a fi trans nu e „o alegere”, sau să fim „brave” pentru că „îndrăznim” respirăm în fața unei realități care ne marginalizează.

Și totuși, cred că există o frumusețe aparte în a te ridica și a spune: „Nu, nu voi tăcea, nici măcar pentru câteva secunde!” E într-adevăr un act de curaj să te exprimi în fața unei lumi care te vrea mică, care te vrea tăcută, care vrea să te învețe că locul tău nu e acolo unde îți dorești tu să fii.

Da, e greu, dar e, totodată, o formă de eliberare. De TRANSgresiune. În fiecare cuvânt rostit, în fiecare pas făcut, ne redobândim umanitatea. Și nu e doar vorba despre a ne afirma existența, ci despre a ne recăpăta demnitatea, acel lucru care acum ne este atât de des interzis.

Nu vor să ne vadă strălucind. Le e frică de strălucirea noastră (care are o valoare numerică de 9001), pentru că ne aduce mai aproape de o lume în care ei nu mai sunt centrul atenției. Așa că, da, activismul e greu. Nu e fun. Nu e despre like-uri și aplauze, nu e despre „being brave” în jocurile sociale. E despre supraviețuire. E despre a face față unei realități care se schimbă prea lent în pozitiv pentru a te simți liber, dar suficient de repede în negativ pentru a te face să te întrebi dacă va mai exista vreodată un loc unde să fii în siguranță.

Dar până când viața nu va fi doar despre a supraviețui, îmi doresc să adaug un pic de dramă la „scena” mea, știi? Ce pot să zic?! Îmi place să fac un show bun! Dacă nu pot trăi în pace, măcar să simt că trăiesc cu o miză, cu o semnificație.

Dar știi cine nu ar trebui să trăiască cu o miză? Copiii. Copiii ar trebui să fie preocupați de teme plictisitoare, de ce cartonașe de Pokémon mai au nevoie în colecție, de cum să-l bată pe Bowser în Mario (is this like still a relevant reference for kids?), de ce crush-ul lor din clasa a șaptea nu se uită la ei. Nu ar trebui să petreacă ore întregi citind legislații absurde care le interzic existența, învățând cum să vorbească în fața comisiilor legislative sau scriind scrisori politicienilor ca să nu le fie negată asistența medicală. Nu ar trebui să fie forțați să devină activiști înainte să fi avut măcar timp să fie copii.

Și totuși, asta e realitatea. Un copil trans nu poate să fie doar un copil. Trebuie să fie și un strateg, și un avocat al propriei vieți, și un supraviețuitor. Nu pentru că își doresc asta, ci pentru că adulți ignoranți decid că existența lor e ceva ce poate fi negociat, reglementat sau interzis. Și e de-a dreptul monstruos.

Trans kids are kids. Atât. Nu un „risc ideologic”, nu un „experiment social”, nu o „dezbatere”. Copii. Care merită să aibă copilărie. Și din cauza asta nu pot să tac.

Evident, din nou, aș prefera să trăiesc într-o lume unde drepturile mele și ale copiilor trans nu sunt opționale, unde nu dau ochii peste cap a 420-a oară într-o zi, pentru că funcționarul public îmi spune iar „domnul”. Poate, într-o zi, voi ajunge să mă bucur de „momentul de liniște”. Dar până atunci, voi continua să lupt. Și, da, e mai mult decât o luptă pentru mine. E o luptă pentru noi toți. Și, atenție, nu doar pentru persoanele trans. Nu, nu. Pentru toți. Nimeni nu e liber, până nu suntem toți liberi.

Pericolul existențial pentru noi e o realitate – doar că nu-i spectaculos, ci e ca o mie de tăieturi mici. Fiecare lege care ne șterge existența, fiecare privire care spune „nu ești binevenită”, fiecare compromis care ne cere să ne ascundem câte puțin. Nu suntem personaje secundare în povestea nimănui. Așa că nu, nu cerem permisiunea. Nu cerem permisiunea să existăm pentru că suntem deja aici.

Oricum, toate astea devin secundare… Tocmai am aflat că Buffy the Vampire Slayer are un revival. Scuze, punem activismul pe pauză… prioritățile sunt priorități. Dacă lumea arde între timp măcar să ardă cu un soundtrack bun, o groază de Girl Power, one-liners pline de sarcasm și o doză bună de panică lesbi „life goals or wife goals?”.

Dar, nu, serios: „If the apocalypse comes, beep me!”
O să fiu cu siguranță acolo! Și dacă vrei poți să mi te alături. Aduc rosé și un țăruș dacă e.