I Saw the TV Glow este un film despre alienare, conexiuni ciudate și felul în care realitatea începe să arate ca un glitch dintr-un joc prost optimizat. O să te lovești de întrebarea „Ce e real?” de vreo trei ori pe minut, dar, sincer, cine mai știe răspunsul în 2025? Sub suprafața de horror psihologic și estetică VHS-distorted-to-hell, filmul ascunde straturi metaforice cât pentru un tort suprarealist, perfect dacă vrei să diseci experiența trans și să te întrebi: „Sunt eu sau lumea asta e complet strâmbă?” Spoiler: uneori e greu să vezi diferența.
Pentru mine, I Saw the TV Glow nu e doar un horror stilizat; e o oglindă fracturată, care reflectă momentele alea când realitatea devine fluidă și începi să te întrebi dacă tu trăiești o metaforă sau doar o zi obișnuită într-o identitate trans. Și exact acolo, în spațiul ăsta liminal dintre „normal” și „ce naiba e asta?”, filmul prinde viață.
Am urmărit un interviu cu Jane Schoenbrun, creatoarea filmului, care spune că I Saw the TV Glow nu e neapărat un horror, ci mai degrabă un film pentru iubitorii horror-ului. Și, sincer, tind să-i dau dreptate. În același timp, Jane recunoaște că, dacă cineva îl privește ca pe un horror clasic, e perfect valid. Ba chiar spune că e mândră de asta. Practic, e genul de film care refuză să intre într-o singură cutie, dar îți dă voie să tragi propriile concluzii.
Filmul are o notă de 5.8 pe IMDB, cu o rație aproape egală de note de 10 vs. 1. Și înțeleg de ce. I Saw the TV Glow nu e genul de film care să lase pe cineva indiferent. Ori îl iubești pentru estetica glitchy și atmosfera de coșmar analogic, ori îl urăști pentru că nu-ți oferă răspunsuri clare și te face să te simți ca și cum tocmai ai ieșit dintr-un vis febril și ai uitat ce zi e. Personal, sunt de partea celor care i-au dat 10. Poate pentru că am o slăbiciune pentru filmele care te fac să te întrebi dacă ești bine cu adevărat după ce se termină.
Alegoria din spatele filmului e… greu de digerat. Îl poți privi ușor ca pe un film artsy, „up its own ass” și al naibii de pretentious. Și, sincer, dacă cineva ar simți asta, i-aș înțelege reacția. Dar pentru mine a fost mai mult decât un exercițiu estetic criptic. I Saw the TV Glow mi-a vorbit într-un mod foarte personal. Mi-a expus niște sentimente pe care le cunosc prea bine – alienare, negare, furie, rușine – și le-a pus în fața mea fără menajamente, ca și cum mi-ar fi spus: „Hei, vrei să te uiți în oglindă pentru următoarele 90 de minute? Baftă cu asta, btw! Ai grijă să nu spargi monitorul la sfârșit. Pup!”
E genul de film care surprinde perfect experiența trans, dar nu prin discursuri directe sau povești clasice de self-discovery, ci prin haos emoțional și imagini care apasă pe toate punctele sensibile. Nu e ușor de urmărit și, cu siguranță, nu e ușor de înțeles din perspectiva asta dacă n-ai trecut prin experiențe similare. Dar pentru cine rezonează cu el, devine o reprezentare vizuală și emoțională puternică – poate una dintre cele mai autentice pe care le-am văzut despre ce înseamnă să trăiești într-o realitate fragmentată, cu identități care se reconstruiesc constant (sau ar vrea să se reconstruiască, dacă negarea și rușinea n-ar fi mereu pe hard mode).
Pentru cei care nu l-ați văzut și sunteți curioși, vă recomand să go in blind! Serios, e genul de experiență care funcționează cel mai bine dacă știți cât mai puține despre ce urmează. Dar, ca să încerc vă trezesc totuși interesul, vă dau un rezumat scurt, fără spoilere:
I Saw the TV Glow urmărește povestea a doi prietenx, Owen și Maddy, care împărtășesc o obsesie pentru un show TV misterios numit The Pink Opaque – un show care pare să fie difuzat doar pentru ei/ele. Pe măsură ce relația lor devine tot mai intensă, granițele dintre realitate și ficțiune încep să se estompeze, iar lumea din jur alunecă într-un delir analogic, plin de glitch-uri și imagini tulburătoare. Atenție, nu grotești, ci doar eerie.
Ca, de exemplu, Fred Durst (of Keep Rollin’ fame) făcându-și apariția în film – dar baftă să-ți dai seama pe cine joacă, fără ajutor.
E genul de film care te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. O călătorie viscerală prin anxietățile generației care a crescut cu ecrane mereu aprinse și minți fragmentate între realități multiple. Dacă îți plac coșmarurile lo-fi, poveștile despre „prietenii toxice” și estetica VHS cu tentă de horror, I Saw the TV Glow e posibil să te bântuie mult după ce s-a terminat. Sau e posibil să-i dai 1 pe IMDB. Șansele par cam 50/50.
Ah, și încă ceva care merită menționat: The Pink Opaque, show-ul misterios din film, are acel vibe inconfundabil de serial din anii ’90 – începutul anilor 2000. Estetica (de exemplu, fontul folosit pentru opening credits) și o parte dintre teme par preluate direct din show-uri ca Buffy the Vampire Slayer, unul dintre serialele mele preferate growing up – pe care, de fapt, l-am revăzut în întregime acum un an sau doi! E genul de show pe care, dacă ar fi fost real, l-aș fi devorat într-un weekend pe un televizor CRT, uitând să mănânc și să verific dacă mai am teme de făcut. (Și apropo de Buffy, legăturile nu se opresc aici: Amber Benson, chiar Tara, are un cameo în film – întruchiparea trope-ului kill your gays.)
Atmosfera lui The Pink Opaque e undeva între Buffy, Are You Afraid of the Dark? și o variantă foarte stranie a Goosebumps, dar cu mult mai multă anxietate existențială. Adică genul de chestie perfectă pentru un copil queer (deeply closeted) crescut în era VHS, care știa deja că e ceva „off” în lume, dar nu putea să pună degetul pe ce anume.
Dacă încă nu ai văzut filmul și vrei să rămâi surprins, poate ți-am trezit curiozitatea pentru el, acum e momentul să faci un pas înapoi! Poți să te întorci la articol după, să-mi spui cât de mult ți-a plăcut (sau poate să mă înjuri că ți-ai pierdut o oră jumătate din viață – din nou, șanse 50/50.)
Altfel, dacă ești gata să explorezi profunzimea poveștii și să mă asculți fan-girling despre el, continuă să citești – ultimul warning: intrăm în spoilere!!!
1. Dimensiunea autobiografică a filmului
I Saw the TV Glow nu este doar un film despre alienare și confuzie psihologică, ci și o reflectare directă a experienței personale a lui Jane Schoenbrun ca persoană trans non-binară. În mod subtil, dar profund, filmul înfățișează cum realitatea poate deveni fracturată și imposibil de înțeles, iar aceste teme se regăsesc perfect în experiențele celor care trăiesc într-o realitate care nu se potrivește cu normele impuse de societate. Sau în care normele impuse de socitate par ca o realitate ireală, dar în care ești totuși prins. Atât Owen, cât și Maddy sunt prinși într-o lume care nu le permite să se simtă confortabil în pielea lor, iar modul în care se raportează la The Pink Opaque, acel show bizar care pare să vorbească direct cu ei, poate fi văzut ca o metaforă pentru experiența trans: dorința de a găsi o realitate în care să se simtă văzuți și validați.
Filmul devine astfel un spațiu unde anxietățile legate de identitatea de gen și fricile de auto-acceptare sunt traduse într-un coșmar visceral și haotic. Această atmosferă de confuzie și dislocare, cu imagini un pic ciudate, un pic distorsionate, și glitch-uri care par să „spargă” realitatea, poate fi văzută ca o reprezentare vizuală a fragilității identității trans, în special în momentul în care o persoană încearcă să-și construiască o imagine de sine într-o lume care nu înțelege (sau, mai grav, respinge) această identitate. De fapt, multe dintre scenele din film par să capteze acele momente când realitatea pur și simplu refuză să se așeze într-o formă coerentă și e ca și cum te-ai regăsi într-o stare de vis confuz.
În acest sens, filmul nu doar că explorează disforia de gen, dar o face într-o manieră poetică și, la fel ca în alte filme horror queer, ridică întrebări despre ceea ce este real și despre locul nostru în lume. Un alt exemplu de regizor care a explorat aceleași teme în horror ar fi David Cronenberg, al cărui film Videodrome se centrează pe anxietățile tehnologice și corporale într-o manieră care poate rezona cu cineva care se simte „neputincios” în fața unei realități în continuă schimbare. La fel ca eXistenZ, sau Naked Lunch – sincer vorbind, am o afinitate aparte pentru body-horror și văd asta ca un posibil simptom al faptului că sunt trans (și că am fost dulăpită atât de mult timp). Asemănător, și Jennifer’s Body al lui Karyn Kusama discută despre cum corpul feminin, dar și cel queer, este adesea un teren de luptă, iar sexualitatea este folosită ca o formă de control sau de auto-afirmare.
Astfel, I Saw the TV Glow poate fi văzut ca un exercițiu de auto-explorare al lui Schoenbrun, dar și ca o meditație asupra experiențelor universale ale tuturor celor care se simt neînțeleși, fragmentați sau chiar „invizibili” în fața lumii exterioare. Această lăsare a filmului să reflecte atât realitățile trans, cât și anxietățile identitare generale face ca I Saw the TV Glow să fie o experiență cu adevărat unică și profundă în cinematografia queer contemporană.
2. Televiziunea ca metaforă pentru identitate
Sometimes The Pink Opaque feels more real than real life.
În I Saw the TV Glow, televiziunea nu este doar un simplu mijloc de distracție sau de evadare, ci devine un portal către o identitate reprimată, o fereastră spre o lume în care personajele pot regăsi ceva ce le lipsește în realitatea cotidiană. The Pink Opaque, emisiunea misterioasă și bizară care străbate filmul, este mai mult decât o poveste de groază sau o fantezie de neînțeles. Este simbolul unui refugiu, un loc unde, într-o eră a confuziei identitare, personajele principale – Owen și Maddy – pot explora o parte din sinele lor care altfel ar rămâne inaccesibilă. Este un loc unde își pot manifesta dorințele neexprimate și fricile cele mai adânci, fără a fi judecați sau respinși de realitatea externă.
Acest concept de portal se poate lega profund de experiențele celor din comunitatea queer, care de multe ori sunt nevoiți să își construiască o identitate care nu se potrivește cu așteptările sau normele impuse de societate. Televiziunea și, mai ales, emisiunile de televiziune, pot deveni o metodă de a înfrunta și de a da formă acestor identități marginalizate.
În copilărie, mulți dintre noi am găsit o conexiune profundă cu emisiuni care păreau să vorbească despre noi, chiar și atunci când nu aveau cuvintele exacte pentru a exprima acest lucru. De exemplu, Sailor Moon a fost un refugiu pentru multe persoane queer, deoarece personajele sale complexe, cu relații interpersonale intense și legături puternice între prieteni de același sex, ofereau o cale indirectă de a înțelege și explora propriile dorințe și identități de gen. La fel, Buffy the Vampire Slayer a adus o metaforă a auto-descoperirii și acceptării propriei puteri, care poate fi adesea paralelă cu drumul către înțelegerea propriei sexualități. Sau Powerpuff Girls, unde mă uitam cu jind la chemical X, pentru că știam că sunt făcută din zahăr, condimente și tot ce e drăguț, dar îmi lipsea acel element. În loc de X, să-i zicem identitatea adevărată asumată.
În acest context, televiziunea devine mai mult decât o simplă fantezie; devine un mediu de auto-reflecție și de creștere personală. În filmul lui Schoenbrun, atât Owen cât și Maddy se raportează la The Pink Opaque în moduri diferite, dar amândoi folosesc emisiunea ca pe o unealtă pentru a înțelege și a explora ceea ce nu pot înțelege în viața lor reală. La fel ca și multe persoane queer care descoperă că aparțin unui spațiu de refugiu online sau într-un colț al media care le reflectă propriile trăiri, Owen și Maddy găsesc în televizorul care le aduce The Pink Opaque un sens al comunității, o formă de conexiune pe care nu o pot experimenta în viața cotidiană.
Astfel, emisiunea devine o alegorie pentru acele locuri sigure pe care mulți queer le descoperă în media – fie că e vorba de filme, seriale, site-uri sau chiar platforme online – unde pot fi ei înșiși, unde pot vedea reflectate propriile lor trăiri și unde se pot simți acceptați într-o lume care le este adesea ostilă. Media queer nu doar că le oferă o platformă de exprimare, ci creează un spațiu sigur de apartenență, de înțelegere și de validare. La fel cum în I Saw the TV Glow, personajele principale sunt atrase de o emisiune care le vorbește direct și le face să se simtă văzuți, în viața reală, multe persoane queer au găsit o formă similară de refugiu în media care le reflectă experiențele și le oferă un loc în care să se simtă în siguranță.
Și de asemenea The Pink Opaque, show-ul, este realitatea deși pare ciudată și chiar înfricoșătoare, dar ceva te trage înapoi la ea, nu-ți poți lua gândul de la ea, apăi ochii. Iar „realitatea” deși pare „normală” la un nivel superficial, de fapt e o iluzie, e de fapt o temniță. E de fapt the Midnight Realm care te sufocă încet. E o alegorie trans… eficientă. E un mod foarte inventiv de a reda disforia. Looove.
3. Distorsiunea realității: Între percepție și identitate
În I Saw the TV Glow, distorsiunile realității devin o metaforă pentru o luptă internă constantă – acea luptă de a înțelege ce este real și ce este doar o percepție distorsionată a propriei identități. Aceste alegeri vizuale, care se repetă pe parcursul filmului, nu sunt doar un efect vizual intrigant, ci sunt o reflectare a momentelor în care simți că ești prins(ă) între versiuni diferite ale propriei tale identități și niciuna nu se aliniază complet. Îți este imposibil să te recunoști, dar și imposibil să renunți la căutarea acelei alinieri perfecte. În acele momente, totul devine fragil, ca un ecran cu frame rate scăzut, în care fiecare mișcare pare un pas greșit și fiecare încercare de a te controla se lovește de un obstacol neașteptat, sau un crash.
Este sentimentul acela copleșitor de disconfort atunci când te privești într-o oglindă și realizezi că imaginea reflectată nu mai corespunde cu cine te simți cu adevărat înăuntru – o senzație de lag emoțional, ca și cum realitatea ta este constant în spatele celor din jurul tău. Așa cum straniul din film creează o atmosferă de neclaritate și confuzie, el oglindește momentele în care ai simțit că realitatea ta e invalidată. În mod similar, pentru multe persoane queer, realitatea lor interioară și identitatea de gen nu se aliniază cu ceea ce societatea așteaptă sau cere, iar acest disconfort devine o experiență aproape supranaturală de ruptură. E o luptă constantă între cine ești și cine ești perceput, iar acea distorsiune se poate simți ca o rupere de sine, o imposibilitate de a te vedea pe tine însuți în lumina pe care o vrei.
Aceste momente de confuzie sunt o parte din experiența disforiei de gen – un termen care, din păcate, adesea face să pară că suferința este doar un „conflict interior”. Însă, realitatea e că disforia este adesea o reacție la invalidarea constantă a unei identități interioare, o luptă constantă de a reconcilia cine ești cu ceea ce lumea îți spune că ar trebui să fii. Straniul, atunci, nu este doar un efect vizual dintr-un film, sau o alegere stilistică, ci o reprezentare a acelei bătălii psihologice.
Un alt element crucial în film este faptul că absolut totul ce se întâmplă este diegetic. Nu există artificii de montaj, doar de dragul artificiului, sau elemente care să fie doar trucuri narative; fiecare schimbare de ritm, fiecare distorsiune a realității face parte din structura în sine a poveștii. Time-cut-urile nu sunt doar tăieturi de montaj, ci o reflectare autentică a unei realități distorsionate, unde timpul nu se mișcă lin sau conform logicii noastre. La fel, narațiunea lui Owen nu este doar o alegere stilistică a lui Schoenbrun, ci o realitate în care evenimentele se derulează într-un flux haotic și imprevizibil, în timp real, fără a fi filtrate printr-o lentilă convențională.
Este genul de film care cere atenție totală, pentru că dacă te lași distras de scroll-ul pe Instagram sau de orice altceva, riști să pierzi esența sa. Sunt filme la care poți să te uiți în timp ce faci altceva, dar acesta nu este unul dintre ele. Fiecare detaliu contează: mesajele scrise pe pereții liceului, notițele care apar pe ecranul tău, ca fragmente de gânduri de la Maddy, sunt indicii prețioase despre ce se întâmplă, chiar înainte de „reveal”. Aceste momente subtile formează o rețea de înțelesuri care, dacă le ratezi, pierzi vibe-ul poveștii.
Chiar și dialogurile care pot părea mai stângace la prima auzire sunt acolo pentru un motiv. Fiecare cuvânt, chiar și când pare lipsit de fluiditate, spune ceva. Și probabil, acel ceva este esențial pentru înțelegerea poveștii. Sau, mai bine zis, a experienței. Nu este doar un efect de stil, ci o piesă dintr-un puzzle care îți va dezvălui mai mult pe măsură ce vezi piesele.
Time wasn’t right. It was moving too fast. And then I was 19. And then I was 20. I felt like one of those dolls asleep in the supermarket. Stuffed. And then I was 21. Like chapters skipped over on a DVD. I told myself, „This isn’t normal. This isn’t normal. This isn’t how life is supposed to feel.”
4. Horrorul și alienarea Queer: Frica din interior
Pe măsură ce filmul continuă să exploreze aceste teme, I Saw the TV Glow reinterpretează horrorul într-o cheie diferită de cea clasică a monștrilor sau a aparițiilor supranaturale. Nu există monștri tradiționali care să răsară din umbre, dar există un tip de teroare mult mai profundă și mai personală – aceea a izolării absolute și a senzației copleșitoare că nu aparții lumii tale. Această senzație de alienare, de a fi un străin în propria ta viață, este o temă constantă în horrorul queer, iar filmul lui Jane Schoenbrun reînvie această anxietate existențială.
Această temă se poate compara un pic cu The Haunting of Bly Manor, care filtrează trauma queer printr-o atmosferă supranaturală, dând un sens simbolic experienței de marginalizare. La fel ca în Bly Manor, personajele din I Saw the TV Glow sunt nevoite să confrunte o realitate care le respinge, iar elementele horror nu sunt doar elemente externe (spirite, monștri), ci sunt fragmentele de sine nerezolvate, ruinate de anxietatea de a nu fi acceptat. Această traiectorie a alienării este visceral simțită de către personaje – o prăpastie între cine sunt și ceea ce sunt văzuți să fie de ceilalți.
De asemenea, filmul amintește mult de It Follows, sau Smile – unde atmosfera de groază este construită nu pe monștri sau pericole fizice, ci pe un pericol constant, iminent și incontrolabil care se apropie treptat. În aceste filme, un sentiment de anxietate existențială bântuie, iar problema nu este doar supraviețuirea fizică, ci această luptă continuă de a-ți regăsi locul într-o lume care pare să te respingă constant. În cazul I Saw the TV Glow, această anxietate se materializează prin distorsiunile realității și confuzia identitară – o formă de alienare mentală care reflectă dificultățile de a te simți în siguranță în propria ta piele, o temă universală în horrorul queer.
5. Spațiul liminal dintre „normal” și „ciudat”: Tranziția ca proces al identității
I Saw the TV Glow este un film care navighează între două lumi – una care poate fi percepută ca „normală” și una care se află dincolo de aceasta, un teritoriu instabil, ciudat și suprarealist. Dar poate cea ciudată e cea normală și cea „normală”, e de fapt ireală. Această temă centrală a filmului, de a trece de la o realitate recognoscibilă la o alta din ce în ce mai alienantă, poate fi văzută ca o analogie pentru procesul de tranziție. Tranziția, în multe feluri, este un act de a locui într-un spațiu liminal – un loc între cine erai și cine vrei să fii, între normele impuse de societate și nevoia ta personală de a-ți afirma identitatea. Este o cale plină de incertitudine, un spațiu fluid care nu se potrivește cu niciuna dintre realitățile pe care le-ai cunoscut anterior și nici nu știi exact realitatea în care vei ajunge.
Acest spațiu liminal în I Saw the TV Glow este caracterizat de o tensiune constantă între ce este real și ce este doar percepție, iar modul în care personajele navighează aceste lumi reflectă aceleași anxietăți pe care le trăiesc mulți oameni queer, și în special cei care tranzitează. Procesul de tranziție nu este doar despre schimbări fizice sau vizibile, ci și despre reconstrucția continuă a identității tale într-un context în care nu te potrivești cu așteptările sau cu ceea ce îți spune lumea că ar trebui să fii. Este un act de constantă negociere a limitelor, între ce simți tu că ești și ce îți spune societatea că ar trebui să fii.
Asemenea unui glitch, această stare liminală este o discontinuitate – o ruptură între cine erai și cine vrei să devii. În film, acest concept de „liminalitate” este transmis cu ajutorul unei esteticii suprarealiste: imagini distorsionate, un ritm alert al narativului, „normalitate stranie” și o atmosferă în care totul se simte puțin greu de atins și greu de înțeles. Este ca și cum ar exista o barieră între realitatea exterioară și realitatea interioară, iar filmul te forțează să te confrunți cu acea distorsiune. În acest fel, atmosfera intensă și adesea de neînțeles din I Saw the TV Glow poate fi comparată cu acea anxietate constantă pe care o simți atunci când te afli într-un moment de schimbare majoră. Este presiunea de a te conforma, de a te potrivi într-un „normal” care nu este niciodată destul de clar sau stabil, dar totuși apasă asupra ta.
Pentru mine, estetica filmului mi-a evocat acea senzație de am fost acolo… – acea stare de confuzie care vine cu întrebarea „Cine sunt eu acum? Ce se întâmplă în jurul meu?” Căci tranziția nu este niciodată un proces simplu sau ușor de digerat. Este constant tensionată, presată de așteptări externe și mai ales, interne. Este ca o erodare a unei realități în care te afli și o reconstruire a unui alt spațiu care îți este, în același timp, familiar și străin. În I Saw the TV Glow, această estetică îmi amitește că am trăit acele frici și confuzii, ca și cum aș fi fost prinsă între două lumi – o lume „normală” și una „ciudată”, care încearcă să se definească, dar niciuna nu poate să îți ofere un loc permanent.
Isn’t that a show for girls?
Owen, în esența sa, refuză să accepte cine este cu adevărat. Refuză să creadă că este Isabel. Alegerea lui de a se ascunde în spatele unei identități false, de a-și respinge propria esență, chiar să cumpere un televizor pentru familia lui complet „tradițională”, nu doar că creează un abis de confuzie în propria sa minte, dar și pentru mine, ca privitoare, este devastator. Fuga lui din fața adevărului e o auto-pedeapsă constantă, o condamnare la o existență închistată, într-o lume construită de Mr. Melancholy, unde fiecare pas pe care îl face e un act de auto-sabotaj. Căci, în această alegere, Owen își impune până la urma urmei o temniță mentală, care-l ține în Midnight Realm – refuzând să accepte acea parte din el care ar putea să-l elibereze.
I know it’s scary. That’s part of it.
Maddy îi explică lui Owen că îngroparea de viu este singura modalitate de a ieși din Midnight Realm – acel spațiu confuz și distructiv care îl sufocă încet. Este o cale de a părăsi o realitate care, deși pare tangibilă, îl omoară treptat. Desigur, ideea de a te îngropa de viu, de a-ți îngropa sinele, este înfricoșătoare. O imagine terifiantă, dar extrem de relevantă pentru ceea ce înseamnă a te confrunta cu disforia de gen sau ieșitul din dulap.
Este un proces de auto-negare atotcuprinzător, o alegere imposibilă între a rămâne într-o lume care te macină încet și a înfrunta o realitate ce poate fi atât eliberatoare, cât și înfricoșătoare. Este ca și cum te-ai îngropa în propria identitate pentru a supraviețui – pentru a putea înfrunta o lume care refuză să te recunoască. În acest sens, îngropatul de viu devine o metaforă pentru abandonarea sinelui care nu ne reprezintă, ca să renaștem cu adevărat noi înșine. Să acceptăm că suntem Isabel. Și să ieșim din groapă, din sicriu, ca autenticul „eu”, cu toate puterile oferite de Pink Opaque.
Refuzul lui Owen de a-și accepta adevărata identitate mi-a amintit de propriile mele experiențe. În tinerețe n-am avut prea mult acces la spații queer, iar în rarele ocazii când am fost în ele, am văzut oameni care nu se temeau să fie ei înșiși. Care erau ei, indiferent de ce spunea societatea că ar trebui să fie. Erau frumoși, erau curajoși, erau autentici. Și, sincer? Mă speriau. Eu nu eram niciunul dintre lucrurile astea și, în mod SIGUR, nu eram queer! Așa că, da, înțeleg perfect de ce Owen nu vrea să se îngroape. De ce fuge. De ce se auto-sabotează la fiecare pas.
Și în același timp, refuzul lui Owen să accepte că e Isabel, arată că nu poți sparge un ou, dacă oul nu e pregătit.
6. Paralelă cu filmele coming-of-age, dar în versiune Horror
I Saw the TV Glow poate fi văzut ca o reinterpretare horror a tematicii coming-of-age queer. În loc să prezinte călătoria unui adolescent queer într-un cadru „convențional”, ca multe dintre filmele clasice din acest gen (Call Me by Your Name, Love, Simon, Boy meets Girl), filmul acesta îmbracă aceleași frici și confuzii în straie supranaturale. Tranziția și auto-descoperirea sunt experimentate nu doar prin conflictele emoționale sau sociale, ci prin distorsiuni ale realității și groază existențială, ca într-un coșmar.
Soon, you won’t remember anything. Your real name, your superpowers, you won’t even remember that you’re dying.
Această abordare horror face ca experiențele de auto-definire și de ieșire din normele impuse să fie percepute ca mult mai tulburătoare și chiar periculoase. Nu mai este vorba doar de o „căutare a locului” într-o societate care refuză să te accepte – ci de o luptă cu o realitate care te respinge și te distorsionează în mod activ. Astfel, filmul transformă o temă adesea tratată cu un ton nostalgic și sentimental în ceva mult mai apăsător, un teren al groazei și alienării… permanente.
7. Conexiunea cu disforia
Structura filmului I Saw the TV Glow reflectă foarte bine experiența disforiei de gen. La fel ca în momentele în care te simți ca și cum ai fi într-un univers (sau corp) care nu ți se potrivește, filmul distorsionează realitatea în mod constant, făcându-te să te întrebi ce este autentic și ce este doar percepție. Există o senzație puternică de confuzie și alienare, ca și cum personajele ar fi prinse într-o realitate care nu le reflectă cine sunt cu adevărat, ceea ce rezonează cu disforia, acel sentiment de a fi prins într-un corp sau o identitate care nu se aliniază cu cine ești în interior.
Această distorsiune constantă a realității poate fi văzută ca o metaforă pentru lupta trans de a-ți revendica propria identitate într-o lume care adesea o respinge. Filmul captează senzația de a nu te putea exprima sau comunica corect cine ești cu adevărat, în timp ce realitatea pare să se transforme într-un spațiu unde nimic nu pare să se alinieze. Pare normal, dar nu e. E o simulare. E un simulacru.
În același timp, I Saw the TV Glow celebrează o formă de rebeliune contra normelor, un act de transgresiune care adesea însoțește procesul de afirmare a identității trans. Așa cum personajele filmului sfidează și încalcă normele impuse de o realitate distorsionată, tot astfel, procesul de tranziție implică ruperea legăturilor cu o imagine de sine forțată, poate cu cei din jurul tău, pentru a crea un nou „eu” care nu mai este constrâns de așteptările societății. Această formă de transgresiune devine un act de eliberare, unul în care acceptarea de sine în fața opoziției externe devine cheia pentru a depăși acea realitate incomodă.
8. Melancholy
În ciuda faptului că l-am văzut de cinci ori (pentru că da, deși există o limită la cât de mult poți plânge într-o săptămână, cine poate rezista?!), I Saw the TV Glow este genul de film care continuă să mă răvășească, indiferent de câte ori mă întorc la el. Este o piesă de artă care se agață de mine ca un clișeu horror clasic, dar în loc să mă îngrozească cu monștri, mă rănește cu o subtilitate ciudată, o reverberație emoțională care nu mă lasă în pace.
De ce m-a atins așa de adânc? Pentru că, într-un fel macabru, simt că filmul îmi vorbește despre „realitatea” în care mă găsesc, sau mă găseam – una în care nu vezi reflecțiile distorsionate ale lumii și ale sinelui. Nici nu știu dacă sunt îngrozită sau fascinată de cât de bine rezonează cu experiențele mele. Da, poate că e și sarcasm în asta, dar cine nu s-ar simți un pic răvășit când o lucrare artistică te face să te întrebi ce e real și ce nu, în mijlocul unui univers unde totul pare câteodată doar o joacă de lumini și umbre?
E emoțional? Sigur că da. De fiecare dată când mă uit, sunt lovită de aceleași sentimente de alienare și frică, dar și de acea senzație de ușurare că cineva (fie el și un regizor cu o viziune proprie) a înțeles ce înseamnă să fii prins între două lumi. La un nivel profund, aproape religios, filmul reînvie acele frici pe care am învățat să le ignor, dar care sunt acolo, poate gata să mă confrunte din nou.
Artistically speaking? Nu știu ce e mai spectaculos – mesajul sau estetica. Lumina rece, imaginea asta ca un vis urât care se joacă cu percepția ta, mă fac să consider că Jane a făcut mai mult decât să creeze un film. A creat un loc în care poți simți acel „groaznic frumos” – unde estetica, narativul și emoțiile sunt împletite într-o manieră care îți lasă o amprentă de netăgăduit. Arta asta ajunge adânc în suflet, și în ciuda amărăciunii, mă întorc mereu la ea, ca un drog – dar, hei, de ce n-aș dori să fiu bântuită pentru tot restul vieții?
I AM DYING!
În ultimele 10 minute ale filmului, plâng mereu, și fiecare vizionare îmi aduce aceleași sentimente de revoltă și tristețe, dar și de validare, de „mă simt înțeleasă” – „cineva înțelege experiența asta atât de fucked-up! Yaaay!”.
La final-final, îmi vine să țip la monitor, să strig la Owen, la Jane Schoenbrun, pentru că totul pare atât de imposibil, de deznădăjduit. Dar chiar și atunci, în mijlocul acestei frustrări, furiei care mă apasă, e un final bun. Dar nu în sensul convențional al unui happy end – este unul care, chiar prin lipsa de speranță, mă lasă cu o senzație de devastare și o profundă înțelegere a limitelor pe care Owen le întâmpină în fața propriilor identități. Este un final… nu aș zice necesar – Jane, puteai să ne dai un pic de speranță – dar e unul de impact. Unul care ne lasă cu adevăruri incomode și dureroase despre noi înșine, despre identitate, despre cum ne raportăm la lume și la propria realitate și cum câteodată cedăm. Poate cedăm chiar pentru ultima oară. Rămâne un film care te bântuie la fel de mult pe cât te tulbură.
Aș putea să-l văd din nou? Într-o clipă. De cinci ori? Păi, de fapt, aș mai face-o, dar cu siguranță după a cincea vizionare, n-aș mai putea să tac în timpul lui, pentru că, sincer, I Saw the TV Glow mă provoacă într-un mod pe care puține filme îl fac. Și trebuie cumva să „lupt” înapoi, „împotriva” lui.
Sorry! Sorry! Sorry!
No, not sorry! I’ve been sorry all my life… I apologized for who I am so many times, for being an „inconvenience”. No longer! I am not sorry! They, the NPCs don’t matter! I am NOT sorry!
Și da, poate că e mai mult decât horror, sau chiar mai mult decât un film pentru iubitorii de horror – e un joc psihologic cu sentimentele noastre de alienare, de apartenență, de frică, pe care le purtăm cu toții, mai ales atunci când o lume întreagă se chinuie să înțeleagă ce înseamnă „să fii viu” în mod autentic.
Într-o lume care se chinuie, sau chiar refuză complet să înțeleagă ce înseamnă să fii trans.
Tina Trans-lucidă 
Lasă un comentariu