A fost odată ca niciodată un regat unde oamenii își puteau modela trupurile și imaginea după plac… dar doar dacă nu erau creaturi fermecate, ființe ce sfidau rânduiala lumii – adică persoane trans.

Aceste spirite rătăcitoare, „metamorfi”, cum le spuneau unii, erau considerate străine de lumea „normală”. Ba chiar existau voci care susțineau că însăși existența lor era lucrarea unei forțe malefice cunoscute sub numele de „ideologia de gen”. Se spune că ele foloseau alchimie modernă pentru a-și modifica înfățișarea – o practică pe care regele și oștenii lui (a.k.a. sistemele de putere și transfobii) o numeau „magie neagră”. Astfel, aceste creaturi fermecate trăiau mereu sub teroare și discriminare, ascunzându-se pentru a supraviețui.

Dar, ca în orice basm bun, morala este că și regele, și toți oștenii lui foloseau aceeași „magie neagră”. Doar că nu-i ziceau așa. Ipocrizia era la ea acasă.

OK, într-o povestire anterioară, Tranziția de gen: O „blasfemie cosmică”, v-am vorbit despre standardele duble aplicate îngrijirii de afirmare a genului. Și, sincer, cred că am făcut o treabă decentă să demasc ipocrizia celor care o consideră o „blasfemie împotriva ordinii naturale” – dar doar atunci când o fac persoanele trans.

Totuși, ce nu am scos suficient în evidență e faptul că îngrijirea pentru alinierea cu identitatea de gen nu este folosită doar de persoanele trans. E folosită de toată lumea. Și deși am făcut aluzie puternică la asta, n-am zis-o direct.

Așadar, ca să fim toți pe aceeași pagină de la început: Știi ce e cu adevărat magic în lumea asta? Gender affirming care.

Ce este gender affirming care? Este alchimia modernă, este orice modificare a corpului care te face să te simți mai aliniat(ă) cu cine ești tu cu adevărat. Adică orice te ajută să nu-ți urăști existența când te uiți în oglindă dimineața. Uneori e chirurgie. Alteori e doar un eyeliner rezistent la lacrimi. Poate fi un ruj roșu, un outfit drăguț sau un simplu nou început.

Astfel, astăzi vreau să vă citesc niște basme moderne despre „creaturi fermecate”, prințese, prinți, alchimie și „magie”. Faceți-vă comozi, cu o cană de ceai alături. Sau un pahar de rosé (știu sigur că eu o să fac asta). Sau un pai – orice vă ajută să vă relaxați, nu vă judec.

Să explorăm ce se întâmplă atunci când magia devine interzisă pentru unii? Când aceeași vrajă este considerată salvatoare pentru unii și erezie pentru alții? Haideți să aflăm împreună!

Lăsați-vă transportați în lumi fermecate – mătușa Tina are un loc pentru toți în basmul ei.

Capitolul 1: Oglinda fermecată misogină și frumusețea „naturală”

(Sau cum unele prințese sunt constrânse de patriarhat să fie frumoase „natural”, iar altele sunt gatekept – sunt ținute la poartă – de la asta)

A fost odată ca niciodată o prințesă care trăia într-un tărâm unde frumusețea era lege. Dar nu orice frumusețe – ci doar cea aprobată de oglinda fermecată.

Oglinda, un obiect magic ce șoptea standardele vremii, îi spunea zi de zi: „Trebuie să ai pielea netedă ca petalele de trandafir, părul mătăsos ca… um… mătasea și o talie mai subțire decât răbdarea unui bărbat când aude cuvântul patriarhat.” Așa că prințesa își începea diminețile cu alchimie modernă: creme anti-rid, seruri miraculoase, ritualuri sacre de epilare, și vopsele magice pentru sprâncene. Toate acestea, desigur, pentru a menține acea frumusețe naturală.

Dar dacă oglinda șoptea nemulțumită, prințesa mergea fuga-fuga la vrăjitoare. Nu una cu pălărie ascuțită și cazan cu poțiuni, ci una cu cabinet elegant și programare online, care îi putea sculpta nasul, contura pomeții, ridica sprâncenele sau mări sânii cu o simplă mișcare a bisturiului – de parcă ar fi fost o baghetă fermecată.

„E normal”, îi spuneau curtenii. „Orice prințesă trebuie să fie frumoasă.”

***

Într-un regat vecin, o altă prințesă asculta aceleași șoapte. O femeie trans, prinsă într-un basm diferit, dorea și ea să-și vadă reflectată identitatea în sticla fermecată. Dar deodată, tonul oglinzii se schimba. Deodată, „magia devenea periculoasă”, iar oglinda își schimba tonul: „Asta nu e frumusețe! Ah, dragă, asta sună mai degrabă a erezie queer. Noi avem VALORI™ TRADIȚIONALE® aici!”

„Scuze, asta e ideologie. Nu putem lăsa magia frumuseții pe mâna oricui!” îi tună oglinda, de parcă siliconul e diferit când îl folosește o femeie trans, ca și cum s-ar transforma în ideologie lichidă la contactul cu pielea.

„Dacă o prințesă poate merge la o vrăjitoare să-și schimbe nasul, de ce este un păcat când o altă prințesă prinsă într-un corp care nu-i aparține își face Facial Feminisation Surgery? De ce este „natural” când femeile cis își modifică trupurile, dar „ideologic” când eu fac același lucru?”, suspina prințesa din alt basm, lacrimi fermecate curgându-i pe obraji.

Să fie clar: fiecare intervenție estetică e o formă de gender affirming care. Da, chiar și rinoplastia sau epilarea definitivă. Diferența? Doar cine o face. Pentru femeile cis, e frumusețe. Pentru femeile trans, e ideologie. Hai să nu ne prefacem că există o graniță magică între „proceduri cosmetice normale” și „modificări suspecte la persoanele trans”.

E același bisturiu, aceeași intervenție, aceeași oglindă fermecată – doar că unele prințese sunt considerate „adevărate” și altele sunt tratate ca niște impostori în propria lor poveste. La urma urmei, magia e magie. Și toate prințesele merită o baghetă fermecată, nu doar cele alese de oglinda patriarhatului.

Prima pauză și un 4th wall break – mătușa Tina trebuie să-și reumple paharul

(Sau cum patriarhatul a reușit să transforme întreținerea personală într-o competiție sportivă pentru aprobarea bărbaților)

Femei cis, care v-ați pus să mă ascultați cu un pahar de Prosecco în mână – efervescent și jucăuș, la fel ca feminitatea voastră – să ne înțelegem: faceți intervenții de afirmare a genului în fiecare zi. Da, inclusiv când mergeți la sală ca să obțineți o siluetă mai „feminină” sau când vă puneți implanturi dentare, să semănați mai mult cu regina cea bună decât cu vrăjitoarea din pădure. Îmbrăcămintea „feminină”? Epilarea ritualică? Microblading? Exact.

Toate astea sunt tot intervenții pentru alinierea imaginii exterioare cu identitatea voastră resimțită. Și dacă această identitate este „feminină”, atunci, da, faceți îngrijire pentru afirmarea genului. Surpriză! Dacă ai crezut că „gender affirming care” e doar pentru persoane trans, ai uitat de o mică vrajă zilnică numită machiaj.

Însă: feminitatea e ce decideți voi că este – nu ce dictează oglinda fermecată. Standardele societății? Imposibile, absurde și nedrepte. Dar compasiunea, reziliența și empatia sunt tipic feminine. Poate singura modalitate de a rupe vraja oglinzii este să ne sprijinim una pe cealaltă, să redefinim frumusețea după regulile noastre și să ne amintim că, sincer, oglinda minte des.

Așa că, dacă vă treziți tentate să priviți pieziș spre o altă prințesă doar pentru că își scrie povestea diferit, amintiți-vă: în basmul ăsta, toate vrem același final fericit. Și un pic de magie suplimentară n-a stricat nimănui, fie că vine sub formă de contouring, estrogen sau un chirurg plastician foarte talentat.

Oglinda fermecată – OG-ul body-shaming-ului – a pus bazele standardelor de frumusețe încă din vremea reginei malefice. Albă-ca-Zăpada n-a fost exilată pentru trăsături de caracter îndoielnice, ci pentru că era mai instagramabilă decât șefa ei.

Poate ar trebui să spargem oglinda și să facem un mozaic din cioburi. Pentru că standardele alea n-au fost niciodată pentru noi. Basmele sunt mai frumoase când ne scriem noi povestea, fără să cerem aprobarea unui obiect care ne judecă non-stop, stabilindu-ne valoarea pe baza unor standarde arbitrare.

Capitolul 2: Prințul și „profeția” bărbii sale mărețe

(Sau Hansel și Greg: magia masculinității)

A fost o dată un prinț care își petrecea fiecare zi pregătindu-se pentru marile „bătălii” ce-l așteptau. Își bărbierea barba zilnic pentru a o menține netedă, dar totodată puternică și masculină. Oglinda fermecată din camera lui îl încuraja:

„Barba aceasta trebuie să fie atât de groasă încât să poți sfărâma pietre cu maxilarul tău masculin și puternic!”

„Desigur, oglinda mea! Și să nu uităm mușchii mei, antrenați cu severitate pentru a impresiona nu doar fecioarele, ci și zeii înșiși!”, prințul zâmbea mândru.

Totul era planificat la perfecție. Barba. Mușchii. Gelul fixativ și uleiurile magice. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării.

În regatul lui, fiecare bărbat își lua rolul în serios. Oglinda fermecată era mereu acolo –doar nu crezi că ar lipsi din regatul bărbaților – dictând cum să arate, cum să se simtă. Nu doar despre fizic – și emoțiile erau treaba oglinzii:

„Un bărbat adevărat nu plânge”, spunea oglinda. „Un bărbat adevărat n-are îndoieli. Greutățile nu-l ating. Emoțiile? Feminine și periculoase.” Și astfel, în loc de scut, barba devine mască. În loc de armură, mușchii devin închisoare.

Rezultatul? Anxietate, depresie, alienare. Și, inevitabil, ură. Ură față de femei. Ură față de comunități marginalizate. Ură față de propriile slăbiciuni.

Mulți bărbați își umpleau zilele cu exerciții de forță și își acopereau bărbile cu uleiuri fermecate, luând suplimente pentru mușchi sau chiar injectându-și testosteron pentru a-și păstra tinerețea. Practic, magie masculină.

Ah, și să nu uităm transplanturile de păr. Până și Ilarian „Elanul” Mosc, un negustor dintr-o familie de bogătași – care se dă și inventator, deși nu a inventat nimic, a cumpărat tot – a făcut asta. Ironie supremă, nu? Practic, este o formă de „gender-affirming care”, un act de confirmare a imaginii de sine. Și totuși, omul ăsta își dă cu părerea despre „zânele woke” și „ideologia” de afirmare a genului. Fucking sad, really

Dar stai, mai avem un împărat! Donny Atu, împăratul Portocaliu, fascistul îmbrăcat în straiele libertății. Omul poartă o nurcă magică pe cap, stilizată cu grijă ca să păstreze imaginea de macho suprem – doar că identitatea lui afirmată e… slinos, misogin și ipocrit – Morally bankrupt, exact ca toate „afacerile” lui. Practic, și asta e o formă de afirmare a identității, doar că mult mai tristă. So fucking sad!

Există și un alt prinț în regatul acesta al bărbaților. Un bărbat care, în aceeași căutare de validare, a ales să-și schimbe corpul pentru a se potrivi cu identitatea lui. Un bărbat trans.

Pentru el, aceeași magie vine cu un preț. În timp ce bărbații cis din lumea asta pot ajusta fiecare detaliu pentru a corespunde idealului lor, fără să fie numiți „artificiali”, el devine politizat. Corpul lui nu mai este doar corp – devine un câmp de luptă între ceea ce este și ceea ce i se permite să fie.

„De ce este acceptabil ca un bărbat cis să facă toate acestea, dar nu și eu?”

Pentru bărbații cis, magia masculinității e un joc al perfecționării: puțin păr aici, un retuș acolo. Fără întrebări. Dar pentru un bărbat trans, fiecare ajustare devine un act politic. Aceeași injecție de testosteron care îi ajută pe unii să-și păstreze tinerețea e „ideologie periculoasă” când o folosește el. Același minoxidil care face minuni pentru un bărbos respectabil devine „propaganda de gen” pe chipul lui.

Lui i se refuză dreptul să-și crească barba fermecată. I se refuză posibilitatea să-și dezvolte pectoralii. I se refuză, în esență, dreptul de a fi complet. E etichetat drept „eretic al propriei identități.”

Asta e diferența: cui i se dă voie să creadă în magie – și cine e ars pe rug pentru că a încercat. Cine are dreptul la perfecțiune – și cine e condamnat pentru că a visat la ea.

A doua pauză: da, exact, rosé, și un alt 4th wall break

(Sau ce înseamnă bărbăția adevărată)

Bărbați cis, care v-ați pus să mă ascultați – cu o bere amară în mână (ca sufletul clasei politice) – într-o lume unde masculinitatea e un set de reguli stricte, să ne înțelegem: masculinitatea a fost transformată într-o competiție absurdă, cu teste nesfârșite de rezistență emoțională și fizică. Sala e terenul de joc, testosteronul e pe post de poțiune magică, iar fiecare fir de păr care se ridică pe față e ca un trofeu. Barba perfectă? Check. Mușchii sculptați? Check. Sentimentele îngropate sub șapte metri de „dă-i înainte, frate, nu te plânge”? Check.

Dar la ce preț? Căci în spatele acestei performanțe rigide, ce rămâne? Depresie, anxietate, alienare – și, eventual, un cocktail de ură și rușine față de tot ce nu reușește să intre în „cutiuța masculină”. Pentru că a fi un „bărbat adevărat” nu înseamnă doar să arăți ca o statuie de piatră. Într-o societate care te învață să pui presiune pe tine până la epuizare pentru validare, să-ți asumi vulnerabilitatea e, paradoxal, cel mai curajos lucru pe care-l poți face.

Dacă vrei să fii autentic – adică să fii „un bărbat adevărat” după regulile tale – atunci lasă oglinda fermecată să-și vadă de treabă. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Masculinitatea nu vine într-o singură formă și, sincer, ce poate fi mai „bărbătesc” decât să trăiești așa cum ești cu adevărat?

Luați aminte de la creaturile fermecate: bărbații trans, care deși se confruntă cu o societate ce-i desconsideră, îi infantilizează și îi denigrează, continuă să fie autentici, să-și urmeze drumul, să trăiască în adevăr. Și dacă asta nu este cel mai „manly” lucru pe care-l poți face, atunci ce mai e?

Masculinitatea nu e o formulă magică, e ceea ce faci tu din ea. Dacă pentru tine „a fi bărbat” înseamnă să fii puternic, dar gentil, să sprijini drepturile femeilor și ale grupurilor marginalizate, să creezi conexiuni profunde cu cei din jurul tău și să nu-ți fie frică să fii vulnerabil, atunci ești cel mai „bărbat adevărat” dintre toți. Restul sunt povești vechi, spuse de oglinzi care n-au avut niciodată ochi pentru adevăr.

Capitolul 3: Vrăjitoarea „cea rea” și alchimia modernă

(terapia de substituție hormonală și medicina trans)

Cenușăreasa este o poveste despre transformare magică. O fată bună, dar invizibilă, este transformată de o zână într-o prințesă demnă de atenția tuturor. Magia „binevoitoare” o salvează de la o viață de muncă grea și umilință, ducând-o spre un viitor de eleganță și statut. Dar, în esență, ce face magia în această poveste este o intervenție asupra corpului ei. Zâna adaugă o transformare exterioară care reflectă realitatea interioară a Cenușăresei. Nimeni nu-i pune sub semnul întrebării intențiile. Nimeni nu o condamnă.

Dar ce se întâmplă când aceeași „magie” este aplicată unei persoane trans? De ce ceea ce e considerat o „minune” pentru Cenușăreasa devine „e un pericol social” pentru mine? Cum de aceleași practici medicale – aceleași „vrăji” – sunt acceptate și lăudate pentru femeile cis, dar privite ca o amenințare atunci când sunt pentru noi?

Alchimia modernă, sau terapia de substituție hormonală este folosită și de persoane cis. Femeile cis care trec prin menopauză primesc hormoni pentru a-și recăpăta echilibrul și calitatea vieții. Este o practică medicală legitimă, ba chiar recomandată. Dacă un bărbat cis are o deficiență de testosteron, nimeni nu-i contestă tratamentul. Dar când un bărbat trans face exact același lucru, este subit considerat „nenatural” și „ideologic”.

Subcapitol 3.1: De la soluție medicală la „magie malefică”

Când am început terapia hormonală, a fost ca o vrajă. Dintr-o dată, corpul meu a început să se alinieze cu mintea mea. Fiecare mică schimbare era un pas înainte, un strop de normalitate într-o lume care îmi părea străină. Hormonii mei nu sunt o modificare cosmetică. Sunt o modalitate de a-mi recăpăta corpul. O cale spre autenticitate. Spre libertate.

Și totuși, pentru unii oameni, asta mă transformă într-un monstru. Alchimia care pe alții îi vindecă, pe mine cică mă „pervertește”. Endocrinologul meu nu mai e zâna cea bună, ci devine vrăjitoarea cea rea. „Magia” ei este condamnată, amenințată cu rugul ideologic, de colegi, de împărați.

Aceeași magie care ajută o femeie cis să depășească menopauza este brusc „politică” și „de neacceptat” dacă e pentru mine. De ce?

Subcapitol 3.2: Transformarea personală: de la rățusca cea urâtă, prinsă în propriul corp pe care nu l-a ales, la lebăda care arată muie transfobilor

Terapia hormonală mi-a schimbat viața. Nu doar fizic, ci profund personal. A fost prima dată când m-am simțit eu. Ca și cum corpul meu a încetat să mai fie un loc străin și ostil. Și, sincer, nu înțeleg cât de meschin trebuie să fii ca să vrei să-mi iei fericirea asta.

Orice ai crede despre magie, creaturi fermecate, prinți și prințese, cum de poți să fii împotriva alchimiei care mă lasă, LITERALMENTE, să fiu eu?

În esență, terapia hormonală pentru persoanele trans este mult mai mult decât o simplă intervenție medicală. Este un act de supraviețuire. O cale prin care ne afirmăm existența într-o lume care încearcă să ne șteargă. Dar întotdeauna vor exista voci care încearcă să demonizeze această „vrăjitorie”. Care văd conspirații și „pericole” acolo unde este, de fapt, doar viața noastră.

Hormonii mei nu sunt doar o schimbare fizică. Sunt o alegere. O alegere de a mă regăsi, de a locui într-un corp care, în sfârșit, reflectă cine sunt. Sunt o cale spre autenticitate, spre fericire. O alegere necesară. O necesitate.

Hormonii, sau intervențiile chirurgicale nu ne fac mai puțin naturali. Ne fac mai reali. Mai autentici. Ne aduc mai aproape de cine suntem cu adevărat.

Și, dacă vrei să îngrădești asta, să fie clar:
Tu nu ești prințul care salvează situația în ultimul moment.
Nici copilul isteț care înfrânge vrăjitoarea cea rea.
Nici măcar prințesa care ajunge să fie iubită de tot regatul.

Nu.
Tu ești vrăjitoarea cea rea, cea care mănâncă copiii trans și gender non-conforming.
Tu ești împăratul cu haine noi, fraierit de propagandă extremistă.
Tu ești personajul negativ în povestea multor oameni. Inclusiv a mea!

Final: „Și au trăit fericiți până când realitatea le-a stricat basmul”

Într-o lume unde basmele și miturile se destramă în fața adevărului, sper că am învățat măcar atât: toată lumea face „gender affirming”, în fiecare zi. Doar că unii refuză să-i spună pe nume. Dacă e „normal” să-ți tunzi barba, să porți machiaj, să-ți ceri un costum făcut pe măsură, de ce nu și să alegi estrogen sau testosteron?

Toți ne ajustăm „imaginea” ca să reflecte cine vrem să fim. Diferența e că unii dintre noi aleg să fie sinceri cu ei înșiși. În loc să cerem permisiunea cuiva să trăim autentic, pur și simplu… trăim.

Titlul acestui „basm” este „Bărbieritul e natural, estrogenul e ideologie.” Dar de ce să continuăm să trăim cu aceste false dihotomii? De ce să le acceptăm ca parte din „basmele moderne” – basme unde nimeni nu se întreabă de ce soarele răsare dimineața sau de ce cerul este albastru, dar toată lumea pare obsedată să redefinească ce e „natural” doar când vine vorba de identitățile noastre? Parcă „natural” ar fi mai degrabă sinonim cu convenabil pentru status quo-ul lor, nu ți se pare?

În esență, fiecare intervenție „gender affirming”, fie că ești trans sau cis, este o alegere de a trăi conform cu cine suntem, indiferent de etichetele pe care alții aleg să ni le lipească. Și poate că, până la urmă, adevăratul „vrăjitor” sau „vrăjitoare” (the bad guys/girls/enbies – sunt incluzivă chiar și cu răufăcătorii, vezi?) este chiar societatea care refuză să accepte un adevăr simplu: fiecare dintre noi are dreptul să-și trăiască viața așa cum simte. Fără să fie etichetat sau eviscerat, judecat sau jertfit, discriminat sau demonizat.

Deci, să lăsăm basmele să se sfârșească așa cum trebuie: cu fiecare dintre noi trăind în propria noastră realitate, cu estrogenul, testosteronul și bărbieritul nostru. Și nu pentru a îndeplini cerințele unei societăți care ne dictează ce înseamnă să fim „normali”, ci pentru că, pur și simplu, TOȚI vrem să trăim pe deplin, într-un corp care este cu adevărat al nostru și să proiectăm o imagine care ne reprezintă.

Și apropo, Rățușca cea urâtă e o alegorie trans. Adică, regăsirea bobocului rătăcit simbolizează faptul că cineva se poate afla într-un mediu nepotrivit, și că găsirea mediului potrivit este posibilă, sigur, dar dacă e să privim dintr-o perspectivă mai largă, „rățusca” s-a născut între rațe, dar nu e acceptată pentru că „e diferită”. Iar apoi se întâmplă să-și dea seama că e într-adevăr diferită, pentru că ea e de fapt o lebăduță frumoasă?! Haideți acum… Știi cine s-a născut într-un grup în care nu s-a încadrat niciodată ca lumea, ca mai târziu să-și dea seama că nu făcea parte din grupul acela deloc, după ce și-a văzut reflecția „pe bune” în lac?

Mătușa Tina, da!

Nu mă pune să zic și de Prințesa și broscoiul, unde un prinț e „blestemat” să arate ca o broască râioasă, iar acceptarea și iubirea din partea prințesei îl fac să se „TRANSfome” într-un prinț frumos?! Prințesa e alegorie a acceptării și suportului celor din jur, sau a celei societale, iar broasca e o alegorie pentru un bărbat trans.

OK, gata cu metaforele elaborate, e timpul pentru seriozitate.

În concluzie, până la urmă, trăiește-ți realitatea pe care ți-o construiești tu. Nu mai lăsa pe nimeni să îți spună cum să-ți scrii propriul basm. Pentru că, pe cât de mult se tem ei de schimbare, pe atât de mult ești tu capabil să te transformi – să trăiești așa cum vrei tu viața. Și mai da-o-n „GD” de oglindă fermecată! Nu face bine nimănui.

Da, da, știu, am zis că mă opresc cu metaforele, dar n-ai cum să scrii despre frumusețe și autenticitate fără să menționezi „oglinda fermecată” a patriarhatului. Promit că următoarea poveste nu o să fie despre unicorni capitaliști.

Și dacă te enervează că te-am făcut să reconsideri poveștile copilăriei tale (ruined your childhood)… poate că chiar a venit vremea să o faci. Să le recontextualizezi la realitățile curente.

Și v-am spus povestea așa… fix la timp! Pentru că și-a terminat și mătușa Tina rosé-ul. Hâc…

Poate, într-o zi, oglinda nu va mai fi judecătorul suprem. Poate fiecare prințesă și fiecare prinț își va scrie propriul basm fără să mai ceară permisiunea patriarhatului. Până atunci, să ne sprijinim unii pe ceilalți. Și, mai ales, să continuăm să facem magie. Tușa Tina trebuie să facă pipi acum…