(capra ispășitoare în cazul meu, bănuiesc)

„Evident, fascismul câștigă teren din cauza gay-ilor, nu din cauza incompetenței clasei politice.”

Aceasta pare să fie mantra omniprezentă a multor politicieni, comentatori și chiar segmente ale societății care refuză să-și asume orice responsabilitate pentru ceea ce devine o realitate tot mai sinistră.

Hei, înțeleg, este reconfortant, aproape terapeutic, să găsești un țap ispășitor: de ce să analizăm corupția sistemică, polarizarea socială sau lipsa unui proiect de țară, când putem da vina pe o comunitate deja marginalizată pentru toate neajunsurile?

De la creșterea extremismului în Europa și în SUA, până la ascensiunea suveranismului în România, pare că orice mișcare politică retrogradă are același narativ implicit: „vinovații” sunt cei care îndrăznesc să iasă în stradă cu steaguri curcubeu sau să ceară drepturi fundamentale.

LGBTQ este transformat, metamorfozat, schingiuit nu doar în simbolul unei schimbări în societate, ci mai ales al anxietății colective – o proiecție a tuturor fricilor legate de modernitate, globalizare și pierderea „valorilor tradiționale”.

Dar, să fim sinceri: dacă fascismul chiar ar fi alimentat de paradele Pride sau de existența unor cupluri queer, ori de faptul că eu îmi permit să port machiaj chiar dacă la naștere am avut penis, iar un doctor, împreună cu societatea a decis că voi face parte din constructul social „bărbat”, am fi ajuns deja la un regim totalitar în vest de câteva sute de ani, pentru că șoc și groază, gay-i n-au fost foarte iubiți în culturile colonialiste aproape niciodată.

În realitate, această vină artificială maschează probleme mult mai profunde: o clasă politică ce promite constant, dar livrează puțin; o societate din ce în ce mai fragmentată și lipsită de încredere; și o nevoie disperată de a găsi răspunsuri simple la întrebări extrem de complicate.

Politica vinovatului de serviciu

Cumva, LGBTQ este răspunsul comod. Dacă există probleme economice, e din cauza „ideologiei de gen”. (Serios? Dacă vreți să promovez doar vin de la podgorii locale, ziceți așa, nu faceți analogii dubioase.) Dacă se prăbușește educația, este pentru că „ne preocupăm prea mult de identitatea de gen în loc de matematică”. Și dacă un fascist ajunge în turul doi, este pentru că „s-au schimbat prea multe prea repede”.

Schimbările astea sunt mereu „prea multe” și „prea rapide” doar când vine vorba de drepturile minorităților. Istoric, fiecare mișcare pentru drepturile celor mici a fost întâmpinată de o reacție care spune că „societatea nu e pregătită”. De câte ori o să acceptăm această scuză ca normă?

În realitate, nu vorbim doar despre un țap ispășitor, ci despre o strategie electorală. LGBTQ devine catalizatorul perfect al furiei populare: ușor de demonizat, greu de apărat fără backlash și mereu la îndemână pentru a distrage atenția de la problemele reale – fie ele infrastructura prăbușită, sănătatea publică dezolantă sau sărăcia endemică. Într-un context în care cinismul și incompetența politică sunt regula, LGBTQ devine inamicul ideal: mereu „altul”, mereu la marginea acceptabilității sociale.

Dar problema nu e la margini – este în centru, acolo unde refuzăm să privim.

„Societatea nu e pregătită”
– scuză perpetuă pentru stagnare

De-a lungul istoriei, puterea politică a găsit mereu un „inamic intern” pentru a masca eșecurile proprii. Vrăjitoarele au fost arse în Evul Mediu pentru secetă și foamete. Evreii au fost demonizați în Europa ca sursă a tuturor problemelor economice și sociale. În SUA, imigranții au fost mereu țapi ispășitori pentru rata de șomaj sau crize financiare. Acum, LGBTQ preia acest rol, devenind simbolul anxietăților legate de schimbare și pierderea „valorilor tradiționale”. Este un tipar care se repetă: când elitele eșuează, minoritățile sunt transformate în ținte pentru frustrare și frică colectivă.

Argumentul „societatea nu e pregătită” e o capcană subtilă, dar profund ipocrită. Istoric, niciodată nu a existat o „pregătire” unanimă pentru schimbări esențiale. Drepturile femeilor? Opoziție vehementă. Abolirea sclaviei? „Societatea nu era pregătită”. Desegregarea rasială? La fel. Însă drepturile fundamentale nu ar trebui să fie condiționate de opinia populară; ele sunt inalienabile.

În realitate, acest argument e doar o strategie de amânare – o „politică a pașilor mici” care nu duce nicăieri. Este mai comod să spui „poate mai târziu” decât să îți asumi curajul unei decizii impopulare, dar corecte.

Dar acest „mai târziu” nu face decât să perpetueze status quo-ul. Dacă drepturile depind de „momentul potrivit”, momentul potrivit nu va veni niciodată – pentru că nimeni nu va avea interesul să-l declare.

„Sweep your gays under the rug”
– o nouă față a trădării „progresiste”

În mod ironic, retorica aceasta nu vine doar dinspre PSD/PNL, ci răzbate și în cercurile progresiste, unde se sugerează că vizibilitatea LGBTQ ar trebui minimizată pentru a „calma spiritele” și a câștiga alegeri. E un ecou tulburător al aceleiași mentalități conservatoare: „Te susținem, dar poți, te rog, să fii invizibilă? Doar temporar, desigur…”

I love that for me!

Dar cât de „temporar” e temporarul acesta? Întreb pentru un prieten care tocmai a fost sacrificat pe altarul „strategiilor politice”. Când, exact, va fi pregătită societatea? În ce zi magică, săptămână miraculoasă sau lună aliniată cu Mercur retrograd vom primi aprobarea pentru a exista public?

Vă rog să-mi spuneți când exact societatea devine pregătită. Îmi programez deja calendarul, pentru că sunt uitucă și pentru ca nu cumva să-mi fac coming out-ul într-o zi nepotrivită. Dar nu joi, vă rog, pentru că deja am programată citirea la apă și curățarea fântâniței pisicii.

„Iubim diversitatea, dar poate o diversitate mai discretă, gen din dulap,” pare să fie mantra unei părți a stângii politice. Problema nu e doar ipocrizia acestei poziții, ci și implicațiile ei pe termen lung: comunitatea LGBTQ devine, din nou, sacrificabilă. Drepturile și demnitatea ei nu sunt doar marginalizate, ci transformate într-un element negociabil – un lux care poate fi scos din ofertă în funcție de „prioritățile momentului”.

Această abordare nu e doar nedreaptă, ci și periculoasă. Fiecare „pas înapoi” creează un precedent care perpetuează ideea că drepturile LGBTQ nu sunt intrinseci, ci doar tolerate, condiționat de circumstanțe favorabile. E un joc cinic care distruge încrederea și trădează exact valorile pe care progresismul pretinde să le apere.

Drepturi fundamentale ≠ PR prost
– când drepturile devin negociabile

Drepturile omului nu sunt o povară electorală. Nu sunt o distragere de la „adevăratele probleme” și, cu siguranță, nu ar trebui tratate ca o campanie de PR prost gestionată. Ele sunt o datorie morală, un standard minim al unei societăți care se pretinde civilizată. Sau, na, asta este părerea mea de „extremistă legebete”.

Și totuși, de ce retorica partidelor politice transformă aceste drepturi în piatra de moară a oricărei campanii? Răspunsul e simplu: e mai ușor să vorbești despre autostrăzi care, teoretic, vor exista peste zece ani decât să recunoști drepturile unor oameni reali, care suferă acum. O autostradă fictivă nu generează controverse, iar promisiunea ei rămâne impersonală. Însă o familie LGBTQ cere să fie văzută, protejată, respectată – și asta provoacă anxietăți sociale pe care politicienii nu vor să le gestioneze.

Retorica „dă bine în campanie” devine astfel un scut comod: investim în poduri, spitale și digitalizare (toate astea pe hârtie, desigur), dar ignorăm demnitatea umană, pentru că „societatea nu e pregătită”. În realitate, aceste scuze perpetuează un model toxic de politică: o evitare sistematică a subiectelor dificile, care arată clar că unele vieți sunt mai puțin importante decât câștigarea unui ciclu electoral.

Dar cine a decis că drepturile fundamentale sunt negociabile? În ce moment a devenit acceptabil ca demnitatea unei comunități să fie un calcul electoral? Refuzul de a trata aceste drepturi ca pe o prioritate nu e doar o greșeală politică – e o trădare a ideii de progres social. Drepturile fundamentale nu sunt o chestiune de PR. Ele sunt coloana vertebrală a oricărei democrații autentice.

Ce înseamnă, de fapt, „societatea nu e pregătită”?

„Societatea nu e pregătită.” O frază scurtă, dar care ascunde un univers de ipocrizie și comoditate politică. Cine este această „societate”? Cine decide ce anume este „pregătit” și ce nu? Politicienii care invocă acest pretext vorbesc ca și cum „societatea” ar fi o entitate amorfă, un conglomerat de voințe unanime, când, de fapt, ea e formată din indivizi cu opinii diverse, adesea contradictorii.

În primul rând, datele existente, nu susțin, cel puțin nu 100%, această retorică.

9% dintre români se identifică ca și LGBTQ+ – practic aproape fiecare al 10-lea român e „gay”. Peste o treime dintre români ar vota la alegerile parlamentare un candidat care susține căsătoriile gay, iar această proporție se dublează în București, potrivit unui studiu MozaiQ.

Sigur, în România opinia este cât se poate de polarizată, precum arată studiul Ipsos, nu spun opusul, pentru că suntem printre puținele țări unde ponderea celor care nu sunt de acord este mai mare decât a celor care susțin căsătoria între persoanele de același sex (25% vs. 33%). Dar, în același timp, 45% dintre români consideră că un cuplu format din persoane de același sex ar trebui să aibă aceleași drepturi de adopție ca un cuplu heterosexual, iar 44% consideră că au la fel de multe șanse ca și ceilalți părinți de a crește cu succes un copil.

Această „nepregătire” e un mit comod, o scuză care maschează, de fapt, refuzul de a lua decizii curajoase. În trecut, s-a spus că „societatea nu e pregătită” pentru abolirea sclaviei, pentru dreptul femeilor la vot, pentru integrarea rasială sau pentru legalizarea divorțului. Întotdeauna a existat o „societate” care „nu era pregătită”. Dacă am fi așteptat să fie toți convinși, am mai fi avut vreodată vreun progres?

De fapt, invocarea „nepregătirii” este o strategie calculată. Este mai ușor să te ascunzi în spatele unei presupuse opinii colective decât să-ți asumi responsabilitatea politică de a apăra drepturile unei comunități marginalizate. Se evită astfel confruntarea cu realitatea – că drepturile omului nu ar trebui să fie supuse la vot, iar așteptarea unui consens absolut este, în sine, o formă de perpetuare a injustiției.

Final confuz

În mod clar, problema nu este că politicienii au fost ocupați să-și umple buzunarele, ci faptul că doi bărbați gay din Cluj vor să semneze niște acte la primărie. Și știm cu toții că fascismul crește direct proporțional cu numărul de parade Pride. Din fericire, soluția este simplă: săptămâna asta, mergem toți înapoi în dulap.

GTFO 

Drepturile fundamentale nu sunt o monedă de schimb electorală. Sunt piatra de temelie a demnității umane – indiferent de cât de pregătită ar fi societatea pentru ele.