Bună, fetele și băieții și cei aflați între, sau poate în afara genurilor. Și mai ales bună celor questioning, celor care se întreabă. 

O să încep cu 3 avertizări (?!)… 3 declinări ale responsabilității (!?)… De ce este limba română atât de limitată în anumite concepte? Fuck it, 3 disclaimers? 

Disclaimer 1: titlul acestui articol este click bait. Eu personal, precum și alte fete trans cu care am vorbit despre acest subiect, dar și băieți trans, nu-și doresc să fie trans. Toate și toți ne-am fi dorit să ne naștem în trupuri cis. Sau dacă ar fi o modalitate magică să ne transformăm trupul în cel al genului resimțit, am face-o instant, fără niciun regret. 

Dar, din păcate, nu ne-am născut în trupurile dorite, în trupurile corecte, iar magia este doar o fantezie, câteodată ieșită din imaginația unei persoane transfobe, deci tranziția nu poate fi nici instantă, nici fără riscuri, nici ușoară. Cel puțin nu în zilele noastre și nu în Romania, specific. 

Disclaimer 2: daca aderi la tipologia lui Blanchard despre transsexualism, în primul rând, nu-i mai spune transsexualism, e învechit și în al doilea rând, este ușor de infirmat, educă-te înainte să citești mai departe. Serios. Ieși din bula de transfobie și ne auzim mai încolo. 

Disclaimer 3: sunt sub influența (și încă nu m-am oprit) unei cantități considerabile de rosé. 

Bun, acum că toate avertismentele au fost date, încep prin a spune ca în ultima perioadă am stat cât am putut de departe de social media (și de știri), pentru că vitriolul și mai apoi research-ul pe care l-am făcut pentru ultimele articole, m-au afectat emoțional și psihic foarte tare. Nu am închis complet porțile, pentru că trebuie să-mi alimentez măcar un pic masochismul, dar mi-am limitat timpul la ele foarte mult. 

Într-un mod interesant, asta mi-a dat voie să mă gândesc mai mult la mine. Sau poate e incorect spus „gândesc”, cat să mă „simt” pe mine. Ba, mai mult, am scris și niște ficțiune (după foaaarte mult timp) care m-a ajutat să explorez mult mai adânc anumite lucruri din mine, din identitatea mea, din zbuciumul meu intern, din momentul în care vălul mi s-a ridicat de pe ochi (egg cracking and all) și multe altele. Și astfel, am ajuns la niște concluzii. 

Pentru a elimina orice frică, pe care sunt sigură că o simți acum, cu privire la genul meu, te asigur că sunt 100% femeie. Sunt mai sigură pe asta decât eram înainte, chiar. Astfel, sunt 110.69% sigură că sunt femeie. Aici nu există echivoc. 

Disclaimer interimar: pentru cei care doriți o lume post-gen, în care genul nu mai există, vreau să știți că vă admir și cred că țelul vostru este unul nobil, dar vă rog din tot sufletul, lăsați-mă să mi-l păstrez pe al meu. Am trăit atât de mult purtând o masca care nu mi se potrivea, încât acum vreau doar să mă bucur de adevărata mea față. Deci, dacă se poate să-mi acordați un certificat, sau o adeverință care atestă că pot fi femeie, ca și excepție, în utopia voastră genderless aș fi super recunoscătoare. Thanksies! 

Concluzia principală la care am ajuns și pe care doresc să o pun în cuvinte scrise astăzi, este că mă iubesc.  

(Nu, nu este sexual! Ce cauți aici?! Ți-am zis sa-ti rezolvi disonantele cognitive legate de autogynephilia înainte să te întorci la acest articol! Geez… Sorry everyone! Some people…)  

Da, idea principală e că mă iubesc. Și știu că este auto-indulgent să zic asta, dar vreau să fie foarte clar ce chestie mare și importantă este asta.  

… 

Pentru mine. … Deci mă afund în auto-indulgență. 

Dar jur că am ceva de spus care ar putea fi de folos. … pentru cineva. 

Uite, toată viață mea m-am displăcut. De fapt, ba nu, m-am urât. Și da, am fost la terapie pentru asta, în repetate rânduri, cu terapeuți diferiți, dar cel mult am reușit să ajung să controlez simptomele acelui dezgust pe care l-am simțit față de mine, față de persoana mea, față de orice eram, făceam sau simțeam. Nu să ajung să „extirp boala”. 

Ura, dezgustul erau mereu cu mine, întunecând orice bucurie, orice succes, orice afecțiune, ori iubire sinceră pe care o primeam. 

Da, sigur, auzeam mantra „trebuie să te iubești”, sau îmi spuneau alții în jurul meu că se iubesc, dar pentru mine asta se traducea în „trebuie să fii OK cu tine”, sau „trebuie să te accepți, să nu te critici atât de mult”. 

N-am crezut vreodată că o persoană se poate iubi, într-adevăr. Credeam că este o exagerare, o hiperbolă. 

De-a lungul vieții am simțit iubire, sigur. Pentru părinți, bunici, verișori, prieteni, mai târziu pentru parteneri, dar niciodată n-am simțit sentimentele astea pentru mine. Astfel, din experiența mea de viață, iubirea de sine era ceva metaforic, pentru care trebuia să lucrezi din greu și care în cele din urma ducea la acceptarea sinelui. Tolerarea lui. 

Dar, de când my egg cracked, periodic am momente în care-mi spun, ba nu, admit pe față ca mă iubesc. Și este un sentiment minunat, dar în același timp îmi provoacă confuzie. 

Trebuie să înțelegi, toata viața (I am in my late 30s!) am crezut că iubirea de sine, e un mit, o exagerare, deci să simt asta pe în pielea mea este o experiență nouă, este o experiența care-mi stoarce creierul până la ultima picătura de dopamină și serotonină și ii dă drumul într-o explozie minunată de senzații. Și nici măcar nu trebuie să iau MDMA pentru asta. Iar low-ul nu este un vid de disperare și nefericire care pare că nu se va mai termina vreodată, că te va trage în vortexul lui descrescător de durere și suferință pentru totdeauna. Nu, low-ul de fapt nici nu este low. Este mult peste nivelul mării emoționale. 

Aseară am avut ultimul dintre acest episoade și deși s-au întâmplat cu o oarecare frecvență în ultimii 2 ani, nu încetează să mă dea pe spate de fiecare data când se întâmplă. Din nou, 35 de ani nu am simțit acest sentiment de a mă iubi, eu pe mine. Sau măcar de a mă plăcea eu pe mine. Astfel, mereu, experiența asta blows my freaking little trans mind! 

Și mai mișto, este că această iubire de sine a luat locul urii, care se instaurase în absolut toate aspectele vieții mele, de când eram mică, de la primele mele amintiri și până la momentul în care mi-am admis că sunt transgender. Și e acolo mereu, precum era ura înainte. Doar că acum e iubire și gentilețe. 

Mi-am dat seama că unii oameni, poate majoritatea oamenilor, chiar se iubesc, sau măcar se plac. Că acele „trebuie să înveți să te iubești” venite de la terapeuți nu erau doar hiperbole, ci vorbeau într-adevăr de iubire. Iubirea aia pe care o simțisem în trecut către părinți, către vară-mea, către prietenii cei mai buni și către soțiile mele. Că iubirea aceea poate fi îndreptată și spre interior. Și că se simte minunat. 

Și, sincer, e ciudat. Tot conceptul e încă ciudat pentru mine. 

Rațional vorbind, în momentul de față, din toate punctele de vedere sunt într-o situație mult mai precara decât, să zicem, acum 5 ani. 

Acum 5 ani, eram un „barbat cis” (cu mare parte din privilegiul cu care vine asta); financiar stăteam mai bine decât acum, aveam un job care-mi plăcea, eram foarte bună la el, și eram apreciată; eram într-o relație stabilă, cu afecțiune și totuși mă simțeam mizerabil. 

Acum, nu doar că financiar mi-e mult mai greu, am un job pe care nu-l urăsc, ci mă dezgustă; sunt singură, fără prospecte romantice viabile; și mai ales, sunt la capătul de jos al existenței umane din punctul de vedere al societății (române), adică o femeie trans (cu toată discriminarea cu care vine asta), dar sunt mai fericită decât am fost vreodată. 

Tina, de dinainte să fie Tina, dacă s-ar fi aflat în situația mea de acum, probabil (75.69% certitudine) în acest moment s-ar arunca de la balcon, ori ar fi fost deja de mult rașchetată de pe ciment de către personalul de intervenții plătit mult prea puțin pentru a-i aduna ei creierii împrăștiați în toate direcțiile. Pentru că Tina de dinainte nu ar putea face față la tot stresul adăugat la ura pe care oricum o simțea față de propria existență. 

Tina de acum, în schimb? Tina de acum știe că este o divă, a bad bitch, a brat. Știe că are resursele necesare de a trece prin orice tâmpenie pe care viața într-o societate cu adevărat disfuncțională, într-un sistem politic și economic care nu funcționează, i-ar arunca-o în față.

Iar diferența dintre cele două persoane este un singur aspect: iubirea de sine. 

Astfel, fetele și băieții și cei aflați între, sau poate în afara genurilor și mai ales celor questioning:  

Dacă nu ai simțit vreodată iubirea de sine, și mă refer aici la iubire, nu „acceptare”, știi impulsul ăla adânc în tine?  

Ăla de care ți-e rușine? Pe care ți-e jenă sa-l exteriorizezi? De care ți-e un pic frică? 

Explorează-l! Vezi ce iese! 

Alt disclaimer interimar: impulsurile de omucidere, sau majoritatea formelor de ucidere, ca să fiu sinceră, de asalt sexual și altele de acest soi, trebuie în continuare înfrânate și, serios, caută terapie! 

Daaar… dacă impulsurile respective nu duc la vătămarea ta, sau a celor din jur, explorează-le. 

Ia-ți motorul ăla (deși, poartă cască mereu și ai grijă – prea mulți cunoscuți și-au găsit sfârșitul pe motor), cumpără-ți costumul ăla de lup și poartă-l cu mândrie, alătură-te unei comunități de BDSM, dă-ți voie să-și explorezi dorințele, nevoile și identitatea într-un mod safe. 

Hei, travestește-te, dacă așa simți! Poate o să înveți ceva despre tine. Știu că eu am făcut-o! Și-mi trăiesc cea mai buna viată. La 37 de ani. Încă departe de a fi passable. Și asta pentru că știu că sunt cea mai sexy femeie pe o rază de 20 de mii de kilometri. Și nu pentru că ar fi adevărat, dar pentru că iubirea de sine e sexy. 

Iar, dacă cumva, printr-un miracol, ai dat de acest articol, și te-a pus pe gânduri: nu spun ca tranziția e ușoară. Nu e. E grea. E foarte grea. E sfâșietor de grea. Iar disforia… Uh… Totuși, cu toate acestea, n-aș da sentimentul de iubire de sine pe care-l simt acum pe absolut nimic din lumea asta, sau din lumea de apoi, sau din orice lume. 

În concluzie, ca să-mi răspund singură la întrebare (cea click bait-y din titlul articolului): nimeni nu vrea să fie trans, dar dacă ești, ce poți să faci e să accepți că ești, iar șansele sunt mari să ajungi să te iubești. Și asta e minunat!

Get them all going Sheesh 

Anyway, felt cute, might delete later