Am evitat acest subiect o lungă perioadă de timp, pentru că sincer, este unul extraordinar de complex, dar după misoginia și transfobia dezgustătoare îndreptată către Imane Khelif și într-o măsură mai mică, dar la fel de dezgustătoare către Lin Yu-ting, am decis să abordez și asta. O să-mi pară rău, probabil. Aer adânc în piept: 

Sportul a fost întotdeauna un domeniu de performanță și competiție, dar și unul de incluziune și diversitate. Discuțiile despre participarea persoanelor trans în sport au devenit tot mai frecvente și mai intense, ridicând întrebări esențiale despre echitate, incluziune și drepturi. 

Nu putem vorbi despre femei trans în sportul feminin, fără să vorbim prima dată despre: 

Sportul feminin 

Primele Jocuri Olimpice moderne la care au participat sportive de sex feminin au fost Jocurile din 1900 de la Paris, când din 997 de participanți, 22 au fost femei. 

Studiile privind acoperirea mediatică a Jocurilor Olimpice arată în mod constant diferențe în modul în care femeile și bărbații sunt descriși și în modul în care sunt discutate performanțele lor. Reprezentarea femeilor în Comitetul Internațional Olimpic a fost istoric mult în urmă față de rata de participare feminină și a ratat mult timp obiectivul minim de 20% prezență feminină în comitet. Începând cu 2023, 41,1% dintre membri sunt femei. 

Jocurile de la Paris din 2024 marchează prima dată din istorie când s-a atins paritatea de gen, având un număr egal de femei și bărbați care au concurat. Ceea ce pare nebunesc, nu? Nu pot fi doar eu care găsește asta ciudat. 

Acum, odată cu popularizarea sportului feminin, vine și un accent pus pe feminitatea acestor sportive, protejarea „imaginii” sporturilor feminine. Mesajul implicit este că atletismul și feminitatea sunt contradictorii, iar femeile trebuie să facă un efort suplimentar pentru a arăta că pot fi atletice și în același timp, acceptate din punct de vedere social. 

În general, femeile care par a fi heterosexuale și feminine sunt privilegiate față de femeile percepute ca masculine. Consecințele neconformității cu feminitatea hegemonică în sport includ adesea discriminare sexistă și heterosexistă. Acest lucru determină multe sportive să accentueze caracteristicile feminine pentru a evita prejudecățile și discriminarea. În același timp, femeile percepute ca fiind prea feminine sunt sexualizate și trivializate. Lăsând astfel femeile să trebuiască să găsească un echilibru precar între atletism și feminitate. 

La JO care abia s-au terminat, Alysha Newman, atletă din Canada, a fost numită „curvă” și „o rușine pentru Canada”, după ce a câștigat o medalie la săritura cu prăjina, pentru că are cont de OnlyFans. Annette Echikunwoke, prima dintre americance care a câștigat o medalie la aruncarea ciocanului a fost comparată cu Embla Matilde Njerve, o atletă norvegiancă la săritura cu prăjina, care nici măcar nu a participat la JO, pentru a „arăta cum SUA este o țară în declin”. Annete este o femeie de culoare, cu o conformație fizică lucrată pentru sportul la care participă, iar Matilde este ceea ce se poate numi convențional frumoasă într-o societate caucaziano-centrică. Pentru că toată lumea știe că „prosperitatea” unei țări este dată de cât de convențional frumoase sunt femeile lor. De asemenea, Matilde, după care salivau idioții pe social media, are 17 ani! Oricum gimnasta algeriană Kaylia Nemour, tot 17 ani, a fost supusă unei transvestigări, cu idioți făcând zoom pe zona ei inghinală ca să arate că are o protuberanță. Simone Biles, cea mai decorată gimnastă din toate timpurile, este constant subestimată în timpul competițiilor. Ea este adesea numită „fată”, „fetiță” sau „femeiuță” din cauza vârstei și înălțimii sale. Succesul ei este adesea redus la dimensiunea corpului ei, mai degrabă decât la forța și abilitățile sale atletice.  

Iar astfel de exemple sunt cu sutele, în care sportivele sunt în centrul atenției pentru modul în care arată, spre deosebire de bărbații care participă la competiții sportive, despre care când se vorbește, invariabil performanțele lor sunt scoase în prim-plan, nu aspectul lor fizic. Cu excepția lui Anthony Ammirati, care nu a reușit să treacă de 5.7 m la săritura cu prăjina din cauza unei protuberanțe. Dar el este excepția. 

În același timp, poate putem compara abuzul pe care femeile de la olimpiada curentă l-au suferit, în comparație cu Steven van de Velde, component al echipei daneze de volei pe plajă, care în 2016 a fost condamnat pentru violul repetat al unei fetițe de 12 ani.  

Sexualizarea și fetișizarea sportivelor este extrem de frecventă. Există o dezbatere amplă între atleți și organizații cu privire la scopul uniformelor tot mai mici pentru sporturile feminine. Un exemplu recent este echipa norvegiană de handbal pe plajă, care a fost amendată pentru că nu a purtat bikini. Acest fenomen se extinde la toate sporturile, deoarece au existat numeroase discuții despre cum audiența crește dacă lungimea șorturilor scade. Deși unele sportive nu se opun să atragă privirile bărbaților dacă acest lucru le aduce mai mulți bani, aceste discuții distrag atenția de la realizările femeilor, lăsând impresia că corpurile lor există doar pentru consumul masculin. Acest lucru nu doar că restrânge „alegerea” femeilor, dar și impune cultura heteronormativă. Acoperirea mediatică a sportivelor subliniază constant că ele sunt mai întâi femei. Atracția lor fizică este pusă înaintea performanțelor lor atletice. 

Sportivele se confruntă cu misoginie în carierele lor, nu există loc de interpretare aici. Corpul feminin este constant supravegheat, iar în sport nu este diferit. Femeile care sunt fizic puternice amenință sistemul, așa că sunt pedepsite pentru că ies din normele stabilite. Este dificil să se facă distincția între alegerea individuală și influența patriarhală a unei femei de a se prezenta feminin, deoarece acestea nu se exclud reciproc, ceea ce face dificilă combaterea problemelor care apar în sporturile feminine, cum ar fi performanța de gen, atracția sexuală și comentariile nedorite. Totuși, toate acestea au implicații pentru spectatori, care întăresc ideea că aceste atlete sunt mai întâi femei și, în mod specific, femei feminine. 

Un raport denumit „Girls’ participation in physical activities and sports: benefits, patterns, influences and ways forward” a explorat cercetările actuale din domeniu și a evidențiat dovezi care sugerează că, deși există entuziasm în rândul fetelor de a participa la sport, multe dintre ele încă se confruntă cu obstacole din cauza unei game variate de factori sociali externi complecși. În special, aspecte precum viața de familie, modelele de prietenie și sportul școlar au fost influențe semnificative asupra modului în care fetele pot participa. Și să nu uităm că în sportul feminin se investesc și se circulă fonduri (mult) mai mici decât în sportul masculin. 

De asemenea, un aspect al sportului feminin, care este exclusiv al lui este: 

Practica lipsită de etică a „verificării sexului” 

În sport, verificarea sexului este un proces de screening folosit pentru a confirma că un sportiv este femeie și nu un bărbat care se pretinde a fi femeie. 

În 1928, femeile care au concurat pentru prima dată în probele de atletism la Jocurile Olimpice au fost automat suspectate că ar fi prea masculine. 

La Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin inspecții manuale a organelor genitale externe ale unei persoane, cunoscută uneori sub denumirea de „paradă nudă”, au fost introduse. Bărbații nu au fost niciodată supuși niciunui tip de verificare a sexului. 

În 1948, organizația cunoscută acum sub numele de World Athletics a stabilit o regulă care cerea ca oricine dorea să concureze ca femeie să prezinte o adeverință de la medicul său, în care se confirma că este femeie. 

În anii 1960, oficialii organizațiilor de atletism au lansat prima dintre multe iterații ale examinărilor fizice. La mijlocul anilor 1960, femeile care concurau la un eveniment de atletism erau chemate într-o cameră, fără să li se spună la ce să se aștepte, și erau obligate să se întindă pe o canapea și să fie supuse unui examen ginecologic. 

După 1960 atletele au fost obligate să aibă „certificate de feminitate”. 

Ca urmare a dezvoltărilor științifice și a plângerilor etice legate de examinările genitale, World Athletics și CIO au introdus în 1968 o nouă metodă de verificare a genului: testarea cromozomială pentru toate atletele — dar doar pentru femei. 

World Athletics a încheiat testarea sistematică a verificării sexului la atlete în 1992, dar a păstrat dreptul de a efectua teste în cazuri specifice, dacă apăreau suspiciuni privind sexul unei atlete. Suspiciunile respective de obicei se bazau pe aparențe fizice, iar dacă o femeie părea mai „masculină”, evident era aleasă pentru testare. 

În 2011, CIO și World Athletics au început să folosească teste de testosteron pentru verificarea ad-hoc a sexului. 

Deși aceste teste sunt menite să apere integritatea competiției sportive feminine, cumva totul are o aură de misoginie. 

Articolele The Long, Discriminatory History of ‘Sex Verification’ at the Olympics (Roling Stone) și Imane Khelif is just the latest case of female athletes being questioned over their sex (NPR) oferă mai multe detalii despre aceste procese. 

Dar, cât de concluzive sunt aceste teste? Hai să vorbim și despre: 

Atleți intersex 

În 1986 atleta spaniolă Maria José Martínez-Patiño a fost exclusă din echipa olimpică a Spaniei pentru că nu a trecut testul cromozomial de verificare a sexului. S-a dovedit că fără ca ea să știe acest lucru, avea cromozomi XY. 

Ea trecuse deja un test de sex în 1983 la Campionatul Mondial de Atletism organizat de IAAF și a primit „certificatul de feminitate.” 

Cu toate acestea, ea a picat testul de cromatină sexuală în 1985 și, prin urmare, a fost declarată ineligibilă pentru a participa la competițiile de atletism feminin. Testul a fost efectuat în cadrul Jocurilor Mondiale Universitare din 1985, la Kobe, Japonia, ca urmare a faptului că a uitat să aducă rezultatul testului de sex pe care îl trecuse cu doi ani mai devreme. 

Două luni mai târziu, a primit o scrisoare care o clasifica ca bărbat, invocându-i cariotipul, 46, XY. 

Acum, condiția de care suferă Maria, se numește sindromul de insensibilitate la androgeni (AIS) – condiție de care unii o suspectează și pe Imane că ar avea-o – face ca al ei corp să nu răspundă la testosteronul circulant pe care corpul ei îl produce în mod natural. Astfel, oficialii au determinat în cele din urmă că Martínez-Patiño nu avea un avantaj injust. Ea a fost descalificată pentru un avantaj pe care nu-l avea. 

Maria a reușit să conteste excluderea sa în instanță și a câștigat în 1988. Toate-s bune, când se termină cu bine, corect? 

Păi, nu, cazul a fost pe larg mediatizat în Spania și din această cauză, ea și-a pierdut bursa și rezidența sportivă, pe lângă faptul că logodnicul ei a părăsit-o, iar intimitatea i-a fost violată. 

Caster Semenya, atletă din Africa de Sud are 5α-Reductase 2 deficiency (5αR2D), o altă condiție intersex și nivele de testosteron comparabile cu ale bărbaților. Conform regulilor acum poate participa la competiții doar dacă ia medicamente pentru a suprima nivelurile de testosteron. 

Ea a intentat o serie de procese legale pentru a-și restabili capacitatea de a concura în aceste evenimente fără supresia testosteronului, argumentând că regulile World Athletics sunt discriminatorii. 

Determinarea sexului nu este atât de ușoară cum pare că foarte multă lume gândește. 

Dacă te iei după organele genitale, dai de cazuri ca cel a Mariei Martinez-Patiño care are organe genitale feminine, dar cromozomi XY. Dacă te iei după nivelul de testosteron, câteodată acesta nu contează pentru că deși este în cantități mari, el de fapt nu este folosit de corp. Nici să te iei după cromozomi nu merge, pentru că există persoane cis, cu cromozomi XX, care suferă de condiții precum sindromul ovarian polichistic, hiperplazia suprarenală congenitală și disfuncții ale glandelor suprarenale, la care  testosteronul poate fi foarte ridicat. De asemenea, unele femei au un nivel mai crescut de testosteron în mod natural. 

Biologia, medicina și genetica sunt domenii foarte complexe și oricât de mult ne place să simplificăm lucrurile, să le facem eventual chiar binare, de multe ori realitatea este mult mai complicată, incluzând aici determinarea sexuală. Am scris mai multe despre asta în Sex și gen, științific, gen, dacă te interesează subiectul. 

Deoarece aceste variații genetice sunt atât de numeroase și diverse, unii experți susțin că este imposibil să stabilești că toți cei care au un cromozom Y sunt bărbați și toți cei care nu au un cromozom Y sunt femei. Pentru unele persoane cu DSD (dezvoltare sexuală diferită), cromozomul Y nu este un cromozom Y masculin tipic complet format. Poate lipsi o parte din materialul genetic, poate fi deteriorat sau poate fi schimbat cu cromozomul X, în funcție de variație. Când vine vorba de a fi bărbat sau femeie, un rol crucial îl joacă de obicei un anumit gen numit SRY – care reprezintă „regiunea determinării sexului a cromozomului Y”. 

Există unele persoane născute cu cromozomi XY care au pierdut ceea ce unii specialiști numesc „gena care creează bărbați”. Acestea nu produc testosteron. Ele dezvoltă o anatomie feminină foarte tipică. Așadar, un test care identifică cromozomii XY nu oferă o imagine completă. Iar după cum știm, în cazul lui Imane Khelif și Lin Yu-ting, IBA nu a dezvăluit detalii despre modul în care au fost testate. 

Se estimează că undeva la 1 din 300 de persoane au DSD, deși numărul real nu se știe pentru că nimeni nu testează pentru toți indicatorii necesari. Un test cuprinzător pentru determinarea sexului ar trebui să includă următoarele:  

1. Genetica – inclusiv căutarea unui cromozom Y și a genei SRY.  
2. Hormonii – inclusiv, dar nu limitat la, testosteron.  
3. Receptivitatea corpului la hormoni precum testosteronul. Unele persoane pot avea un cromozom Y, dar pot fi complet insensibile la testosteron. 

Deci nu doar un test de salivă, cum se vehiculează de unii „specialiști” online. 

Aceste teste nu se fac în prezent deoarece sunt foarte costisitore, necesită persoane cu o expertiză foarte specifică și există preocupări etice legate de procedura de testare. „Această evaluare poate fi umilitoare. Include măsurători ale celor mai intime părți ale anatomiei, cum ar fi dimensiunea sânilor și a clitorisului, profunzimea vocii, gradul de pilozitate corporală” spune profesorul Alun Williams, care cercetează factorii genetici legați de performanța sportivă la Institutul de Sport al Universității Metropolitane din Manchester, pentru BBC. 

Apropo, există o posibilitate să ai DSD și să nu știi toată viața, pentru că aceste teste nu se fac. Punct. Da, chiar tu! 

Și în sfârșit ajungem și la: 

TRAAA…tletism 

În primul rând să facem o chestie cât se poate de clară: pentru fetele trans care nu au trecut prin pubertatea masculină, avantajele biologice sunt inexistente fiind exact, sau aproape de nivelul sportivilor cisgender. 

Fetele trans care nu au trecut prin pubertatea masculină nu beneficiază de dezvoltarea musculară asociată cu testosteronul, ceea ce înseamnă că nu au avantajul de forță musculară care poate rezulta din pubertatea masculină. Pubertatea masculină influențează și densitatea și structura osoasă. Fetele trans care nu au trecut prin această etapă vor avea o densitate osoasă similară cu cea a fetelor cis. Capacitatea cardiovasculară și rezistența nu sunt influențate direct de sexul atribuit la naștere, iar sportivele tinere care nu au trecut prin pubertate masculină vor avea în general niveluri comparabile de capacitate cardiovasculară cu cele ale sportivelor cisgender. 

Astfel, pentru fetele trans care nu au trecut prin pubertatea masculină, avantajele biologice în sport sunt minimizate și adesea nu sunt considerabil diferite de cele ale sportivilor cis. Asta înseamnă că performanța lor în sporturi este influențată în principal de abilitățile lor individuale, antrenamentul și dedicația, nu de trăsăturile biologice înnăscute. 

Aici, sper ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea: fetele trans care și-au început tranziția înainte de a ajunge la pubertate masculină (de exemplu au fost pe blocante de pubertate până au ajuns la vârsta legală de a începe tratamentul de substituție hormonală) nu prezintă avantaje față de fetele cis. 

Unde se complică lucrurile este pentru fetele trans care au trecut prin pubertatea masculină. Și ele devin complicate, crede-mă. 

În primul rând când vine vorba de persoane trans în sport, este foarte important să stabilim despre ce sport vorbim. Fotbal american, rugby, sporturi de contact? Pot vedea cum densitatea osoasă și masa musculară prezintă un avantaj. Are vibe-ul ăsta. Tenis? Sigur, forța cu care lovești mingea contează. Din nou, are același vibe. Scrimă? Coordonarea, flexibilitatea și viteza de reacție sunt mai importante ca forța fizică, sau densitatea osoasă. Deși viteza este totuși importantă. Dar avem sporturi ca tir sportiv, sau tir cu arcul, unde se bazează în mare măsură pe coordonare, concentrare, stabilitate, precizie și control. Avantajele biologice legate de forță sau viteză sunt mai puțin relevante. Sau dans sportiv și gimnastică ritmică? Deși puterea și flexibilitatea pot fi importante, tehnica, ritmul și coordonarea sunt critice, iar grația și flexibilitatea sunt mai importante decât forța brută. Curling? Accentul este pus pe strategie, tehnică și comunicare în echipă, nu pe avantajele fizice individuale. Biliard, bowling? Unde coordonarea mână-ochi și strategia sunt cele mai importante. Șah, sau scrabble? 

Sporturi de anduranță? Înot, sau ciclism pe distanțe lungi? În timp ce forța fizică poate conta, tehnica și rezistența sunt esențiale. Terapia hormonală aduce femeile trans la niveluri comparabile de performanță cu cele ale femeilor cisgender în această privință. 

Sporturi nautice, ca navigația? Se bazează mai mult pe cunoștințe tehnice, strategie și abilități de echipă decât pe forța fizică. Echitație? 

Ideea este că fiecare sport are cerințele sale, iar avantajele date de nivelurile ridicate de testosteron, sau densitatea osoasă nu aduc absolut niciun avantaj, ba mai mult în unele pot fi un impediment. Astfel, un sweeping-statement ca „keep men (ie: trans women) out of women’s sport” dovedește o lipsă de înțelegere a sporturilor și este condusă 100% de transfobie. 

Alt factor care complică lucrurile este lipsa de informații serioase, științifice despre persoanele trans, efectele terapiei de substituție hormonală și modul în care aceasta influențează caracteristicile fizice. 

Un studiu publicat în British Journal of Sports Medicine, arată că după un an de HRT persoanele trans femme arată o scădere considerabilă în performanță fizică, iar după 2 ani diferențele dintre ele și persoanele cis sunt inobservabile. Studiul a fost realizat pe 46 de femei trans, membre ale British Air Force, între 2013 și 2018. Acesta a fost bazat pe evaluările fizice anuale pe care le fac obligatoriu. 

În 2021, Canadian Centre for Ethics in Sport a realizat o analiză a literaturii științifice și a celei nepublicate oficial (grey literature) cu privire la participarea sportivilor transgender în sportul de performanță. Raportul „Atletele Transgender și Sportul de Elită” este o revizuire a articolelor de cercetare publicate în limba engleză între 2011 și 2021 inclusiv. Raportul este împărțit în două secțiuni: una care cuprinde studii biomedicale și o a doua care cuprinde studii socioculturale. 

Ce s-a găsit este că datele biologice sunt extrem de limitate și adesea metodologia folosită în studii este defectuoasă. Există dovezi limitate cu privire la impactul suprimării testosteronului (prin, de exemplu, terapie hormonală de afirmare a genului sau îndepărtarea chirurgicală a gonadelor) asupra performanței atleților femei transgender. Dar, dovezile disponibile indică faptul că femeile trans care au trecut prin suprimarea testosteronului nu au avantaje biologice clare față de femeile cis în sportul de elită. 

Pe partea socioculturală s-a descoperit că: Studiile biomedicale sunt supraevaluate în politicile sportive în comparație cu studiile din științele sociale. Politicile care influențează participarea femeilor trans în sportul de elită sunt o continuare a unei istorii lungi de excludere a femeilor din sportul de performanță – o excludere care a dus la introducerea categoriei de „femei” în sport. Multe politici sportive de „includere” a persoanelor trans folosesc limite arbitrare care nu se bazează pe dovezi. Cissexismul, transfobia, transmisoginia și sistemele de opresiune suprapuse trebuie recunoscute și abordate pentru ca femeile trans să poată participa în sportul de elită. 

Un alt studiu transversal recent a examinat capacitățile atletice și diferențele potențiale dintre sportivii transgender și cei cisgender. Această cercetare a fost prima de acest gen finanțată de Comitetul Internațional Olimpic (CIO) pe acest subiect și marchează prima analiză a sportivilor care au urmat terapie hormonală de afirmare a genului. 

Studiul a evaluat performanța cardiovasculară, forța și puterea membrelor inferioare la 23 de femei transgender, 12 bărbați transgender, 21 de femei cisgender și 19 bărbați cisgender. Toți participanții transgender urmaseră terapie hormonală de mai bine de un an, iar atât participanții cisgender, cât și cei transgender erau activ implicați în sporturi de competiție sau urmau antrenamente fizice de cel puțin trei ori pe săptămână. 

Constatări Semnificative: 

• Femeile transgender au obținut rezultate mai slabe decât femeile cisgender în testele care măsurau forța membrelor inferioare. 
• Femeile transgender au avut performanțe mai slabe decât femeile cisgender în testele care măsurau funcția pulmonară. 
• Densitatea osoasă a femeilor transgender a fost găsită a fi echivalentă cu cea a femeilor cisgender. 
• Forța de prindere a femeilor trans este mai mare ca a femeilor cis, dar semnificativ mai mică ca a bărbaților cis. 
• Nu s-au găsit diferențe semnificative între profilele de hemoglobină ale celor două grupuri. Hemoglobina (Hb) joacă un rol crucial în performanța atletică, facilitând îmbunătățirea livrării de oxigen către mușchi. Sportivii de elită care practică sporturi de anduranță pot avea un nivel de Hb cu până la 40% mai mare comparativ cu persoanele neantrenate. În plus, nivelurile ridicate de Hb sunt de obicei corelate cu o performanță aerobă îmbunătățită. 

Singura măsurătoare din acest studiu în care femeile transgender au depășit categoric femeile cisgender a fost forța de prindere, care poate fi un indicator al forței generale. Însă femeile transgender incluse în studiu au avut o capacitate pulmonară mai mică, un VO2 max mai scăzut (o măsură a eficienței transportului de oxigen în corp, un indicator al capacității de anduranță) și o înălțime a săriturii mai mică, datorită musculaturii picioarelor, care este mai ridicată la femeile cis. Acest lucru sugerează că o femeie transgender care concurează, de exemplu, la volei sau la curse de lungă distanță ar putea fi, de fapt, dezavantajată în comparație cu omoloagele sale cisgender. Aceasta se datorează probabil faptului că, odată ce o persoană atribuită ca bărbat la naștere începe terapia de substituție hormonală, forța și masa musculară relative la structura corporală scad, lăsând-o să „care acest schelet mare cu un motor mai mic,” cum spune Yannis Pitsiladis, unul dintre autorii studiului, pentru New York Times. 

„Această frică că femeile trans nu sunt cu adevărat femei, că sunt bărbați care invadează sporturile feminine și că femeile trans vor aduce în sporturile feminine toate capacitățile lor atletice masculine—niciunul dintre aceste lucruri nu este adevărat,” a declarat pentru aceeași sursă, Joanna Harper, care cercetează sportivii transgender la Universitatea de Știință și Sănătate din Oregon. 

Mai presus de toate, acest studiu subliniază cât de puțin știm de fapt despre modul în care îngrijirea medicală legată de tranziție afectează corpul și performanța unui atlet. 

Ideea este că momentan, când vine vorba de incluziunea femeilor trans (cel puțin cele care urmează HRT de cel puțin un an/doi) în sport, ne bazăm mai mult pe vibe decât pe orice dovadă științifică solidă. 

Aceste constatări sunt în concordanță cu performanțele din lumea reală. Puținii sportivi transgender care există au fost competitivi, dar fără a fi net superiori colegilor lor cisgender.  

Mitul superiorității atletelor trans 

La cum se vorbește despre sportivele trans în media, ai crede că sunt net superioare, că domină fiecare competiție în care se înscriu. Dar realitatea e alta. 

Exemplele de sportivi trans, femei, care au câștigat, sau au avut performanțe foarte bune, ar fi: 

Ciclista transgender Austin Killips, a câștigat câteva curse în 2023—și s-a clasat în top zece în alte câteva—ceea ce a determinat Uniunea Ciclistă Internațională, organismul de conducere al sportului, să instituie o interdicție generală pentru femeile transgender de a concura în categoria feminină.  

Laurel Hubbard, o halterofilă transgender din Noua Zeelandă, s-a calificat pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, dar nu a reușit să ridice greutatea în proba ei. 

Tiffany Abreu, născută în Brazilia, a avut succes în ligile de top din Brazilia și în competiții internaționale, devenind prima jucătoare trans care a concis în competiții de volei de top în Brazilia. 

CeCe Telfer a câștigat titluri naționale la nivel colegial în Statele Unite la atletism. 

Fallon Fox a câștigat mai multe lupte în competiții de MMA, inclusiv în campionate de nivel înalt în Statele Unite. 

Lia Thomas a câștigat un campionat național colegial, câștigând proba feminină de înot 500 de yarzi stil liber în 2022, înainte de a-i fi interzis să participe la evenimentele feminine de către World Aquatics. 

Toate atletele de mai sus sunt atlete serioase, de luat în seamă, care au avut rezultate foarte bune, dar niciuna dintre ele nu a dominat sportul la care a participat, sau încă participă. Niciuna dintre ele nu a fost vreo forță de neoprit, precum se vehiculează în media. 

Până în momentul de față, nicio persoană trans nu a câștigat o medalie la Jocurile Olimpice. Nicio persoană trans nu a dominat fără drept de apel vreo competiție sportivă. În plus, reprezentarea trans în sport este mult sub ce ar dicta procentul de persoane trans în populația generală. 

Din nou, nu pare toată campania asta de ținere a femeilor trans în afara competițiilor feminine un pic de fearmongering? De transfobie? 

Plus, când vorbim despre avantaje biologice și menținerea integrității competitive în sport, de ce ne limităm la markeri de sex și nu la altele? Nu spun că ar trebui, spun doar că poate ar trebui să analizăm un pic de ce ne focusăm pe unele aspecte și nu pe altele? 

Să vorbim serios despre: 

Ce înseamnă integritatea competitivă în sport 

Integritatea competitivă în sport se referă la menținerea corectitudinii, echității și transparenței în competiții. Echitatea competitivă este asigurarea că toți participanții au șanse egale de succes și că nu există favoritisme sau discriminare. Toți sportivii trebuie să concureze în aceleași condiții și să respecte aceleași reguli. 

Dar șansele egale în sport mie personal mi se pare că sunt un vis, o chestie intangibilă. De exemplu, în sezonul 2022-2023, media de înălțime a jucătorilor din NBA a fost de aproximativ 198 cm. La nivel global, media de înălțime pentru bărbați este de aproximativ 170-173 cm. Asta înseamnă că cei mai mulți bărbați de pe glob, într-o majoritate zdrobitoare au un dezavantaj considerabil în a putea deveni jucători de baschet la nivel profesionist. Dacă ai sub 183 cm ești „scund” pentru a fi baschetbalist, iar de-a lungul istoriei foarte puțini bărbați sub această înălțime au avut succes. 

Sau, luând exemplul lui Michael Phelps, unul dintre cei mai mari înotători din toate timpurile, care s-a născut cu multe avantaje biologice care l-au ajutat să devină atât de performant în sportul său. 

Phelps are un raport neobișnuit între lungimea trunchiului și cea a picioarelor. Trunchiul său este relativ lung comparativ cu picioarele, ceea ce îi oferă o flotabilitate mai mare și un avantaj hidrodinamic în apă. Brațele lui Phelps sunt mai lungi decât ar fi normal pentru înălțimea sa, având o anvergură a brațelor (de la vârfurile degetelor unei mâini la celelalte) de 2,08 metri, în timp ce înălțimea sa este de 1,93 metri. Aceasta îi permite să propulseze mai multă apă cu fiecare lovitură a mâinilor. Phelps are picioare mari (mărimea 14 la pantofi) și glezne extrem de flexibile, capabile să se îndoaie mai mult decât cele ale majorității oamenilor. Această flexibilitate îi permite să folosească picioarele ca niște aripioare, generând și mai multă propulsie. Are și o capacitate pulmonară foarte mare, estimată la aproximativ 12 litri, în timp ce media pentru un bărbat de vârsta și dimensiunile sale este de aproximativ 6 litri. Acest lucru îi permite să rețină mai mult oxigen și să își mențină performanța la niveluri ridicate pentru perioade mai lungi. Phelps are niveluri mai scăzute de acid lactic în sânge comparativ cu alți sportivi. Acidul lactic este produs în mușchi în timpul exercițiului intens și este responsabil pentru senzația de arsură și oboseală musculară. Nivelurile scăzute de acid lactic permit mușchilor săi să se recupereze mai repede și să mențină o performanță de vârf pentru perioade mai lungi de timp. 

Ori poate Husain Bolt, unul dintre cei mai mari sprinteri din istorie, este mult mai înalt decât majoritatea sprinterilor, ceea ce înseamnă că poate acoperi mai mult teren cu fiecare pas, picioarele sale lungi îi oferă un avantaj semnificativ în faza de accelerare și menținerea vitezei maxime, și s-a născut cu o proporție mai mare de fibrile musculare de tip II, care sunt responsabile pentru contracțiile rapide și puternice necesare în cursele de viteză. 

Nu spun că Phelps, sau Bolt nu au depus o muncă colosală pentru a ajunge cei mai buni în sporturile lor. Evident că fără antrenament, disciplină și determinare nu ar fi ajuns să fie cei mai buni. Dar în vârful sportului de performanță antrenamentul și determinarea nu sunt de ajuns, iar „ciudați” ca Phelps, ori Bolt au un avantaj considerabil datorită acestor diferențe biologice cu care s-au născut. 

Astfel, este într-adevăr sportul echitabil? 

Spunem despre Lionel Messi că de mic a fost talentat la fotbal. Dar foarte rar definim ce este talentul. După mine talentul în contextul activităților sportive poate fi definit ca un set de abilități înnăscute și caracteristici care oferă unui individ un avantaj natural în practicarea unui anumit sport. 

De la lucruri fizice, precum coordonare, forță, viteză, rezistență, flexibilitate, la abilități cognitive și psihologice, precum anticipare, concentrare, abilitatea de a lua decizii rapid, motivație, determinare, capacitatea de a învăța și de a stăpâni tehnici și strategii sportive într-un timp scurt, capacitatea de a realiza mișcări tehnice cu mare acuratețe și lucruri genetice ca proporțiile corpului și conformația musculaturii. Suma tuturor constituie această calitate efemeră a talentului. Și acestea sunt lucruri înnăscute. Ele pot fi îmbunătățite, perfecționate prin antrenament și disciplină, dar trebuie să te naști cu ele. 

Dacă acestea sunt calități și abilități înnăscute întrebarea mea este de ce punem atât de mare preț pe echitate, când vine vorba de diferențele dintre bărbați și femei, ce cromozomi au, ce nivel de testosteron, cât de mari, sau mici sunt sânii, sau mărimea clitorisului, prezența sau absența uterului, dar suntem OK cu un tip care are capacitate pulmonară dublă față de oponenții săi să participe în aceeași competiție? Nu spun, că n-ar trebui să o facem, spun însă că mi se pare ciudat că avem această diviziune bazată exclusiv pe diferențe sexuale biologice, dar nu și pe alte diferențe biologice. 

Și da, sunt conștientă că la sporturile de contact, precum boxul, există categorii de greutate, la fel și la haltere, dar de ce ne oprim acolo? De ce nu facem categorii specifice la înot, pe baza capacității pulmonare și a anvergurii mâinilor. Sau competiții de atletism segregate pe procentul de fibre musculare de tip II? 

Ziceam la început despre disparitatea dintre sportul masculin și cel feminin. Aș dori să revin un pic la acest subiect: 

Și totuși sexism (și transsexism?!) 

Bolt și Phelps sunt atleți universal celebrați pentru realizările lor sportive. 

O atletă comparabilă cu Phelps este Katie Ledecky. Ea a câștigat nouă medalii de aur olimpice și 21 de medalii de aur la campionatele mondiale, cele mai multe din istorie pentru o înotătoare. Cu 14 medalii, ea este de asemenea cea mai decorată femeie americană, cea mai decorată înotătoare feminină și a cincea cea mai decorată atletă din istoria olimpică. Este considerată cea mai mare înotătoare din toate timpurile și una dintre cei mai mari olimpici din toate timpurile. 

Diferența dintre Phelps și Ledecky, este că primului nu i-a pus nimeni la îndoială genul. Katie însă a fost ținta unor transvestigări. 

Ori poate ne uităm la cea mai bună tenismenă din toate timpurile, Serena Williams, care a fost și ea acuzată că ar fi bărbat. Pe când anti-vaxxer-ul Novak Djokovic n-a fost niciodată acuzat că s-ar fi născut femeie. 

Ceea ce vreau să spun prin acestea este că: sportivii cisgender cu performanțe de vârf, precum Phelps și Djokovic, sunt acceptați fără contestare deoarece rezonează cu imaginea tradițională a masculinității atletice. În schimb, femeile de succes care depășesc standardele tradiționale de gen sunt adesea ținte ale acuzațiilor nefondate, din cauza prejudecăților care le contestă identitatea, ca Ledecky și Williams. 

Performanțele atletice extreme, în special în sporturi care implică forță sau viteză sunt percepute ca fiind „nefeminine” conform stereotipurilor tradiționale. Performanțele excepționale ale femeilor pot provoca disconfort sau neînțelegere în rândul celor care aderă la viziuni tradiționale despre gen (pe care mulți dintre noi le avem, fără a fi neapărat conștienți de ele). Atunci când o femeie cisgender, precum Serena Williams sau Katie Ledecky, demonstrează abilități atletice remarcabile, unii au dificultăți în a reconcilia realizările sale cu așteptările sociale privind feminitatea. Deci, trebuie să fie bărbați, sau femei trans (nu că mulți dintre cei care au astfel de viziuni fac diferența între cele două) pentru că o femeie „reală” nu poate fi capabilă de performanțe atletice, din punctul lor de vedere îngust, bigotric. 

În esență, diferențele în modul în care sunt percepuți și tratați sportivii și sportivele sunt influențate de o combinație de stereotipuri de gen, prejudecăți culturale și istorice și modul în care sportul este perceput și mediatizat în societate. Este sexism. Îmi pare rău pentru toți cei care sunteți de părere că misoginia nu (mai) există și că feminismul nu mai este necesar ca mișcare, dar semnele acesteia sunt peste tot în jurul nostru, voi doar alegeți să nu le vedeți. 

Apropo, recomand articolul „Policing Female Bodies through Sports” în care autoarea vorbește (bazat pe studii științifice și pe experiențe personale) despre cum diferențele dintre performanțele sportive ale femeilor și ale bărbaților nu sunt atât de mari pe cât se crede, cât timp oportunitățile de dezvoltare sunt aceleași pentru toți cei implicați. Factori economici, socio-culturali, misoginia, inclusiv misoginia-internalizată și da, patriarhatul impactează participarea femeilor și fetițelor în activități sportive și în sporturi de amatori, sau de performanță. 

Studii recente arată că femeile cis au capacitate de anduranță mai mare ca a bărbaților, iar la săritura verticală, ele sar mai mult ca bărbații, când se iau în calcul mai mulți factori, nu doar valoarea absolută. Pun pariu că nu te așteptai la asta.  

Este de asemenea important să ne amintim că de eliberarea femeilor de stereotipuri nu vor beneficia doar femeile, ci va elibera și bărbații de stereotipurile lor de gen inexacte. Ei vor fi scutiți de a se aștepta de la ei să facă toate chestiile care necesită forță și anduranță fizică, sau a fi forțați să facă muncă fizică, iar masculinitatea lor nu va mai fi definită de cât de mult ridică (bro) sau de indicele lor de masă musculară (skipping leg day va fi OK). 

Feminismul lucrează pentru a elibera toate persoanele de norme și stereotipuri de gen injuste și false; deși femeile sunt ținta principală, bărbații sunt adesea prinși în focul încrucișat. Precum și comunitatea LGBTQ+ este adesea prinsă în acest foc încrucișat, în timp ce oricum se confruntă cu propria opresiune unică și specifică. Lucrând pentru a schimba narațiunea despre ce sunt capabile corpurile feminine și pentru a reduce limitările, se va face o muncă semnificativă și pentru a elibera corpurile LGBTQ+ care se află în afara „normei”, dar și a bărbaților cis. 

Să vorbim totuși despre cazurile care ar valida „țineți bărbații afară din sportul feminin”: 

Cazuri de bărbați cis care s-au prefăcut că sunt femei pentru competiții sportive 

Hermann Ratjen a fost un atlet german care a concurat sub identitatea falsă de „Dora Ratjen” în competițiile de atletism feminin, inclusiv la Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin. A fost ulterior descoperit că era un bărbat cisgender. Ratjen a fost descoperit în 1938 și a fost exclus din competițiile sportive. 

În afară de cazul lui Hermann nu există multe alte cazuri documentate de bărbați cisgender care să se fi prefăcut a fi femei pentru a concura în competiții sportive feminine. Ratjen rămâne cel mai cunoscut exemplu din istorie. Un caz izolat, iar alte exemple similare nu sunt documentate sau nu au avut un impact semnificativ asupra istoriei sportului. 

E ca și cum nimeni nu și-ar schimba genul, sau s-ar preface a fi de alt gen doar pentru a câștiga o competiție sportivă. Hm. E ca și cum identitatea de gen este ceva înnăscut. 

Deci, este „invazia” sporturilor feminine de către „bărbați”, o problemă reală, sau doar o tehnică de fearmongering asupra persoanelor trans, condusă de transfobie și de o lipsă de înțelegere a biologiei, geneticii și a identității de gen? 

Dar „țineți bărbații afară din sportul feminin” are și un merit, doar că nu este legat de femeile trans: 

Adevăratul pericol pentru femei în sport 

Activiștii anti-trans creează povestea cum că sportivele transgender reprezintă cel mai mare pericol pentru corpurile fetelor și femeilor cisgender, succesul lor sportiv și bursele de studii. 

Și o să începem cu SUA, pentru că aici sunt cele mai vizibile „teatre de luptă”. Un număr șocant de 22 de state din SUA (conduse de republicani) au adoptat legi care exclud atleții transgender de la a se alătura echipelor conform identității lor de gen.  

Vă reamintesc că politicienii americani au încercat să adopte aproape 500 de proiecte de lege anti-LGBTQ în legislativele statale în 2023. Idioții, ca Matt Walsh, profită de pe urma răspândirii transfobiei, câștigând până la 100.000 de dolari lunar din reclame pe YouTube.  

Deși mare parte din indignarea lor este îndreptată către foarte puținele exemple de atleți transgender de elită, copiii sunt grupul cel mai afectat de aceste legi. Se consideră că numărul copiilor transgender în sporturile școlare în SUA nu poate fi mai mare de 100. 

Partidul Republican folosește excluderea sportivă ca un punct de intrare pentru a obține sprijin pentru atacul lor proto-genocidal de eliminare a persoanelor trans. Politicienii încearcă să interzică accesul persoanelor trans la îngrijirea medicală de afirmare a genului, încercând să ne elimine complet existența. De exemplu, Walsh și alți idioți de teapa lui, au pretins în mod fals că o clinică din Boston a efectuat operații genitale pe minori. Eforturile lor au generat campanii de hărțuire severe și o chiar amenințare documentată cu bombă împotriva clinicii. 

Lucruri foarte similare se întâmplă în Marea Britanie, unde accesul la îngrijirea medicală pentru persoanele trans este tot mai limitată de legi noi, bazate pe un raport (the Cass Review) care a fost criticat la scară largă de the British Medical Association, American Academy of Pediatrics, Endocrine Society, Canadian Pediatric Society, Amsterdam University Medical Center și Royal Australian and New Zealand College of Psychiatrists printre alte organizații de sănătate, la nivel global. 

Activiștii anti-trans se bazează pe eșecul legilor privind vestiarele și băile și pe o lipsă de înțelegere a publicului general asupra identităților trans și a științei din spate, pentru a susține că sportivele transgender reprezintă o amenințare sexuală pentru sportivele cis. Această afirmație este nefondată: Institutul Williams de la Facultatea de Drept UCLA a arătat că persoanele trans sunt de patru ori mai susceptibile decât persoanele cis să fie victime ale infracțiunilor violente, precum și a violului și a agresiunii sexuale. 

Deci, de unde vine adevăratul pericol? De exemplu, luând înotul ca și punct de plecare, în loc să ne uităm la Lia Thomas, ar trebui să ne uităm la sutele de cazuri în care antrenori bărbați au abuzat fete. 

În articolul publicat în The Guardian, Johanna Mellis, profesor asistent de istorie la Ursinus College și fostă înotătoare, spune: „Istoric și în prezent, cei care comit frecvent agresiuni sexuale, abuzuri și hărțuiri în sport sunt bărbații cisgender. Aceștia tind să fie heterosexuali și albi. Ei dețin aproape toate pârghiile de putere în sport, conducând organizații sportive internaționale și naționale, organisme de guvernare, NCAA, ligi profesioniste, echipe de antrenori, mass-media sportivă mainstream și altele.” 

Dintre Comitetele Olimpice Naționale (CON) care sunt o componentă națională a mișcării olimpice mondiale și se află sub controlul Comitetului Internațional Olimpic (CON-urile sunt responsabile de organizarea participării cetățenilor lor la Jocurile Olimpice) doar 4% sunt conduse de președinți femei. 

Concluzii 

OK, cum trag o concluzie pentru acest subiect? Știam eu de ce am evitat să scriu despre asta pentru o perioadă atât de lungă. Dar hai să încerc: 
 
Sper că acest articol evidențiază complexitatea și sensibilitatea subiectului participării femeilor trans în sport, subliniind cât de dificile și controversate sunt și pot fi deciziile privind echitatea și incluziunea. Istoria verificărilor de sex pentru sportivele feminine, precum și discriminarea atleților intersex sau trans demonstrează o lungă tradiție de excludere și stigmatizare, bazată adesea pe criterii biologice insuficient înțelese sau aplicate. 

Pe de altă parte, în ciuda percepțiilor și temerilor larg răspândite, vibe-urilor pe care le avem, datele științifice disponibile sugerează că femeile trans, în special cele care au urmat terapie hormonală de mai bine de un an, nu dețin avantaje clare față de femeile cisgender în sporturile de elită. Cu o excepție la puterea de prindere. Dar chiar și așa, există sporturi în care femeile trans pot chiar să fie dezavantajate în urma tranziției. Și, din nou, fetele trans care nu au trecut prin pubertate masculină nu au niciun avantaj considerabil. 

Totuși, studiile și dovezile rămân limitate și adesea neconcludente, iar nevoia de mai multe cercetări riguroase este evidentă. Dar politicile actuale și deciziile legate de sportivii trans sunt adesea mai mult influențate de frică și prejudecăți (de vibe-uri) decât de dovezi științifice solide. În acest context, este esențial să se continue discuțiile și cercetările pentru a asigura o incluziune echitabilă și informată în sport, fără a perpetua stereotipurile și discriminarea. Iar organizațiile de guvernanță a fiecărui sport ar trebui să decidă, după cercetări specifice pe sportul respectiv pe ce criterii biologice de echitate se face participarea. 

Eu o să-mi urmez propriul sfat și n-o să emit o opinie clară asupra subiectului, pentru că nu sunt specialistă în genetică, biologie, știință sportivă, nu sunt nici măcar atletă și n-am fost vreodată – deși am diplomă de „Prieten al Delfinilor” de la înot. Dar pot spune că excluziunea făcută exclusiv pe vibe-uri nu e calea de urmat. Aș spune că pentru sporturile care se bazează exclusiv pe forță, sau în care forța joacă un rol foarte important, poate ar trebui să se facă categorii separate bazate pe o panoplie de factori biologici. Dar în același timp, faptul că fetele trans au o capacitate pulmonară mai mică și picioare mai slabe față de omoloagele cis constituie un dezavantaj pentru ele la multe sporturi. Și în plus sunt multe sporturi în care forța fizică joacă un rol scăzut. Astfel, chiar nu știu. Ce știu sigur este că eliminarea femeilor trans din toate sporturile, pentru că „așa se simte bine” nu e OK. Nu este susținută de ultimele dovezi științifice. 

Altceva ce este evident, e că în SUA, dar și în alte țări, problematica atleților transgender este folosită ca un mijloc de a avansa agende politice mai largi și, adesea represive. Excluderea atleților transgender nu este o măsură de protecție a sportivelor cisgender, ci un element al unei campanii ample de marginalizare și excludere a persoanelor transgender de peste tot. Politicienii și comentatorii folosesc platformele de media și social media pentru a răspândi dezinformare și panică morală, demonizează femeile trans, ceea ce duce la consecințe reale, inclusiv hărțuire și amenințări cu violența împotriva comunității trans și a celor care ne sprijină. Se folosesc de pretextul apărării femeilor cis pentru a demoniza, marginaliza, exclude și în cele din urmă eradica persoanele trans (în special femeile trans). 

Un alt punct critic este impactul asupra copiilor transgender, care sunt cei mai vulnerabili la aceste legi și politici discriminatorii. Numărul lor în sporturile școlare este foarte mic, iar focusul asupra lor dezvăluie adevărata intenție a acestor legi: nu de a proteja sportul, ci de a stigmatiza și marginaliza „the queers”. 

Iar retorica cum că atletele transgender reprezintă un pericol sexual pentru sportivele cisgender este EVIDENT un mit. În realitate, persoanele transgender sunt mult mai susceptibile de a fi victime ale violenței decât să fie agresori. Și deși în ultima perioadă se concentrează atenția pe sportivele transgender, problemele majore din sport, cum ar fi abuzurile sexuale comise de antrenori bărbați cisgender, colegi bărbați cis, staff majoritar cis masculin și reporteri sunt ignorate sau ascunse sub preș. Misoginia încă este bine mersi în societatea patriarhală, inclusiv în sport. 

Problema femeilor trans în sport nu este doar despre sport sau competiție corectă și menținerea integrității competitive, ci face parte dintr-o luptă mai amplă pentru drepturile și recunoașterea persoanelor transgender. De asemenea, sper că am subliniat îndeajuns ipocrizia și selectivitatea cu care sunt abordate problemele reale din sport, ignorându-se abuzurile sistemice comise de bărbații cisgender care dețin puterea. Acestea ar trebui să ridice întrebări importante despre cine beneficiază cu adevărat de aceste legi și cine este vizat și vulnerabilizat în acest proces. 

Pentru numele lui Baphomet, de ce am ales să scriu despre asta? Nu mai vreau să citesc articole de opinie interminabile și studii medicale complexe și complicate și să încerc să înțeleg genetica determinării sexuale pentru o perioadă. Astfel, data viitoare despre „transvestigatori”. 

Nu știu sincer, dacă e mai bine, sau mai rău.