R. este un bărbat trans pe care l-am cunoscut printr-o prietenă comună. De când ne-am vorbit prima oară, ne-am înțeles foarte bine.  

R. este o persoană foarte energică, mereu plin de entuziasm și cu o atitudine pozitivă care molipsește pe toată lumea din jurul său. În fiecare conversație, am fost impresionată de curajul și deschiderea lui, precum și de dorința sa constantă de a învăța și de a împărtăși experiențe.  

Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, am descoperit cât de multe avem în comun și cât de mult putem învăța unul de la celălalt. Povestea lui R. este una de reziliență și autenticitate, iar discuțiile noastre au fost mereu o sursă de inspirație pentru mine. 

Recent, am avut o discuție despre similaritățile și diferențele experiențelor noastre ca persoane trans – el ca bărbat trans și eu ca fată trans. A fost o conversație revelatoare, în care am comparat provocările și bucuriile pe care le-am întâmpinat în călătoriile noastre individuale. Am vorbit despre perspectivele noastre, trecut, prezent și viitor. 

Așa că, pregătește-ți o ceașcă de ceai, așează-te confortabil, pentru că urmează să tragi cu urechea la o conversație privată, ca un pervers sinistru. O să afli detalii picante și o să ne auzi dezbătând subiecte care te vor face să zâmbești, să reflecți și, cine știe, poate chiar să râzi. 

R. a început spunând că este timorat și că are emoții, văzând că am pregătit notițe înainte de discuție. L-am întrebat dacă vrea un pahar cu apă, dar adusese cu el niște Tymbark la 250ml, deci m-a refuzat politicos. Între timp mi-am dat seama că îmi pierdusem creionul pe care-l luasem cu mine pentru a face adnotări pe foile printate cu principalele idei pe care doream să le discut cu el.  

I-am spus că mă duc să-mi aduc un alt creion, explicându-i cu o mină foarte serioasă că am mai multe creioane, ca să nu creadă cumva că sunt o sărăntoacă fără creioane. Apropo, nici până acum nu am găsit creionul pierdut. 

Când m-am ridicat să mă duc după creionul înlocuitor, mi-a spus că se simte ca la interviu și că îi e greu să zică ceva coerent despre persoana lui. I-am spus că nu are de ce să se simtă așa deoarece pe baza discuțiilor noastre anterioare, îmi doresc să surprind câteva aspecte care mi se par foarte interesante în experiențele noastre și aș dori ca totul să fie natural, ca o discuție între doi prieteni. Nu știu cât de mult a ajutat. 

Când m-am întors, m-am așezat pe diagonala lui și l-am întrebat dacă e gata să începem. Am făcut un test să văd dacă telefonul înregistrează OK conversația și chiar înainte să-i dăm drumul a ținut să menționeze: 

– Apropo, dacă te-aș fi cunoscut în liceu aș fi simțit invidie pentru că ai corpul necesar pentru a adopta look-ul ăsta cu chimono. Pe vremea aia, când credeam că sunt fată, în mod sigur am fi fost rivale, a zis zâmbind și apoi a repetat: Sigur. 

I-am mulțumit, probabil am roșit un pic, gândindu-mă în timpul ăsta că cel mai probabil tocmai am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Nici nu l-am mai corectat să-i zic că este de fapt un cheongsam, nu un chimono. 

– OK, cum ai dori să te prezint în articol? L-am întrebat, încă reculegându-mă după lovitura complimentului. 

– Păi, sunt R., sunt bărbat trans, am 36 de ani. Ca day-job sunt coder, ca night-job sunt scriitor și sunt pasionat de politică, de citit, de istorie, de (în principiu) înțeles cum funcționează lumea și noi, oamenii. 

– Mersi frumos, i-am spus, pregătindu-mă să intru în atac: Cred că prima oară, ca lucrurile să intre pe făgașul lor, aș dori să vorbim un pic despre identitate și acceptare. Cum a decurs procesul tău de descoperire a identității de gen? 

Se uită la mine și după o pauză, răspunde cu un pic de reticență. 

– Asta e o întrebare cu un răspuns lung. Adică, a fost un proces de la începutul vieții. 

Face o altă scurtă pauză, parcă încercând să-și așeze gândurile, apoi continuă: 

– Mă rog, nu chiar de la începutul vieții, dar a fost o chestiune mai presantă de la pubertate încoace.  

Râde. Îi zâmbesc și dau din cap aprobator, încercând să-l încurajez să continue. Sunt o lepră, n-am altceva de făcut azi, așa că am timp să-l ascult. 

– Deci e o poveste lungă, concluzionează din nou, probabil încercând să mă pregătească pentru o tiradă. Ce pot să zic sigur e că am ieșit complet din dulap, adică în sfârșit am recunoscut față de mine, pentru că aia era cea mai importantă chestie – restul lumii, îi dăm foc, nu-mi pasă, dar minciuna era în primul rând față de mine și aia era cea care-mi dădea boli și cancer – râde iar – deci, mi-am făcut coming-out-ul anul ăsta, în 25 aprilie. 

– Baby trans! Exclam eu. Nu știam că este atât de proaspăt ieșit din ou. Pentru mine a fost mereu bărbat. 

– Da. Am ținut minte data asta pentru că este noua mea zi de naștere, de acum înainte. Așa am decis. Pentru că în sfârșit, din punctul ăla, simt că am început să trăiesc. Până atunci am supraviețuit. 

Cuvintele lui îmi sună atât de cunoscut. „Atunci am început să trăiesc, până atunci am supraviețuit” rezonează puternic. Îl îndemn să continue. 

– Și cum ai ajuns în punctul ăla? 

– Tot timpul am știut că sunt altceva. Mereu am zis „altceva” când m-am referit la mine. Am ieșit non-binary pe la 34 de ani și cumva am stat în lumea aia non-definită, dar pentru mine a fost ca un fel de perioadă de gestație. Am stat acolo, un pic, în lichidul amniotic. Eram un bebeluș din nou, în sensul de „nu există gen aici”. Există sex și caracteristici sexuale, sigur, biologic vorbind și există materia care le compune, dar fără gen. Fără genul impus de societate. Și 2 ani mai târziu, am ieșit complet, pentru că mi-am dat seama că dacă ar fi să aleg, sau aș putea să aleg, da, sunt un băiat, zice și i se măresc ochii, parcă prind mai multă viață. Pot vă rog să fiu băiat? Lăsați-mă în pace. 

– Daaa, exclam din nou. Te înțeleg perfect. Bine, la mine, perioada de „nu sunt neapărat un băiat, dar n-am cum să fiu trans” a durat cam o săptămână. Adică am știut la un anumit nivel – cum vrei să-i spui, mental, spiritual, metafizic – toată viață că sunt „diferită”, dar n-am putut să-mi explic în ce fel. Însă când am început să explorez activ identitatea mea de gen, prima oară am ieșit ca travestit, în fața prietenei noastre comune. Mi-am zis „OK, sunt un bărbat travestit”. O să mă travestesc în intimitatea propriei case și asta trebuie să accept despre mine. Am refuzat ideea că aș putea fi trans. Dar am început în același timp să mă interesez de identități transgen, prin videoclipuri pe YouTube, articole și așa mai departe și astfel, o idee sămânță a început să prindă rădăcină. Cred că am acceptat că sunt o fată trans, când plecând să-mi fac niște cumpărături, m-am îmbrăcat în hainele mele masculine și mi-am dat seama că nu-mi place. Că simt că mă ascund. Și întorcând-mă acasă de la mall, am admis față de propria persoană că sunt femeie. Și a fost un pic înfricoșător, dar în același timp parcă mi s-a ridicat o greutate extrem de mare de pe umeri, suflet, ce vrei tu. A fost liberator, concluzionez, simțind și acum fiori de mulțumire de sine că am acceptat cine sunt și mi-am dat voie să fiu fericită pentru prima oară în viață. 

– A, OK, spune vizibil încercând să facă sens în capul lui asupra unei idei care-l macină, apoi continuă. Mă întreb dacă diferența asta dintre noi este și din cauza faptului că mi se pare că, mie personal mi-a fost mai ușor să-mi exprim masculinitatea și a fost mai acceptată masculinitatea mea venind ca „femeie”, în spații masculine, decât invers. Observ, că fiind „bărbat” și dacă te comporți și un pic feminin, iese scandal și ți se spune foarte repede: „termină cu prostiile, că devenim violenți dacă nu te potolești”. 

Îmi caut un pic printre gânduri înainte să-i răspund: 

– Sau nu neapărat că se recurge direct la violență în unele cercuri, dar în mod sigur la atacuri verbale, sau „glume” despre efeminare și cum e un lucru rău, sau indezirabil. 

– Eu am putut să stau într-un loc în care am putut să-mi exprim destul de mult din masculinitate și atunci cumva chestia asta făcea mai acceptabilă discrepanța, disonanța cognitivă pe care o percepeau alții între mine și corpul meu. 

– Da, cred că există clar o diferență între acceptarea și tolerarea „tomboy”, față de un bărbat care e perceput ca efeminat, în general, în societate. 

– Uite, eu am știut de experiența trans, în mare parte, covârșitoare, ca experiența transwomen. Nu cunosc transmen. Noi suntem „tomboys”, zice și apoi imitând un apropiat: „E mai masculină R(deadname), așa, e OK”. 

Face o scurtă pauză. 

– O să mai folosesc deadname pentru că deadname a trăit o vreme în corpul ăsta; o vreme îndelungată: 35, 34 de ani a încercat să fie, cât-de-cât femeie. 

– Înțeleg, îl asigur, până la urma urmei, este decizia lui despre cum alege să se refere la propria persoană. Apoi continui cu: Deși, cum am zis, la un anumit nivel am știut mereu că sunt „diferită”, până la urma urmei, și eu 35 de ani am trăit în spații masculine, am fost percepută ca bărbat (efeminat, dar totuși bărbat; poate gay, în ochii unora, dar bărbat, nu femeie), am avut experiențe masculine. Deci din foarte multe puncte de vedere „am fost bărbat” 35 de ani. 

– Ce să zic, noi suntem cam invizibili. Sau foarte, foarte puțin vizibili, ca experiență, comparativ. Și trăim foarte mult printre masculi și suntem și acceptați ca „masculi onorifici”, ca să zic așa. 

– „She’s one of the guys”, zic cu air-quote-urile de rigoare. La integrarea în grupuri sociale, mi se pare că este mai des acceptabil ca o fată cis să fie „unul dintre băieți”, decât un băiat cis (mai ales het) să fie acceptat ca „una dintre fete”. Ceea ce vreau să zic este că societatea în general și indivizii din ea, inclusiv cei transfobi (cei care ne văd ca genul asignat la naștere), ar accepta, probabil un băiat trans într-o rată mai mare decât o fată trans. 

– Da, da. Adică poți fi mai masculină ca femeie și vei fi acceptată.  

R. se oprește un pic, parcă derulând scene din memorie și apoi spune: 

– Bine, până la un anumit punct. Pentru că poți fi multe lucruri, dar să fii trans tot este cel mai „josnic mod de a fi”.  

Apoi, adresându-se prietenilor: 

– Deci mersi de transfobie, guys. Mulțumesc pentru colonizarea minții mele cu transfobie. Mulțumesc foarte mult. 

Se oprește să bea o gură de Tymbark. 

– Oricum, mi se pare foarte tare că tu ai ajuns în punctul de acceptare atât de repede. 

– Mulțumesc. A fost un mic șoc, continui. A fost foarte ciudat la început. Sunt sigură că poți să te regăsești un pic în ce o să spun, dar să treci de la fi, cel puțin pentru societate, un bărbat cis-heterosexual la o femeie trans lesbiană, e o experiență complet opusă. 

Râde cu poftă. Experiența trans chiar este un izvor de umor. După ce-și revine un pic, cu o mină curioasă spune: 

– În același timp, voiam să te întreb, ai avut și tu senzația aia? Pentru mine, momentul în care am acceptat față de mine, cine sunt, ce sunt și tot, am avut senzația de „în sfârșit e bine-n viață, în sfârșit e Ok tot, în sfârșit are sens! Pula mea, asta era!” Nu înțelegeam, era tot timpul o anxietate difuză că ceva nu e bine, ceva îmi lipsește, ceva nu-i OK, dar nu-mi dădeam seama ce. Ceva nu e așezat cum trebuie. Și în momentul în care am avut realizarea, a fost așa o eliberare completă și în sfârșit lucrurile aveau sens. Și, my god, I am finally happy! 

– 100%, enunț fără ezitare. Eu n-am numit-o „anxietate difuză”, deși s-ar putea să împrumut termenul de acum înainte. 

– Te rog, zâmbește, învitându-mă din ochi să continui. 

– Am numit-o ură de sine, care permea absolut fiecare părticică a vieții mele, fiecare gând, fiecare acțiune, fiecare rezultat. Și o dată cu realizarea și euforia de gen, cu acceptarea identității mele, a dispărut complet. Și începând să mă uit înapoi la trecutul meu, atât de multe lucruri au început să capete sens. A fost o perioadă foarte interesantă, care a urmat imediat după. Un pic înfricoșătoare, dar plină de euforie. 

– Pentru mine, adaugă el, recunosc, a fost și o dezamăgire, pentru că înainte de asta mă vedeam ca pe o creatură. Îmi creasem o mitologie în care eram o creatură extraordinară, care reușește să facă parte din ambele lumi și care transcende binaritatea asta. Și care vede artificialitatea binarității, dar în același poate merge în ambele, la viteza luminii. 

– Mă întreb dacă așa se simt toate persoanele enby, îl întrerup eu. Sună mișto. 

– Sună, nu? Dar când am ieșit ca trans, statusul de persoană trans, la început n-am vrut să-l accept. Pentru că știam cu ce mizerii vine: transfobia, lucrurile oribile pe care le-am auzit, poveștile, totul. Și dintr-o dată, din creatura aia extraordinară, cum mă vedeam, cum mă percepeam și cum mă transpuneam altora, și cum le plăcea celorlalți stima de sine pe care o arătam, dintr-o dată am devenit o victimă. Și am refuzat asta, la început. 

– Legat de asta, intervin. Mi se pare foarte ciudat cum unii oameni cred că vrem să fim trans. Nu vrem. E o chestie care suntem, pur și simplu. În cel mai bun caz, să zicem, am vrea să fim cis. Adică eu vreau să fiu femeie cis. Dar biologia nu-mi permite să fiu cis. De aia sunt trans, dar oricum, sunt femeie. 

– La asta nu sunt atât de sigur. Punem un semnul întrebării. Pentru că oscilez la treaba asta cu feminitatea. Pentru că e așa o forță care mă atrage, dar mă înspăimântă în același timp. Nu vreau să-mi schimb biologia atât de mult. În afară de a-mi scoate uterul, vreau să-mi păstrez restul bucățelelor feminine și îmi place statutul ăsta de a putea trece ca ambele. Deci, nu știu, e greu, pentru că deja după 36 de ani mi-am creat o identitate, așa, în această lume și îmi cam place chestia asta. Deci nu știu ce să zic. Dacă aș fi copil acum și aș intra la pubertate și să mi se dea opțiunea de a tranziționa, într-un mod sigur, 100% aș face-o. Dar acum, ca și bărbat de 36 de ani, care are o identitate formată și o viață întreagă și stimă de sine formată pe partea asta, nu știu, zice dând din cap într-o dezaprobare parțială. 

Îmi dau seama că probabil nu am fost destul de clară și încerc să explic mai bine punctul de vedere, legat de persoanele trans și dorința de a fi cis: 

– Bun, absolut valid, dar mă refeream la a fi în mod magic oferită oportunitatea de a fi genul resimțit. Să zicem, că înainte să te naști ți se oferă posibilitatea să-ți alegi genul/sexul, dar nu apuc să termin ideea. 

– A da, aș fi ales să fiu băiat, clar. Dacă o punem așa, clar, clar. 

– Asta e ce voiam să zic, că niciunul dintre noi nu-și dorește să fie trans. Toți ne-am dori să fi fost asignați la naștere cu genul resimțit. 

– Clar. Ar fi fost foarte simplu. Dacă pui întrebarea așa, când stau să mă gândesc realmente: Oh, ce ușor ar fi fost să fiu băiat. Până acum eram deja… uau. Așa e, problema mea e că m-am născut femeie. 

Ia o pauză foarte scurtă, dar adaugă imediat, cu un ton care denota urgență: 

– Scuze, nimeni nu se naște femeie, ne naștem bebeluși, să terminăm cu prostiile astea de binaritate. Îmi cer scuze. 

– Din partea mea e OK. Și eu mă mai aud zicând că m-am „născut bărbat”. E greu să ieși din binaritate cât timp e tot ceea ce suntem învățați. 

– Ceea ce mă enervează cel mai tare, vorbește acum cu o gravitate apăsată, e că dacă punem asta out there și ne aud oamenii vorbind, îți dai seama că pe noi ne țin la cel mai înalt standard. Dacă noi suntem transfobi, și noi avem limbajul incorect, lumea va reacționa cu: „păi dacă ei vorbesc așa, eu de ce naiba nu pot? Dacă el zice tranny, eu de ce nu pot? Păi da’ ce pula mea?” 

– Așa e, spun, înțelegând ce mesaj vrea să transmită pentru că și eu simt același lucru. Continui: Ca și persoane trans, suntem cumva sub presiunea de a fi cea mai bună versiune a noastră, pentru că orice deraiaj, orice greșeală va fi folosită împotriva întregului grup, întregii comunități. „Tina zice despre ea că e o curvă! Vezi, toți transgenderii sunt perverși degenerați.” Sau, „Tina recunoaște că 35 de ani a fost bărbat”. Ceea ce nu e exact ce am zis, am zis că am trăit experiențe masculine și am fost percepută ca bărbat, ceea ce nu se traduce în „sunt bărbat”. Sau folosirea terminologiei incorecte mă sperie mai mult decât e normal, tocmai pentru că poate fi interpretată în moduri malițioase. 

– Da, așa e. Și într-adevăr, cuvintele contează. Mult. De aia, vreau să-mi cer scuze și să zic de la început, în orice discuție, mai ales dacă o pun out there s-o vadă oamenii, știu că am deficiențe și sunt un work in progress, și apreciez când mi se atrage atenția, și mă corectez cât pot. Dar, din păcate, am o groază de transfobie internalizată. Lucrez de ani de zile, de dinainte de a-mi da seama că sunt trans. Voiam să cunosc cât mai multe persoane trans și să înțeleg experiența de la persoane și să termin cu prostiile. 

Mă uit la el și îl văd afectat de faptul că ar putea să zică ceva nelalocul lui. Am și eu chestia asta:  

– Și eu sunt super conștientă că am o chestie foarte transfobică, pe care încerc să o îndrept, dar încă n-am reușit. Ideea este că nu-mi doresc vreodată să fiu percepută ca „un  bărbat într-o rochie”. Ceea ce este super problematic și cum am zis, știu asta, dar mi-e greu să alung sentimentul ăsta. Și nu aș spune așa ceva despre nici o altă persoană trans. Pentru că ar fi oribil, aș fi o persoană deplorabilă, dar când vine vorba de mine, nu am filtrul ăsta. Deci, da, sunt conștientă de transfobia mea internalizată. Și cred că ăsta este un pas important și dorința de a corecta astfel de cogniții e și ea un punct în plus. Nu zic că asta mă absolve de vină, în nici un caz, spun însă că încerc să mă îmbunătățesc. 

– Te înțeleg. Pentru că și mie, fiind perceput ca femeie, oricât de mascul aș fi, mi-au pus limitările aferente: „tu ca femeie, nu poți să ajungi niciodată atât de departe ca un bărbat”, în același timp în care aceleași persoane îmi recunoșteau că „tu ești mai capabilă și mai inteligentă decât un bărbat, dar din păcate nu te-ai născut cu penis și ne pare rău, chiar dacă ți-l aduci tu, îți faci operație, tot nu te vom recunoaște”. „Simțim că ai penis, metaforic vorbind și ai coaie. Ai mai multe coaie ca ăștia, dar degeaba, nu contează.” Care este complet bullshit! 

Văzând o oportunitate să ieșim din cognițiile noastre de auto-blamare transfobică îl întreb: 

– Vorbind de coaie metaforice, mai ții minte când ne-am cunoscut?  

Îngustează ochii, încercând să-și dea seama unde vreau să duc conversația. Încerc să-i ofer un pic de context: 

– Sau mai exact care a fost unul dintre primele lucruri pe care mi le-ai zis? 

Se gândește un pic și spune un pic nesigur pe el: 

– Cred că a fost „încântat de cunoștiință, în sfârșit”. Pentru că știam de tine de la prietena comună și eram într-adevăr încântat să te cunosc. 

Are dreptate, dar mai e o parte care de fapt mă interesează pentru scopul conversației: 

– Așa am început și apoi, în primele 5 minute de conversație, fără exagerare, m-ai întrebat dacă am văzut filmul Goodfellas și mi-ai făcut o scurtă descriere a lui. 

– Nu știu de ce am făcut asta, dar te cred, zice R., încă nesigur de ce aș aduce asta în prim plan. Așa că mă decid să-l ajut: 

– Ideea este că în momentul ăla n-a mai fost nici măcar o urmă de îndoială în mintea mea că ești bărbat. 

Râde copios. Zâmbesc și continui: 

– Sincer, mi-e foarte greu să-mi imaginez sau să concep o chestie mai masc-coded decât asta. 

Spun adevărul. Nu știu ce-ar putea fi mai masculin de atât. Poate doar să-mi vorbească despre mașinile lui în termeni foarte tehnici, cu un trabuc în gură, cu ochelari aviator pe ochi, în timp ce ridică gantere. 

– Scuze că râd, dar înțeleg și mă distrează chestia asta, zice încă râzând. Când am ieșit față de prieteni și le-am zis „bă pulă, eu sunt bărbat. Tu te-ai prins?”, majoritatea, inclusiv frate-miu, au avut un moment de s-au dat un pic în spate și au exclamat „bă să-mi bag pula, ai dreptate! Acum că zici, văd asta”.  Când tu m-ai văzut așa eram: „Ah, în sfârșit în siguranță. Sunt bine.” 

Se oprește și își deschide altă sticlă de Tymbark. 

– Nu mai țineam minte asta, dar țin minte că m-am simțit foarte în siguranță și foarte liber. Nu mai țin minte cuvinte specifice, dar țin minte sentimentul de siguranță și probabil de asta am și vorbit așa. Mi-am dat drumul la gură și ăsta este un semn pentru mine că m-am simțit liber să fiu eu. Deci asta țin minte. 

– Super! Mă bucur foarte mult! Exclam cu toată sinceratitatea. Ca să continui ce-ai zis tu despre coming out, foarte multă lume căreia i-am spus, a avut reacții asemănătoare. Poate nu chiar atât de energic, gen că are tot sensul din lume, dar cumva, mai tăcit: „da, parcă-parcă am văzut asta dintotdeauna, am simțit asta”, zic, trăgând paralelele de rigoare, dar apoi adaug: Bine, mai apoi, o parte dintre ei după ce au avut un pic de timp să „proceseze” s-au retras în: „nu, n-are cum, că tu ești bărbat”, dar… nu apuc să termin pentru că R. adaugă: 

– Mai ales familia, bănuiesc. 

-Da, da, zic fără să petrec prea mult timp asupra acestui gând și continui rapid: Dar primele reacții astea au fost: „da, are logică”. 

– Eu cred că oamenii, dacă ar reuși să treacă peste chestiile astea sociale, că persoanele trans sunt diavolul, sau ceva perversiuni ale naturii, cum ne văd, cred că ei deja știu, ne văd. „Parcă bate soarele mai mult pe partea asta a muntelui la persoana asta, parcă e mai mult feminin, decât masculin acolo”. Dacă ar putea să treacă peste sex, biologie, vorbim de gen aici. Și oamenii cam înțeleg. 

– Da, mi se pare că înțeleg la un nivel instinctual, dar apoi când încearcă să treacă pe raționament, se duce dracului, zic cu un amestec de speranță și disperare în voce. 

Fără să piardă vreun moment, R. continuă încrezător: 

– Da, pentru că raționamentul vine cu un bagaj transfob, din educație, societate, preconcepții. Îți recomand să te uiți la Disclosure, un documentar despre reprezentarea în media a persoanelor trans. E pe Netflix. Chiar dacă am văzut noi reprezentările respective, sau nu, le-au văzut părinții noștri și de acolo s-au perpetuat preconcepții și am fost învățați să avem anumite reacții la persoane trans. Evident, nu este nimic inuman, în a fi trans, nimic care este nebunesc și atunci, instinctual, oamenii își dau seama că nu e nimic în neregulă cu asta, dar apoi intervine toată condiționarea și ura. 

– Yep, zic timid. 

– Dar nu în toate societățile bineînțeles, pentru că în unele culturi, persoanele trans sunt considerate mișto și sunt șamani și atâtea lucruri mișto. 

Și dacă te interesează să știi mai multe despre culturile în care persoanele trans sunt membri valoroși ai societății, am scris despre asta aici. 

– Vreau să vorbim un pic și de similaritățile și diferențele din procesul de tranziție, zic, trecând la următorul topic pe care doream să-l dezbat. Deși mi-e clar că atât voi, persoanele trans masc, cât și noi „travestitele degenerate” ne confruntăm cu transfobie, mi se pare că există diferențe semnificative între experiențele noastre. Și o să te rog să mă corectezi pe parcurs, dacă zic ceva în neconcordanță cu realitatea. 

– Sigur. Și tu pe mine, răspunde el la invitația mea. 

– Din observațiile mele transfobia contra voastră ia de cele mai multe ori forma infantilizării. De genul „ești confuză”, „de fapt vrei să fii bărbat pentru că vrei să scapi de misoginie”, „ești doar o biată lesbiană pierdută, sedusă de agenda trans”. Adică sunteți văzuți ca „sărmane femei” care nu au capacitatea de a se auto-determina, sau auto-identifica și de fapt fugiți de greutățile experienței feminine.  

– Suntem urâte și nu ne vrea niciun bărbat, intervine el. Nu vrea nimeni să ne ia de neveste și să ne fută și suntem doar acre pe treaba asta. Sincer, am auzit și varianta asta, o grămadă. Nu eu direct, pentru că pretty privilege, dar spusă către alții. Tot din misoginie vine și asta. 

– Clar, zic, admițând corectitudinea ultimei lui declarații. Apoi, aducând discuția înapoi la tranziție: transfobia la voi vine cu un fel de compasiune, de multe ori. Compasiune evident nejustificată, nepotrivită, jignitoare chiar. 

– Da, zice, stă și se gândește un pic apoi continuă: Ok, poate poate nu atât compasiune, cât non-violență. 

– Deci fără violență, zic un pic absentă, concentrându-mă pe notițe. 

– Fără violență atât de repede, continuă el și emfazează ultima parte a propoziției. Apoi, continuând cumva tonul de emfază: La început e mai benevolă. Spre deosebire de voi, care dacă vă exprimați feminitatea, paf, șmaf, una peste bot, direct. Pe când, la noi, când ne exprimăm masculinitatea, la început, bărbații se simt flatați de chestia asta. „Awww, uită-te la ea, ce deșteaptă e, do-do-do, stă cu băieții mari la masă. E așa cute!”. Asta la început, că dacă continui așa o să vezi că se schimbă nivelele astea, de la benevol, până la „dacă vei continua să-ți exprimi masculinitatea, eu și băieții o punem de-un viol în grup și vedem ce rămâne după din masculinitatea ta.” 

Fac ochii mari: 

– Un viol „corectiv”, aproape că mi se face rău doar zicând cuvintele astea. 

– Da. Da. Dar aș fi de acord că per total, e mai puțin violent la noi, decât la voi. Și poți să-ți exprimi mai mult masculinitatea, dacă vrei să fii în grup. Dar până la un punct. N-o să poți niciodată să te exprimi full. Dar, zic eu, avem clar mai multe avantaje decât o femeie trans într-o lume a bărbaților. 

– Păi, noi, persoanele trans femme, suntem văzute de la început ca bărbați periculoși. Există percepția că încercăm să înșelăm societatea cu privire la identitatea noastră de gen. Fie că îi păcălim pe bărbați să se culce cu noi, fie dorim să violăm femei, sau să transificăm bebeluși… 

Nu apuc să termin, pentru că R. se pune să-mi explice: 

– Hai s-o luăm așa: În primul rând sunteți trădători de gen: „Tu vrei să renunți la poziția ta privilegiată pentru ceva inferior!?”, „Nu poți să fii gay!?”, „Tu renunți la masculinitatea ta și vrei să te aplaudăm pentru asta?”, „Fii gay. E OK, ești prietenul meu gay.” Asta am observat eu la mulți masculi. Dar sunt de acord cu tine. 

– În cazul ăsta, adaug căutându-mi cuvintele: este foarte ciudat că deși suntem bărbați periculoși, sau cum ai zis și tu, mai bine rămânem gay, în același timp suntem mai des hipersexualizate și obiectivizate, ceea ce duce mult mai des la hărțuire sexuală și violență, comparativ cu voi. 

– Da, pentru că bărbații heterosexuali vă doresc, pentru că sexualitatea și atracția sexuală este complexă și frumoasă și se transformă, se schimbă și metamorfozează, spune cu o expresie de mulțumire. 

– Ne doresc, dar în același timp vor să ne bată, sau să ne omoare, adaug cu o sprânceană ridicată și un zâmbet câș. 

– Da, pentru că le e rușine de atracția lor către voi. Voi sunteți țapii ispășitori pentru faptul că ei nu se acceptă pe ei pentru ceea ce sunt. Sunt dezgustați de propriile dorințe datorită statutului social al femeilor trans. Să iubești o femeie trans în lumea bărbaților, face o scurtă pauză, pentru efect probabil, îți scade total statutul, termină fraza. 

– Ceea ce mi se pare ciudat, pentru că dacă ești într-adevăr un mascul, și nu-mi vine să cred că o să zic termenul ăsta, dar, fac o pauză apoi zic: alpha, strâmbând din nas, iubești pe cine iubești și ar trebui să fii destul de sigur în masculinitatea ta să poți să fii liber să faci asta. 

– E mult mai important cum te vede the brotherhood, decât iubirea, pentru că de la frăție vine privilegiul. 

– Dar atunci te poți numi alpha? încerc eu să intercalez. 

– Hai să-ți explic așa, zice uitându-se atent la mine și continuă cu un zâmbet: frații o să te ajute să ascunzi cadavrul fetei trans pe care ai omorât-o pentru că te-au apucat crizele în timp ce o iubeai. 

Pauză. Probabil arăt defazată, surprinsă, perplexă, pentru că tot R. continuă: 

– Știi ce zic? 

– Da, da, dau din cap parcă să mă dezmeticesc. Scuze, mă reculegeam după imaginea vividă pe care ai compus-o. Cu ascundere frățească a cadavrului. 

Duc mâna la frunte, încercând parcă să îmi pun gândurile înapoi în cap. Băiatul ăsta are un talent de a te face să simți lucruri. Nu e doar energia pe care o emană, e și modul în care livrează ceea ce vrea să spună. În acest timp, R. continuă: 

– Sunt foarte multe cazuri, au crescut foarte mult cazurile de violență. Sunt prea multe, și tot citesc despre ele și lucrurile o iau razna și am chestia asta în minte. Mereu. Mai ales violența sexuală care este îndreptată într-o rată foarte mare spre femei trans. 

Știu despre ce vorbește. Doar în 2023, conform Transgender Europe, 321 de omoruri a indivizilor cu identități transgender au fost raportate global. Din 2008 un total de 4375 de cazuri de omor au fost înregistrate și acest număr este probabil mult mai mic decât cifra adevărată, pentru că multe cazuri nu sunt raportate (România apare pe harta TGEU ca având date insuficiente, de exemplu, pentru că nu adunăm astfel de statistici la nivel instituțional). 95% din acestea sunt fete trans, sau persoane identificate ca trans-feminine. 

Decidem să facem o scurtă pauză de baie și de mângâiat pisica. Nu e un eufemism. 

În partea a doua continuăm discuția și vorbim despre vizibilitate, roluri de gen, relații interpersonale și romantice, iubirea de sine și alte subiecte mișto. 

Între timp, organizația TransCore organizează o strângere de fonduri, pentru o școală de toamnă prin care doresc să ajute tinerii LGBTQ+ la începutul carierei lor în 7 domenii pentru a-și crea portofolii și să primească feedback asupra lucrărilor lor.

Scopul este de a le crește nivelul de angajabilitate într-o țară care nu are școli de arte liberale specializate sau instruire practică pentru angajare efectivă. Ideal, cu 10.000 €, ar plăti onorariile pentru cei 7 experți și asistenții lor, abonamentul Zoom și costurile contabile.

Mai multe detalii poți găsi pe campania whydonate. Dacă ai niște fonduri dispensabile (greu în economia curentă, știu) consideră, te rog, o donație pentru școala de toamnă-iarnă. Oricât de puțin ajută mult.

Partea a doua a discuției cu R. se va publica peste o săptămână. See you space cowboy!