Trăiesc cu impresia că unul dintre principalii mei dușmani este detranziționarea. Mai exact, printre cele mai des folosite argumente împotriva tranziției mele, sau a altor persoane, pe care le aud, este „dar ai văzut câți oameni detranziționează?” sau „știi prin ce trec persoanele care detranziționează?”. 

Aud asta chiar și de la persoane bine-intenționate și, în general, susținătoare înfocate ale tranziției mele.  

Astfel, am decis să abordez acest subiect sensibil, ca de obicei, petrecând timp făcând cercetare, bând rosé și făcând glumițe deocheate. 

Definim, din nou 

Prima oară să definim tranziția. Tranziția se referă la procesul prin care o persoană își ajustează identitatea de gen pentru a se potrivi cu genul cu care se identifică. Acest proces poate include o varietate de aspecte, inclusiv aspecte sociale, legale și medicale, și poate varia în funcție de nevoile și preferințele individuale ale persoanei transgen. 

Ea poate fi: 

Tranziție socială: Acest aspect implică schimbările în prezentarea externă și în interacțiunile sociale ale unei persoane transgen pentru a reflecta identitatea lor de gen. Aceasta poate include schimbarea numelui, schimbarea pronumelor, modificări ale vestimentației și a coafurii, precum și participarea la grupuri de sprijin sau comunitatea LGBTQ+. 

Tranziție legală: Aceasta implică schimbarea documentelor legale (cum ar fi buletinul, certificatul de naștere, pașaportul, permisul de conducere etc.) ca să reflecte corect identitatea de gen a unei persoane transgen. 

Tranziție medicală: Acest aspect poate include terapia hormonală, intervenții chirurgicale de confirmare a genului (cum ar fi mastectomia pentru bărbații trans și chirurgia de feminizare facială sau chirurgia de reconstrucție genitală pentru femeile trans), precum și alte proceduri medicale sau tratamente pentru a ajuta persoana transgen să-și alinieze corpul cu identitatea de gen. 

Unele persoanele transgen aleg să treacă prin toate aceste aspecte ale tranziției, altele nu. Procesul poate fi diferit pentru fiecare individ și este ceva ce fiecare individ decide pentru propria persoană. 

Detranziționarea este procesul prin care o persoană își schimbă identitatea de gen sau își revizuiește tranziția anterioară pentru a reveni la genul pe care îl avea asignat la naștere sau pentru a adopta o nouă identitate de gen, diferită de cea anterioară. 

Acest proces poate implica o varietate de aspecte, inclusiv încetarea sau ajustarea terapiei hormonale, renunțarea la intervenții chirurgicale, schimbări în prezentarea de gen și reluarea sau încetarea utilizării unui nou nume și pronume. 

Dezinformare 

Dezinformarea cu privire la modul și motivele pentru care oamenii își întrerup tranziția medicală a condus la concepții greșite răspândite despre persoanele transgen și asistența medicală oferită acestora. 

Se sugerează în diferite medii că mulți oameni trans regretă ulterior tranziția lor. În realitate, aproape niciunul nu o face și am și datele care susțin asta. 

De asemenea, în momentul în care o poveste de detranziționare ajunge în media, publicațiile conservatoare o prezintă într-un mod senzaționalist și echivalează experiența unui individ cu cea universală. Ceea ce este greșit. Nu zic că experiențele persoanelor care detranziționează nu sunt valide, sau importante, spun însă că ele nu reprezintă întreaga comunitate, nici pe-aproape.  

Trebuie să menționez că în Europa activează 54 de „actori” (organizații care includ sponsorii summiturilor Agenda Europe, WCF, PNfV, inițiativele cetățenești europene „One of Us” și „Mum, Dad & Kids” și membri ai TFP) care finanțează activități împotriva „genului”. Aceștia au cheltuit suma de 707.2 milioane de dolari în perioada 2009-2018, arată un raport al European Parliamentary Forum for Sexual and Reproductive Rights. Cred că raportul, de peste 100 de pagini, este unul foarte interesant și probabil o să scriu despre el în viitor, pentru că arată niște trenduri care merită analizate și înțelese. 

„Problema” genului a devenit foarte politizată și încărcată ideologic până și în comunitatea științifică, astfel bias-urile personale, de ambele tabere (și finanțarea de la fundamentaliști creștini și oligarhi ruși) pot afecta modul în care acest subiect este tratat și prezentat. 

Astfel, hai să ne scufundăm adânc în date. 

Studii realizate 

În SUA, un sondaj efectuat de către The National Center for Transgender Equality asupra aproape 28.000 de persoane, în 2015, a arătat că 8% dintre respondenți au raportat că au trecut printr-o formă de detranziție. Din acești 8%, un covârșitor 62% au făcut acest lucru doar temporar din cauza presiunilor sociale, financiare sau familiale. 

Mai exact majoritatea respondenților care au detranziționat au indicat mai multe motive cauzate de presiuni sociale pentru decizia lor, incluzând experimentarea hărțuirii sau discriminării, care a devenit covârșitoare, după ce au început tranziția (31%), dificultăți în găsirea unui loc de muncă (29%), sau presiunea din partea unui părinte (36%), soț (18%), sau a altor membri ai familiei (26%). 

Un studiu, realizat în Regatul Unit, de Skye Davies, Stephen McIntyre și Craig Rypma în perioada august 2016 și august 2017 a analizat cazurile a 3398 de pacienți. Dintre aceștia, 16 (doar 0,47%) au exprimat regret legat de tranziție sau au detranziționat. Dintre acești 16, un pacient a exprimat regret, dar nu a luat în considerare detranziționarea, doi au exprimat regret și luau în considerare detranziționarea la momentul respectiv, trei au detranziționat și zece au detranziționat temporar. 

Motivele declarate de pacienți pentru regretul sau detranziționarea lor au inclus: factori sociali, raportarea complicațiilor fizice și schimbarea părerii despre identitatea lor de gen. 

Cei 3 oameni de știință concluzionează: „Concluziile studiului sunt în concordanță cu cercetările anterioare care arată rate scăzute de detranziție. Detranziția a fost cel mai adesea determinată de dificultăți sociale, mai degrabă decât de schimbări în identitatea de gen sau complicații fizice și a fost cel mai adesea temporară.” 

În Suedia, un studiu longitudinal de cincizeci de ani (1960-2010) asupra unui eșantion de 767 de persoane transgen, care au aplicat pentru intervenții chirurgicale și legale de schimbare a genului a descoperit că aproximativ 2% dintre participanți au exprimat o formă de regret după intervențiile chirurgicale de confirmare a genului. Deși în studiu nu este clar câți dintre acești participanți au și detranziționat. 

Similar, în Olanda, un studiu realizat pe tineri transgen (720 de pacienți) a descoperit că doar 1,9% dintre tinerii aflați sub tratament cu blocatori de pubertate nu au dorit să continue cu tranziția medicală. 

Într-adevăr, există și un studiu care spune că rata de detranziționare este de 84%, ceea ce este super-alarmant, dar dacă analizăm metodologia studiului, găsim niște probleme: 

În primul rând, nu s-a făcut o diferențiere între copiii cu disforie de gen constantă, persistentă și insistentă, copiii care au trecut prin tranziție socială și copiii care pur și simplu se comportau mai masculin sau mai feminin decât sexul lor asignat la naștere și de cât le permitea cultura. Cu alte cuvinte, acest studiu a considerat non-conformarea la gen exact la fel ca și disforia de gen. Dacă un băiețel s-a jucat cu păpuși, sau o fetiță s-a jucat cu mașinuțe, dar mai apoi n-a tranziționat, bam, clar exemplu de „detranziționare”! 

În al doilea rând, Thomas D Steensma și colegii săi, nu au putut localiza 45,3% dintre copii la finalizarea studiului și au presupus că toți aceștia au renunțat la tranziție. Logic, nu? Dacă nu-i găsești ca să confirmi, tragi concluzia că au revenit la „normal”. 

În al treilea rând, când dr. Steensma a revizuit și reexaminat în 2013 intensitatea disforiei resimțite de acești copii ca factor persistent, s-a dovedit că disforia este de fapt un indicator foarte bun pentru tranziție. Cu alte cuvinte, copiii care îndeplineau criteriile clinice pentru disforie de gen în copilărie, au devenit adulți transgen. 

Cercetări ulterioare, realizate de către Kristina R. Olson, Aidan C. Key, și Nicholas R. Eaton  au arătat: copiii care îndeplinesc criteriile clinice pentru disforia de gen sunt la fel de consecvenți în identitatea lor de gen ca și populația generală. 

Astfel, după cum se vede din multiple studii – care nu suferă de probleme mari de metodologie – ratele de detranziționare, sunt foarte mici (între 0.47% și 2%, până-n 3% dacă luăm în calcul și datele studiului APA – American Psychiatric Association). Astfel, cel puțin 97% dintre persoanele trans sunt mulțumite și împăcate cu decizia de a tranziționa. 

Pe lângă aceasta, multe dintre persoanele care aleg să detranziționeze nu o fac pentru că-și dau seama că nu sunt trans (sau se „trezesc din iluzie”) ci din cauza presiunilor sociale. 

Ca și suport la studiile de mai sus, mai am o bucățică de cercetare super-interesantă pentru tine. (Da, specific pentru TINE! Scuze, cum ziceam mai de mult, câteodată absentez din propriile gânduri.) 

În 2021, Jack L. Turban, Stephanie S. Loo, Anthony N. Almazan și Alex S. Keuroghlian, au realizat un studiu în care au investigat motivele pentru detranziționare printre persoanele trans din Statele Unite folosind o mostră transversală ne-probabilistică (rezultatele USTS al NCTC, de mai sus), acesta fiind și cel mai mare sondaj al persoanelor transgen până în prezent (27,715 participanți). 

Ei bine, ce-au găsit, de ce se detranziționează oamenii? Motivul principal invocat pentru detranziționare este presiunea socială. Cercetările dr. Jack Turban au descoperit că în jur de 90% din persoanele care revin la genul lor de naștere nu o fac din cauza regretului sau a nemulțumirii, ci deoarece resimt presiunea familiei, școlii, muncii sau societății în general. 

De fapt, doar 5% dintre persoanele care au detranziționat (0,4% din totalul persoanelor trans) au făcut acest lucru pentru că au simțit că tranziția nu este potrivită pentru ele. 

Rezultatele acestei cercetări arată că cele mai frecvente motive pentru detranziționare au fost lipsa de suport acasă, probleme la locul de muncă și hărțuirea și discriminarea. 

Cel mai mare impact asupra detranziționării îl au părinții, presiunea pusă de ei însumând 36% din motivele citate de respondenți. 

Printre motivele date de respondenți pentru detranziționare, și care au avut un impact emoțional asupra mea, am găsit: 

Trigger warning pentru transfobie și violență sexuală. 

„Mă ocupam de mama mea în vârstă de peste 80 de ani, care suferea de demență severă, și era prea confuz pentru ea.” 
„Nu-mi permit HRT [terapie de substituție hormonală]” 
„În 1997, practic nimeni nu auzise de persoane genderqueer. Nu am putut găsi un sistem de suport și nu am reușit să găsesc cum să le spun oamenilor cine sunt eu.” 
„Presiunea legală a serviciilor sociale cu privire la custodia copiilor.”/„Ordinul instanței de familie — parte a deciziei privind custodia.” 
„În acele zile, nu puteai fi diagnosticat transgender dacă erai și gay sau lesbiană.” 
„M-am mutat acasă după facultate. A trebuit să mă conformez pentru părinții mei.” 
„Mă confruntam cu perspectiva de a fi retras(ă) din școală de către familia mea.” 
„Locuind într-o zonă rurală, nu am putut obține hormoni.” 
„Locuiesc într-un loc foarte conservator și mi-era teamă pentru siguranța mea.” 
„Armata m-a obligat să revin la identitatea de gen asignată la naștere în timpul serviciului militar.” 
„Vizitând familia extinsă conservatoare pentru sărbători.”/„Vizită la socrii.” 
„ Studiam în străinătate într-o țară ostilă față de persoanele LGBTQ (Rusia).” 
„Presiune din partea religiei.” 
„Personalul școlar mă hărțuia și mă abuza zilnic din cauza exprimării mele de gen.” 
„Cu nivelul ridicat de transfobie care există, viața devine foarte singuratică.” 
„Dificultăți să găsesc parteneri, întâlniri.” 
„Am început să mă identific cu adevărat ca transgender… dar mi-am dat seama că asta îmi distruge căsnicia. La momentul respectiv, am decis să încerc să trăiesc conform genului asignat și să îmi pun la o parte aceste sentimente, dar ele continuau să apară din nou și din nou.” 
„Partenerul meu de 4 ani și cu mine ne-am despărțit și am simțit că voi fi întotdeauna singur ca persoană trans.” 
„Traumatizat(ă) de un viol corectiv, m-am retras din nou în dulap.”* 
„Am devenit speriat(ă) de poliție după ce am fost agresat(ă) sexual de un ofițer.” 

Ține minte că între 90 și 95% din răspunsuri sunt de acest fel. 

*Pentru că mi-a atras mai multă lume atenția că am făcut un typo în propoziția asta, fac o precizare: nu este vorba despre un „viol colectiv”, ci de unul corectiv, cum scrie, cunoscut și sub numele de „viol curativ”. El poate fi definit ca o infracțiune motivată de ură care implică violul unui membru al unui grup care nu este conform cu normele de gen sau de orientare sexuală. Motivul făptuitorului este „corectarea” individului și transformarea lui în persoană heterosexuală, cisgen. 

/warning 

De asemenea, este important să facem distincția între detranziționarea temporară și cea finală. În timp ce povestirile despre regret și detranziționare apar frecvent în știri, rareori se menționează persoanele care re-tranziționează. Adică persoane transgen care detranziționează din cauza presiunilor externe precum locul de muncă, finanțele sau situația lor familială și apoi re-tranziționează când circumstanțele lor se schimbă în mai bine. 

Concluzie 

Motivațiile pentru detranziționare pot fi complexe și pot include factori precum dificultățile în menținerea tranziției din cauza presiunii sociale, schimbări în identitatea de gen sau conștientizarea că tranziția nu a adus fericirea scontată.  Este important să subliniez că detranziționarea nu invalidează în niciun fel și sub nicio formă experiențele sau identitățile transgen. Este un proces personal și individual, iar fiecare persoană care trece prin acest proces are motive și experiențe unice.  

Este esențial să se ofere sprijin și respect pentru orice decizie pe care o persoană transgen o ia în legătură cu propria lor identitate de gen și călătoria lor de tranziție. De asemenea, este crucial să existe acces la servicii de sănătate mentală și fizică pentru a ajuta persoanele care trec prin detranziționare să navigheze prin acest proces și să-și găsească echilibrul și bunăstarea. 

În plus, tinerii care experimentează cu identitatea lor de gen, nu sunt un trend, nu sunt ceva de speriat. Este Ok că fac asta, că încearcă să se descopere, fie că ajung să fie trans, genderqueer, sau revin la sexul asignat la naștere după perioada asta de descoperire și experimentare. Bravo vouă, omuleți curajoși! 

Așa, poate nu ajungeți să fiți adulți de 35 de ani care și-au trăit cea mai mare parte a vieții urându-se, neînțelegând de ce, fiind incapabili să fie cu adevărat fericiți pentru că nu știau cine sunt în realitate. 

De asemenea, sper că este clar faptul că acceptarea persoanelor trans va ajuta la reducerea detranziționării. Deși rata de detranziționare este deja scăzută, ea poate fi redusă și mai mult prin susținerea și acceptarea persoanelor transgen în toate aspectele societății. 

Chiar dacă datele referitoare la persoanele trans post-tranziție medicală arată rate ridicate de probleme de sănătate mintală și un risc mai mare de suicid, deseori se raportează că disforia este atenuată prin tranziție și că sănătatea mintală, în general, se îmbunătățește. Mesajul general este că tranziția aduce un plus net la calitatea vieții. Dar trebuie să ținem minte că tranziția nu rezolvă magic toate problemele. Suportul social și scăderea, sau eliminarea transfobiei din societatea noastră sunt alți factori la care trebuie să fim atenți. 

Deci, haideți să nu mai folosim ratele de detranziționare ca tactică de răspândire a fricii, ca o sperietoare pentru persoanele care își explorează identitatea de gen. Da, trebuie ca cercetătorii și clinicienii să înțeleagă aceste experiențe și să dezvolte servicii specializate de îngrijire medicală și socială, cât și să pună la punct procese și proceduri inclusive, legate atât de tranziție, cât și de detranziționare, ca parte a îngrijirii. Trebuie luate în serios și înțelese, persoanele care detranziționează definitiv, analizate motivele pentru care trec prin asta și eventual găsite modalități de a preveni astfel de experiențe, care pentru unii, nu neg, pot fi considerate iadul pe pământ. 

Însă experiențele a 1, 2, 3, sau 10 la sută dintre persoanele trans nu reflectă experiențele tuturor. Majoritatea suntem mulțumite de alegerea noastră de a începe tranziția și o continuăm pe tot parcursul vieții noastre. Pentru că ea ne aduce trupurile mai aproape de identitatea noastră de gen, le aliniază pe cele două și ajută la atenuarea disforiei de gen, care câteodată se simte ca iadul pe pământ. Și chiar dacă ar fi ceva nebunesc, gen 50% dintre oameni detranziționează, deși nu e, după cum am arătat, tot nu ar invalida experiențele persoanelor tans care au tanziționat și sunt fericite și împlinite cu ele.

Și trebuie să nu uităm că nu este doar de datoria cercetătorilor și a clinicienilor să schimbe lumea; că fiecare dintre noi putem ajuta prin a ne analiza preconcepțiile despre gen și orientare sexuală și să încercăm să facem lumea un loc mai bun de trăit pentru toată lumea. 

Data viitoare vorbesc despre demoni sexuali, satane exotice excitate, sucubi posedanți. Cunoscute și sub numele de persoane trans feminine.