Anii 2020 – 2022 nu au fost ușori pentru nimeni. Totuși, 2022 a punctat cea mai joasă perioadă din viața mea. 

Acest an a fost cel în care viața mea, pe care deseori mi-o imaginam ca fiind de culoarea mov, vibrantă, dar cumpătată, interesantă și ieșită din comun, dar totuși familiară, a devenit estompată, ca o mâzgălitură de carbon, cu accente roșii, aprinse, dominante pe alocuri, în interstițiile neacoperite de griul lipsit de orice pasiune. 

Dacă înainte, deși prudent, minuțios, pășeam cu încredere, cu ceva zel și curiozitate, înaintând printre faldurile mov ale vieții, în 2022, planul devenise bidimensional, punctat pe alocuri de zone zbârcite, creponate, crestate. 

Trigger Warning de Trigger Warning 

Dacă ești genul de persoană care dă ochii peste cap la vederea unui Trigger Warning, sau vomită un pic în gură, ai grijă că urmează un Trigger Warning. 

Trigger Warning: în următoarele paragrafe vorbesc despre greutățile mele cu sănătatea mintală, comportamente de auto-vătămare și ideație suicidală. 

Sănătatea mea mintală… Păi, să zicem că nu se putea numi sănătate. A devenit atât de rău, că sufeream de atacuri de panică severe – inclusiv la muncă, ceea ce nu era ideal, dat fiind faptul că lucram ca trainer și deși lucram de acasă, aveam camera pornită aproape 8 ore pe zi, în fiecare zi.  

Depresia era cruntă. Existam, dar nu trăiam. Supraviețuiam, dar nu știam ce e aia bucurie. Am plâns. În hohote, cu suspine. Ceea ce mă lua mereu prin surprindere. Ca să înțelegi, de ce când aveam 14 ani, tata a plecat la muncă în Italia. Era super la modă pe vremea aia. Într-o seară am plâns, dar o auzeam pe mama adesea plângând prin ușa închisă de la dormitor. În momentul acela am decis că de acum eu sunt „bărbatul” în casă și iată că seara aceea a fost ultima în care am plâns. 21 de ani canalele mele lacrimare au secat. Urmă de lacrimă nu a mai atins obrajii mei din seara respectivă. Deci faptul că acum plângeam și umpleam baxuri, paleți de batiste cu lacrimi și muci, sau hârtie igienică când rămâneam fără batiste, era ceva nou pentru mine. 

Am avut în repetate rânduri episoade de auto-vătămare corporală, simțind că doar prin durere fizică îmi poate trece pentru măcar o secundă durerea psihică pe care o simțeam mereu și care mă copleșea 99% din timp. În cel mai de jos moment al meu, am avut o tentativă de suicid, prin defenestrare (ce cuvânt amuzant, pentru o acțiune lipsită de orice urmă de umor). 

Toate astea au pus o presiune imensă pe relația cu soția mea. Până în punctul în care am decis să luăm o pauză. Am început un tratament psihiatric, care m-a ajutat să mă echilibrez și înainte de sărbători, la începutul lui decembrie, am decis să îmi închiriez un apartament pentru o lună întreagă. 

O să fac o pauză, aici. Scuze, am nevoie. 

M-am întors.  

A trecut un pic mai mult de o oră de când m-am ridicat de la calculator. Retrăind perioada respectivă din viața mea este ceva cu care nu am făcut încă pace. Deci îmi e greu să vorbesc despre asta. Dar cred că este important să menționez contextul în care s-a realizat auto-cunoașterea și ce impact a avut asupra bunăstării mele mintale și a calității vieții mele interioare. 

La sfârșitul lui 2022 a fost până la urmă și momentul în care s-a aprins scânteia care m-a făcut să mă accept cum sunt eu de fapt și până la urmă m-a făcut să fiu fericită. 

Mutată singură în apartament, ceva mai OK din punct de vedere psihic, în acest moment, am decis să dau curs impulsurilor pe care le simțisem de-a-lungul vieții, pe care le consideram cross-dressing. M-am dus la un mall aproape de locul unde stăteam și mi-am cumpărat îmbrăcăminte feminină. Rochițe, fustițe, bluzițe, tricouri care mi se păreau drăguțe, două perechi de pantofi mai eleganți și una de pantofi sport, truse de machiaj și produse de igienă destinate femeilor (gel de duș cu trandafiri, șampon, creme de față și de corp) și în weekend m-am epilat pentru prima oară. 

Toată experiența s-a simțit suprareală. Mă simțeam pentru prima oară după foarte mult timp, mulțumită, bucuroasă. Nu, fericită! Dar parcă eram mai fericită decât am fost vreodată. 

Mai târziu am aflat că ceea ce mi se întâmpla era euforie de gen. Euforia de gen (gender euphoria) este starea de fericire, bucurie sau satisfacție intensă pe care o persoană o poate simți atunci când exprimă sau trăiește într-un mod care este în concordanță cu identitatea lor de gen resimțită și apare în contextul explorării sau afirmării identității de gen autentice. Adică ce făceam eu și ce simțeam eu. 

Pentru câteva zile n-am acceptat că aș fi transgen și am considerat că aș fi doar un cross-dresser, travestit. Plus, din nou, și-au arătat iar fața gândurile cum că toată treaba asta este un fetiș. Că de fapt euforia aia este un fel de excitare sexuală, senzația pe care am avut-o și în copilărie. 

Dar cu cât am continuat să mă îmbrac ca femeie, să (încerc să) mă machiez, să-mi dau unghiile cu ojă, să mă epilez pe picioare, să îmi ofer self-care, cu atât mai mult și-a făcut loc în mintea mea încăpățânată, faptul că aș putea fi trans. Și am început să realizez că nu e un fetiș, că nu are doar componenta de excitare sexuală. Că este mult mai mult și mult mai adânc decât atât, mult mai central și esențial persoanei mele. Că face parte din nucleul ființei mei. 

Momentul de acceptare cred că a venit atunci când m-am îmbrăcat în hainele mele masculine să mă duc din nou până la mall pentru un nou shopping-spree și am realizat că nu-mi place. Că pare că mă ascund. Aflasem cine sunt și ce mă face fericită, iar acum trebuia să ascund asta. 

Am început cercetarea în identitățile trans și printre altele am dat și de videoclipul lui Evie, despre care am menționat și în primul articol. Am rămas absolut șocată de câte dintre lucrurile pe care le zicea mi se aplicau. (Oare de câte ori pot face referire la ea pe parcursul acestui blog?) 

Și am început să fac o groază de introspecție și o sumedenie de amintiri mi-au venit (despre care am vorbit în al doilea articol), iar în noul context, făceau atât de mult sens. Sunt femeie. 

Doar gândul la asta îmi dădea fiori de bucurie. Sunt femeie și vreau să-mi trăiesc viața autentic conform identității mele de gen. Uau și acum, după atâta timp mi se mai face pielea de găină când fac o afirmație de genul ăsta. 

Am început să-mi fac poze, să le trimit prietenelor cele mai apropiate – eu care înainte uram să fiu pozată – să fac videoclipuri încercând să dansez, sau să sar ca bezmetica. Țin minte că la un moment dat le-am „certat” pentru că nu mi-au zis că e așa fain să fii fată, la care răspunsul a fost: „😊)) enjoy! Dar lasă că vezi tu mai încolo.” (Foreshadowing?)

Am continuat să am grijă de mine și de corpul meu. Din nou, înainte de realizare, nu mă pot lăuda că aș fi avut mare grijă de mine. Duș o dată la câteva zile, spălat pe dinți și pe față și pe mâini (mai ales în timpul pandemiei – când am învățat de fapt să mă și spăl corect) era toată rutina mea de „self-care”. Aveam barbă și rar era îngrijită. Ceea ce este aparent o chestie foarte des întâlnită la fetele trans pre-tranziție, are și un nume, „barbă de disforie”. Tot de la Evie (4) știu. 

Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt. Nici nu uram, dar mi-era oarecum indiferent. Îmi explicam mie că nu am grijă de mine și de înfățișarea mea, pentru că a avea grijă de exteriorul unuia, vine din vanitate. Nope. Era pentru că nu-mi plăcea ce văd în oglindă și nu mă interesa cum mă prezentam. 

Uram să mă duc la shopping de haine. Mă enerva efectiv la culme să fac asta. Dacă dura mai mult de 30 de minute, mă lua pe sus irascibilitatea, trebuia să ies, să mă duc să fac lucruri „cu adevărat importante”. 

Și uram glitter-ul, lucrurile sclipicioase și culoarea aurie. 

Ei bine, toate astea sunt mecanisme dezadaptative pe care le-am cultivat de-a-lungul vieții pentru a umple golul ăla lăsat de inabilitatea mea de a-mi trăi viața autentică. 

Iar acum iubesc glitter-ul, lucrurile sclipicioase, culoarea aurie și culoarea roz, shopping-ul de haine, să fac poze în outfit-uri drăguțe, să am grijă de mine și de corpul meu și mai ales mă iubesc pe mine. 

Ceea ce e un sentiment ciudat, dat fiind faptul că toată viața m-am urât, și ura asta nu mi-a dat voie să am sentimente, sau emoții puternice, mai ales despre propria-mi persoană. Dar, crede-mă, mă pot obișnui cu asta cu mare ușurință! 

În concluzie, deși ai fost un an de căcat, mersi frumos, 2022, m-ai doborât ca să mă pot reconstrui cu adevărata mea identitate. 

Înainte de tranziție, introspecția mă speria. Îmi era frică de faptul că gândurile care permeau ceea ce numeam EU, mă vor duce înapoi în locurile în care nici măcar roșul nu mai era aprins și totul își va pierde încet culoarea. În locurile care sunt mâzgălite doar în creion, nu mai prezintă falduri, iar acțiunile mele s-ar fi rezumat doar la a-mi smulge smocuri de păr din cap și la a râde în hohote de impotența rațiunii de a colora din nou împrejurimile și de a le da volum, de a crea măcar cute. Gândul că gândurile mele, m-ar putea întoarce într-un loc al disperării aducea teroare. Și mai bine mă evitam. Era destul content pe YouTube, erau destule cuvinte pe Google feed, cât să îngrop orice posibilitate de fi doar eu. Știam că asta nu este OK. Dar câteodată știutul nu este de ajuns. Frica era mai mare, era mai intensă, trona deasupra oricărui gând rațional, oricărei dorințe de a fi mai bine; era fizic impunătoare deasupra omului cu scaun la cap, arcuindu-se din spate, ca o umbră cu masă, cu greutate, cu labele cu gheare pregătite să coboare vertiginos peste sine. Și totuși era doar o umbră. Însă eu îi dădusem masă. Îi dădusem greutate. Contribuisem la propria-mi teroare. Mi-era frică de faptul că prin introspecție voi trezi monștrii adormiți. De unde era să știu că de fapt, adormită, ascunsă de comportamente și gânduri dezadaptative, în mine, era o fată sensibilă, dar curajoasă care îmi va colora din nou viața în cele mai vii și vibrante culori pe care le-am văzut vreodată. 

Viața mea este din nou o draperie infinită, sau un set infinit de draperii, mov, care se colapsează în ele însele, ca o bandă Möbius, cu faldurile cu accente roz, de data asta, printre care pășesc cu speranță și îndârjire, complet machiată, încălțată cu pantofi cu toc și îmbrăcată în cel mai cuuute outfit pe care l-ai văzut vreodată! 

Pentru prima oară în viață, pot spune că sunt fericită. Nu bucuroasă că am făcut ceva, sau am primit ceva, ci fericită pentru că exist. E un sentiment pe care nu l-am mai simțit vreodată, unul care nu știam că poate exista. Și mă simt minunat.

Am fost la câteva secunde, dacă nu fracțiuni de secundă de a pune capăt la tot și dacă n-aș fi fost literalmente trasă înapoi de pe margine, n-aș mai fi ajuns la a trăi în modul autentic în care o o fac acum și n-aș mai fi fost fericită vreodată.

Pentru cei care treceți prin momente în care culorile vieții sunt estompate, ca o mâzgălitură de carbon, lipsite de orice pasiune, vă promit că există culori vii, vibrante de cealaltă parte. O soluție există în mod sigur și poți găsi fericire, poți să-ți re-colorezi existența în ce culori vrei tu. Posibil ca această soluție să apară din cele mai neașteptate locuri, sau în cele mai surprinzătoare feluri. Eu n-a trebuit decât să-mi schimb întregul gen pentru a ajunge să fiu într-adevăr fericită.

OK. Nu știu despre tine, dar pentru mine, tot articolul ăsta a fost un roller-coaster de emoții. Ca să mă destind, mă duc să păcălesc bărbați să fie atrași sexual de mine, cum facem noi fetele trans toate, pentru că suntem parșive și ne face plăcere să înșelăm cu viclenia noastră! Baphi o cere. 

Data viitoare despre experiența mea de Coming Out!