Titlu furat cu nerușinare de la Evie. Șșș, nu-i spuneți… 

Prolog: Povestea adevărată a cum am devenit trans

M-am vaccinat de Covid și asta m-a făcut trans. Simplu. Dar pentru că agenda și activiștii trans m-ar linșa dacă v-aș lăsa să credeți asta, o să arunc o perdea de fum: 

Partea 1: Ura de sine 

Pe tot parcursul vieții mele, am simțit un fel de ură către propria-mi persoană. Dar niciodată nu mi-am putut explica 100% de unde vine.  

Chiar și psihoterapia a fost insuficientă pentru a dezgropa acest mister. Am crezut că ura a venit din modul în care am fost crescută, ceva mai strict, în care trebuia mereu să am rezultate bune la școală, să fiu un copil cuminte; model, chiar. 

Și concluzia logică a fost că din cauza presiunii care a fost pusă pe mine de copil, am crescut să fiu auto-critică, să nu mă mulțumesc cu mai puțin decât perfecțiune de la mine și de la lucrurile pe care le fac. Ceea ce, nu este total eronat, sincer vorbind. O parte din personalitatea mea si din dificultățile mele psihice se trag de aici. Dar chiar și lucrând la acest aspect în terapie, ura aceea nu a dispărut. A devenit ceva mai ușor de gestionat, dar nu s-a disipat complet. 

Asta până când am realizat că sunt fată. Când am realizat asta și am acceptat fațeta asta a mea, toată ura aceea de fond parcă a dispărut. 

Asta nu înseamnă că nu mai am ură față de propria persoană. Clar că nu. Cât de plictisitor ar fi și cât de plictisitoare aș fi eu? Dar ura pe care o simt acum este mult mai de suprafață. Nu mi-e foarte ușor să pun în cuvinte modalitățile subtile în care s-a schimbat. Dar voi încerca, pe scurt: 

Cum am zis, ura pe care am avut-o toată viața îndreptată spre propria persoană, era una mereu-prezentă. Nu conta cât de fericită, sau de tristă eram. Câte rezultate bune, satisfacții, laude primeam. Ura era acolo, apăsând mereu și înglobând orice lucru bun, sau rău care mi se întâmpla, contractând-l până dispărea și mă lăsa în starea de a căuta un nou lucru pe care să-l fac și să-l aduc cât se poate de aproape de perfecțiune. Dar oricum, nimic nu conta, sau conta foarte puțin, pentru că ura de sine îl făcea să nu conteze. Și eram într-o căutare continuă de auto-satisfacție și de satisfacție venită de la alții, pentru că mereu când o aveam, sau o primeam, dispărea într-o clipită. 

După (trans-)realizare sunt mult mai liniștită, mult mai mulțumită de mine. Bucuriile durează mai mult, și nu mai caut (atât de multă) validare din exterior. 

Acum, mă trezesc de dimineață, mă uit în oglindă, văd că foliculii și-au făcut apariția pe fața mea, din nou, și urăsc faptul că văd un bărbat care se uită înapoi la mine din oglindă. Și deși disforia este puternică, ura este diferită. Este intensă, dar o simt mult mai la suprafață, dacă are sens. Nu mai este ceva ce se află în fiecare fibră a ființei mele. 

Sunt multe lucruri pe care le urăsc acum la mine și care-mi creează disforie, și deși mi-aș dori să dispară, le prefer, în comparație cu ura de sine, care nu știam de unde vine și de ce e acolo. 

Partea a 2-a: Primele semne 

Prima mea experiență în care am simțit euforia de gen, despre care am memorii, este de pe vremea pre-grădiniței când mă jucam cu verișoara mea de-a războiul intergalactic și îmi amintesc că mă închipuiam ca o serie de soldați femei, care luptau cu dârjenie împotriva ocupatorilor extratereștrii. Iar asta mă făcea să simt o bucurie mare, o căldură plăcută în piept. Nu știam ce e asta, nu am înțeles și nici nu am spus nimănui. 

Mult mai târziu în viață, cu aceeași verișoară, am început să ne spunem la mișto pisi (Ce faci pisi? Bine, pisi!). Și deși era la caterincă, cumva se simțea bine, ca și cum ar fi normal. N-am zis nimănui. Nici măcar mie. 

Între timp, la televizor, preferam să mă uit la Sailor Moon, în loc de DragonBall, la care se uitau ceilalți băieți, mi-a plăcut Xena: Warrior Princess mult mai mult decât Hercules: The Legendary Journeys. The Powerpuff Girls îmi vorbea la un nivel, la care alte desene animate nu ajungeau. 

Crescând, am observat că aveam o atracție mult mai puternică și că mă conectam mult mai rapid la personaje feminine puternice. De exemplu: Max din Dark Angel, Buffy, din numele ei, Spaima Vampirilor, Sydney Bristow, alias… adică din Alias, Nikita din La femme numele ei.  

Asta nu înseamnă că nu am apreciat filmele cu Arnold, Van Damme, Chuck Norris, sau Lorenzo Lamas (da, serios, tipul din Renegade). Dar nu m-am identificat niciodată cu ei la nivelul la care o făceam cu tipele de mai sus. 

Și vreau să clarific, că poți fi un bărbat cis și să apreciezi personaje feminine puternice, asta nu te face automat trans. Spun doar că, uitându-mă înapoi cu noii mei ochi albaștrii de femeie, unele lucruri, printre care și asta ar fi trebuit să-mi ridice niște stegulețe. 

Cred că linia dintre apreciere și identificare este de obicei una difuză, dar pot aprecia un personaj masculin bine scris, ca Picard, sau Riker, însă mi-e mult mai ușor să mă identific cu Willow, sau să-mi doresc să fiu Buffy, de exemplu. 

Partea a 3-a: Și mai multe semne 

Mai apoi am dat de jocurile video. În orice joc în care puteam să-mi fac propriul personaj, invariabil îmi făceam un caracter feminin. Serios, orice RPG pe care l-am jucat vreodată fie single-player, fie MMO, l-am jucat ca și personaj feminin. Și din nou, sunt mulți tipi care fac asta și nu sunt trans. O fac pe ideea că: măcar dacă mă tot uit 10 ore la un personaj pe un ecran, să-mi placă ce văd. Ceea ce e OK. La mine însă – deși am folosit și eu scuza asta, mai ales de față cu prietenii mei masculi – era mai mult de atât. Eu mă închipuiam ca acel personaj, eram acel personaj feminin. În MMO-uri, personajele mele aveau pagini întregi de backstory, iar ținutele lor erau cele mai practice, nu cele mai dezvăluitoare, sau sumare, cât timp jocul îmi permitea și alte opțiuni în afară de bikini de metal. Eu n-aș fi purtat bikini de metal în luptă, de ce aș fi purtat așa ceva în joc? În dormitor, în schimb… (Fată rea, Tina! NU!) 

Din nou, pentru că privirea retrospectivă poate pune lucrurile într-o nouă lumină, deși la vremea aceea nu realizam asta, ceilalți băieți care jucau personaje feminine, doreau să vadă țâțe; eu, în schimb, doream să fiu țâțele.

Eu îmi doream să fiu Rayne din BloodNumele ei, nu doar să mă uit la pictorialul ei din Playboy. Nu era nici un fel de separare între mine și personaj, în timp ce mă jucam. La fel cu Alice din American McGee’s numele ei. Am fost FemShep în Mass Effect, evident.

Cu cât mă gândesc mai mult la perioada aia din viața mea, perioada de gamer(iță) înverșunată, cu atât îmi dau seama de mai multe stegulețe pe care ar fi trebuit să mi le ridic. 

Țin minte un episod care s-a întâmplat când mă jucam Star Trek Online. Evident, căpitanul Swanson, al navei USS Jemison (denumită așa după prima femeie Afro-Americană astronaut) era o tipă (este o tipă – pentru că încă există pe un server undeva) care a trecut prin foarte multe bătălii, evenimente diplomatice și călătorii în timp.  

Într-o zi am primit un invite pentru a face un party. Era destul de clar că tipul care mi-a trimis invite-ul era interesat pentru că eram femeie. Dar nu m-a întrebat dacă sunt și în viața reală, bănuiesc că a asumat că sunt, așa că m-am conformat pur și simplu și nu l-am corectat când a folosit pronume feminine cu mine. Până la urmă, făceam role play ca femeie în joc. 

Și pentru cele 3 ore în care am făcut quest-uri împreună, m-am simțit foarte bine în pielea mea. M-am simțit văzută. Ceea ce era ciudat, pentru că nici nu-mi trecuse prin cap vreodată că aș fi trans. Și vor mai trece niște ani de atunci până să-mi dau seama. 

De asemenea, când distrugeam hoarde de Cardassieni cu phaser-ul meu, am simțit și un pic de rușine. De parcă aș fi făcut cat-fishing. 

Nu făceam nimic greșit, nu am mințit în legătură cu genul meu (admit, nici nu l-am corectat), și făceam și role play ca tipă. Eram Catherine Swanson. Ah, rușinea. E ceva despre care probabil o să vorbesc la un moment dat, pentru că e un subiect foarte complex și complicat. 

Genul meu (ha!) preferat de joc video pentru o perioadă foarte lungă au fost Aventurile Point-and-Click. Asta nu cred că are de-a face cu TRANSitatea mea, neapărat, dar un trend interesant pe care l-am observat, uitându-mă înapoi, e că preferam, (aproape) fără excepție jocurile cu protagoniste feminine. Preferatele mele sunt The Longest Journey (April Ryan încă este una dintre eroinele mele preferate), sau Syberia 1 și 2 (Kate Walker) și Journey to the Center of the World (Ariane). De exemplu, în Dreamfall: The Longest Journey, sequelul la TLJ, mi-au displăcut maxim secțiunile în care eram obligată să joc cu Kian Alvane (un tip asasin, super-badass), dar am iubit secțiunile în care eram fie Zoe Castillo, sau April Ryan. 

Ba, mai interesant mi se pare, că am încercat o dată să joc Myst. Care este un point-and-click extraordinar de apreciat, dar eu n-am reușit niciodată să mă conectez la el, la poveste, pentru că spre deosebire de jocurile de mai sus, acesta este din perspectivă first-person. Îmi dau acum seama că nu mi-a plăcut, pentru că asta mă forța în perspectiva de a fi eu, un băiat, în înțelegerea mea de atunci, ceea nu doream să fiu în fantezia mea, în lumile fantastice pe care jocurile le creau. Eram deja băiat în viața reală și nu-mi plăcea, de ce să fiu unul și în jocul care îmi oferea pentru un timp o scăpare din corpul meu? De aceea mi-era mult mai ușor și mai plăcut să mă transpun în pielea unui personaj feminin, render-uit pe ecran meu, în 3rd person. Să mă văd ca pe o fată.

Problemă pe care n-am avut-o în No One Lives Forever 2, tot un joc din perspectivă 1st person, dar în care este explicit faptul că ești în pielea personajului Kate Archer, spioană internațională carismatică. O, doamne, euforia de gen resimțită pe tot parcursul playthrough-ului NOLF2! Evident pe vremea aia nu știam ce e bucuria aia profundă, am aflat abia după aproape 20 de ani.

Acum, când am înțeles că sunt trans și m-am acceptat, dar mai ales pentru că mă văd ca fată, nu mai am problema asta. Hmmm, poate ar trebui să încerc să joc Myst, din nou. 

Cel mai amuzant steguleț când vine vorba de gaming (promit că închei subiectul cu asta) este că în Smite (un MOBA, ca LoL, sau DotA) jucam cu precădere personajul Aphrodite. Da, acea Afrodită. (Notă către sine: Tina, serios, câteodată ești zănatică! Cum de nu ți-ai dat seama?) 

Și acum că am menționat o grămadă de media, personaje și jocuri hip și de actualitate, trebuie să accepți că sunt o geek veritabilă. Acceptați-mă, vă rog! 

Pe când eram în liceu, o perioadă foarte lungă m-am gândit că sunt gay. Serios, am avut impresia asta despre mine, deși logic vorbind, la acea vreme, nu puteam fi gay, pentru că mă atrăgeau fetele. Și totuși, sentimentul ăsta de „sunt gay” nu m-a lăsat. Nu aveam fantezii sexuale cu băieți, sau dorințe de a suge o pulă. Deloc chiar, dar totuși mă simțeam gay. Era ceva acolo care-mi zicea că nu sunt ca ceilalți băieți. Dar nu am înțeles ce e. 

A, da. Poate merită un pic de clarificare ce-am scris mai sus. Sunt și lesbiană. Crede-mă, trecerea de la a te percepe ca un bărbat cis, heterosexual, la o fată trans, lesbiană, e un șoc. Inițial. Sincer vorbind, e destul de amuzant odată ce reușești să înțelegi asta despre tine și să accepți. 

Nu sunt o persoană spirituală, dar îmi place să-mi imaginez că universul, sau Dumnezeu, sau SCRUM master-ul are un simț al umorului morbid. 

OK, în momentul ăsta, nu sunt lesbiană chiar 100%. Ceea ce e OK. Sexualitatea e un spectru și se poate modifica. Aș zice că sunt undeva la 80%, dar n-o să vorbesc despre sexualitatea mea acum. Poate într-un articol viitor. 

Partea a 4-a: Doamne, câte semne! 

Am fost mereu o persoană mai efeminată. Cu gesturi un pic mai teatrale, nu exagerate, dar vizibile, cu interese care nu se pupau mereu cu cele ale colegilor, sau prietenilor mei băieți. Într-atât cât la mai multe locuri de muncă, sau pe la liceu, ori facultate mi-am auzit zvonuri cum că aș fi gay. Ceea ce s-a dovedit în cele din urmă, a fi adevărat, dar nu în modul în care credeau ei. 

În copilărie obișnuiam să am părul mai lung și asta îi făcea pe mulți adulți să mă întrebe în glumă dacă sunt fetiță, sau băiat. La început nu m-a deranjat deloc, dar cu timpul a început să mă enerveze. La momentul respectiv am crezut că este pentru că devenise o chestie repetitivă, și fiecare dintre adulți avea un rânjet de parcă ei erau Doru Octavian Dumitru (la dracu, sunt bătrână). 

Cu super-puterea privirii retrospective, acum înțeleg că mă enerva pentru că eram băiat, și nu puteam să fiu fată. Nu vedeți că sunt băiat și nu pot fi altceva?! … Poate ceva ce în adâncurile mele, ascuns până și de mine, mi-aș dori să fiu? 

În gimnaziu am avut perioade în care am stat în bancă cu o fată, ceea ce era o întâmplare foarte rară, deoarece de obicei băieții stăteau cu alți băieți, iar fetele cu fete. Pe tot parcursul liceului am avut o colegă de bancă. La facultate am legat prietenii cu fete, în mare parte.

Am avut momente în pre-adolescență și adolescență în care am încercat hainele mamei, rochițe și fustițe și pantofii ei cu toc. Euforia pe care am simțit-o a fost copleșitoare. Nu s-a întâmplat foarte des, nu a devenit un obicei, dar s-a întâmplat mai mult decât o singură dată. Nu s-a repetat des, nu pentru că nu simțeam nevoia să o fac, ci de fiecare dată după ce făceam asta și trecea euforia momentului, simțeam un sentiment adânc de rușine. De parcă ceea ce făceam era împotriva voinței lui Dumnezeu (da, pe vremea aia eram religioasă), împotriva firii naturale a lucrurilor. Nu m-a ajutat nici faptul că euforia intensă pe care o simțeam când mă îmbrăcam feminin, o confundam cu un fel de gratificare sexuală. Și toată lumea știe că nu ar trebui să simți nici un fel de plăcere sexuală niciodată, cel puțin nu înainte de căsătorie. 

Apoi, după o perioadă de timp, m-am căsătorit. Și după încă o perioadă scurtă de timp, am încercat și hainele soției. De data asta am evoluat și la chiloții cu dantelă. Euforia a fost din nou, copleșitoare. Dar și rușinea de după, deși eram deja atee la momentul acela. E greu să scapi de ani întregi, formatori, de rușine, de spășire și de ochiul critic al Tatălui. 

I-am spus soției că i-am îmbrăcat hainele și a fost, poate surprinzător, poate nu, OK cu asta. 

Acum, probabil te întrebi, după toate semnele astea, cum de mi-am dat seama abia la 35 de ani că sunt trans? Am enumerat o listă considerabilă de semne mai sus, care au apărut de-a lungul vieții, din copilărie, continuându-se în adolescență și apoi în viața de adult. 

Păi, am o teorie, și cred că e corectă. 

Iar aici vorbesc despre momentul în care s-a aprins beculețul și am realizat cu adevărat că sunt o fată trans: partea a doua, cum ar veni.